Cum a apărut prostituţia. Grecii i-au găsit latura sacră: „Soţiile, folosite doar ca să facă prunci, concubinele pentru folosul zilnic şi hetairele pentru plăceri erotice“
0
Prostituţia, cea mai veche meserie din lume, a fost acceptată, blamată ca un rău necesar, legalizată în unele perioade istorice. Femeile care îşi vând trupul au fost privite într-un fel în antichitate de egipteni şi romani, şi într-alt fel în Evul Mediu şi Epoca Contemporană.
Veche de când lumea, prostituţia face (şi va mai face) obiectul multor studii şi cărţi, iar istorici, psihologi şi mulţi alţi specialişti s-au încumetat să găsească şi să explice originea şi motivaţia practicării acesteia. Este prostituţia ceva înăscut sau e o boală, o devianţă sexuală? Poate fi considerată un "rău necesar"?
Normele şi conduitele sexuale variază de la o societate la alta şi de la o perioadă istorică la alta. În multe culturi, conduite care azi sunt tratate drept deviante (prostituţia, adulterul sau homosexualitatea) nu numai că nu erau considerate imorale, ci erau încurajate din punct de vedere social. Acestea sunt ideile expuse de istoricul Sorin Rădulescu în cartea sa ”Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant”.
La popoarele Orientului Antic, sexul şi religia erau inseparabile. În cartea sa, Rădulescu scrie că desăvârşirea religioasă la orientalii din antichitate nu putea fi atinsă decât după experimentarea extazului sexual.
Egipt: prostituţia nu era o infracţiune
Pentru egipteni, poporul binecuvântat de Nil, prostituţia nu era tratată ca o infracţiune, iar prostituatele se bucurau de faimă şi numeroase beneficii materiale vânzându-şi trupul.
La neamurile din antichitate, sexualitatea se contopea cu ritualurile de fertilitate. Relaţia sexualitate-fertilitate a fost nucleul celor mai multe ritualuri legate de munca pământului. Sexualitatea umană era prezentă în diferite ritualuri, atitudini şi simboluri magice sau religioase. Un exemplu sugestiv în acest sens sunt împerecherile primordiale, de unde ar deriva prostituţia sacră, se mai arată în ”Sociologia şi istoria comportamentului sexual deviant”.
În Africa Occidentală se ofereau tinere fete, în cadrul unor orgii rituale, zeului-piton pentru ca acea comunitate din care făceau parte fetele să aibă recolte bogate. După acele ritualuri, fetele continuau să întreţină relaţiile sexuale cu preoţii, ca reprezentanţi ai zeului pe pământ, în templu.
Greci: au creat conceptul de prostituţie sacră şi laică
Sexualitatea la grecii antici era văzută drept o expresie a frumuseţii şi plăcerii. Ei credeau că zeii nu le impun nicio restricţie privind sexualitatea. În oraşele greceşti, polis-uri, prostituţia era larg răspândită şi avea atât un caracter sacru – se practica în templele zeiţei frumuseţii, Afrodita -, cât şi unul laic – care nu era îngrădită de nicio culoare şi se practica în lupanarele (n. r. bordeluri greceşti în antichitate) conduse, de regulă, de femei.
Majoritatea prostituatelor erau sclave, dar existau acele femei ce-şi vindeau trupul care se numeau hetaire. Acestea aveau un alt statut, erau educate, născute în familii bogate. Ele erau echivalentul curtezanelor din Veneţia sau al gheişelor din Japonia.
Istoricul Sorin Rădulescu scrie că aceste femei erau singurele din societatea grecească considerate egale ale bărbaţilor. Hetairele aveau o mare influenţă asupra liderilor oraşelor elene. Un exemplu celebru este cel al hetairei Aspasia, devenită soţia lui Pericle.
Ca să se înţeleagă cât de important era rolul acestor femei de moravuri uşoare numite hetaire, Rădulescu dă exemplu unei afirmaţii atribuite omului politic Demostene (considerat cel mai mare orator al antichităţii): "Bărbatul are la dispoziţie hetairele pentru plăceri erotice, concubinele pentru folosul zilnic şi soţiile, de rang egal, pentru a naşte copii şi a fi gospodine credincioase".
