Istoria faimoşilor mici: i-am moştenit de la turci, dar ne-am inventat propriile reţete. Ce alte popoare se mai înfruptă din deliciosul fel de mâncare
0
Istoricii spun că micul românesc ar fi apărut în Ţările Române la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi că originea sa este turcească. Sub stăpânirea Semilunei, popoarele din Balcani au preluat, inevitabil, şi mâncăruri turceşti. Astfel se explică prezenţa, şi azi, a micilor în bucătăria bulgară, sârbească şi bosniacă.
„Micul este un produs turcesc pe care-l găsim şi azi în toate bucătăriile din Balcani. La turci se numeşte köfte, de aici şi termenul de «chiftea». În Ţările Române au apărut undeva la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, iar în Ardeal, după Unirea din 1918”, spune istoricul Călin Felezeu, decan al Facultăţii de Psihologie din cadrul Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.
Compoziţia (tipul de carne), felul în care sunt gătiţi şi serviţi micii diferă de la regiune la regiune în interiorul aceleiaşi ţări - cum e în cazul României - , darămite de la un stat balcanic la altul. Turcii fac micii din carne de vită şi oaie. La români s-a încetăţenit reţeta micilor din carne de porc amestecată sau nu - depinde de preferinţe - cu carne de vită.
Felezeu mai zice că povestea cârciumarului Iordache Ionescu - un ardelean, în ciuda numelui - nu este o legendă, ci e adevărată. Cârciumarul Iordache avea o reţetă nemaipomenită de cârnaţi şi, într-o zi, nu i-au ajuns maţele în care învelea carnea tocată. Cum clienţii erau mulţi, cârciumarul a luat o bucată de carne tocată preparată pentru cârnaţi şi a pus-o pe grătar. Clienţii au fost încântaţi, iar în scurt timp micul a devenit ”vedeta” localului său, din centrul Bucureştiului. În timp au început şi alte localuri să servească noul produs culinar.
„Înainte de al Doilea Război Mondial, la aproape orice colţ de stradă există o bodegă în care se serveau mici“ , povestea Dan Falcan, pentru Adevărul, în iunie 2013.
Micul, Independenţa şi obuzele
Istoricul Călin Felezeu mai spune că numele de ”mititei” are o istorisire aparte şi e strâns legată de proclamarea Independenţei de stat a României, perioadă când micii sau mititeii se numeau ”găluşte fripte”. „Povestea începe în mai 1877, când trupele ruseşti au intrat pe teritoriul României pentru a izgoni armatele otomane din Bulgaria şi a aşeza această ţară sub protectoratul ţarului. Principele Carol I şi ţarul Rusiei aveau semnată o convenţie secretă prin care, în schimbul Independenţei şi al garantării integrităţii teritoriale a României, trupele ruseşti primeau liberă trecere către frontul din Balcani. Turcii au aflat şi, pentru că România era oficial sub suzeranitatea Porţii Otomane, l-au considerat trădător pe Carol I şi au început să bombardeze malul românesc al Dunării. Artileria românească a răspuns şi a bombardat Vidinul. Bateriile de artilerie românească de la Calafat aveau tunuri de calibru mai mic, iar obuzele lor, care erau mai lunguieţe, erau botezate «mititei»", explica istoricul, în iunie 2013, pentru „Adevărul”.
Însă cel care a transferat denumirea de ”mititei” în limbajul uzual a fost deputatul Vasile Boerescu, care s-a dus cu câţiva prieteni la celebrul restaurant Capşa din Bucureşti ca să sărbătorească independenţa României. Deputatul i-a cerut chelnerului „mititei“ şi o „baterie“ - adică mici, două sticle de vin şi una de sifon. Ulterior, acesta a explicat ce a vrut să spună trezind râsete.
Astăzi, micii sunt nelipsiţi de pe masa românului la sărbători. În funcţie de regiune, dar şi de preferinţe, micii se mănâncă cu sare şi ardei iute în Muntenia şi Dobrogea, respectiv cu muştar, în Ardeal.
Reţete de mici din toată ţara puteţi găsi AICI.
Mai puteţi citi:
FOTO Pâine în patru culori obţinută cu ajutorul ultrasunetelor la Cluj
Se încarcă comentariile...