Tot în antichitate era cunoscut şi fenomenul prostituţiei masculine, iar relaţiile dintre doi bărbaţi erau considerate drept ceva obişnuit.
Romani: prostituţia un rău necesar
Romanii aveau un adevărat cult pentru instituţia familiei, dar asta nu-i oprea să apeleze la prostituate. Ei aveau peste 25 de cuvinte prin care desemnau prostituatele. Pentru ei, prostituţia era un rău necesar, iar în vremea Imperiului, această practică devenea adesea prilej de dezmăţ public - în timpul Florariilor (denumite astfel după numele unei celebre curtezane, Flora), curtezanele, deghizate în zeiţe se dezgoleau în aclamaţiile mulţimii, dansau, şi săreau în ritmul muzicii.
Evul Mediu: sexul - ”sursă de păcat”
De la libertinismul antic se ajunge în Evul Mediu la polul opus: condamnarea plăcerii erotice şi a relaţiilor sexuale. În această perioadă s-a promovat cultivarea castităţii, virginităţii şi celibatului, iar sexul e ”un fapt impur, o sursă de păcat” (scrie istoricul Sorin Rădulescu). Lucrurile se schimbă odată cu Iluminismul când se instituţionalizează bordelurile.
Epoca Contemporană: între firesc şi păcat
În zorii vremurilor de azi, la începutul epocii contemporane, existau două opinii, susţine istoricul. Prima vede în sex un lucru firesc, iar a doua – nu se poate deslipi de ideile medievale, deci sexul nu e altceva decât ”un păcat al cărnii” şi ”o formă de depravare”.
Ţările Române: kiramale şi ţălănite
Călătorii străini prin Ţările Române prin secolul al XVIII-lea amintesc de pedeapsa acordată femeilor uşoare din Moldova (consemnările călătorului străin Paul de Alep). Acestora li se tăia nasul, erau puse la stâlpul infamiei, dar şi, adesea, înecate. Cum erau văzute femeile în acele vremuri? Erau lipsite de libertate şi supuse părinţilor, respectiv soţului.
În Ţara Românească, prostituatele erau numite kiramale şi ţălănite. Istoricii spun că, în vremea lui Vodă Caragea, femeile de moravuri uşoare erau atât de numeroase încât i s-ar fi sugerat domnitorului să impună taxe speciale pe "comerţul" practicat de ele, mai scrie Sorin Rădulescu în cartea sa.
Un alt istoric, Ştefan Lemny, aminteşte în cartea sa, ”Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc”, că domnitorul Constantin Mavrocordat a dat poruncă să fie închise peste 80 "muieri" la Mitropolie deoarece sunt "femeile cele răle din pământul acesta cari sînt făr de bărbaţi". Domnul Constantin Hangerli a impus pedepse aspre pentru ”câţi petrec viaţa desfrânată”. În 1794, un alt domnitor, Alexandru Moruzi, ar fi fost surprins că "aici, în pământul acesta, cu o mare slobozenie se obişnuieşte păcatul curviei (…) mare păcat se înteţeşte şi se înmulţeşte”.
Perioada istorică când prostituţia a fost legalizată a fost cea interbelică, când prostituatele aveau "condicuţă", adică erau înregistrate şi mergeau periodic la controale medicale.
Părerea Bisericii: ”dintr-o fărâmă de cărbune aprins pe care îl au în corp, femeile plăsmuiesc alte o sută"
Potrivit istoricilor Phillipe Ariès şi George Duby, autorii cărţii ”Istoria vieţii private”, biserica respinge practica prostituţiei considerând-o "aducătoare de păcat". Ei îl citează pe Sfântul Ieronim care spunea că "nimic nu e mai infam decât să-şi iubească cineva soţia aşa cum îşi iubeşte amanta". Biserica păstrează în mentalul societăţii imaginea păcatului originar al femeii şi crede că "dintr-o fărâmă de cărbune aprins pe care îl au în corp, femeile plăsmuiesc alte o sută".
Mai puteţi citi:
Se încarcă comentariile...
