Istoria românilor, dincolo de discursurile sforăitoare şi manualele seci: „Marea Unire confirmă regula că viaţa bate filmul“

Istoricul are şi un rol social, crede Vlad Paşca, cercetător la Colegiul „Noua Europa“ din Bucureşti. „De aceea sunt interesat să (re)aduc experienţele umane din trecut în faţa societăţii de azi, pentru a învăţa împreună din greşelile, rătăcirile şi iluziile generaţiilor trecute“, adaugă el. Cel mai nou proiect al său este legat de Marea Unire, iar pentru realizarea acestuia cere ajutorul oamenilor.

Pentru Vlad Paşca, un tânăr istoric din Braşov şi cercetător la la Colegiul ”Noua Europa” din Bucureşti, Marea Unire din 1918 este un „exemplu strălucit de proiect de ţară“, „un exerciţiu democratic, al voinţei şi consultării populare“, de solidaritate naţională în vremuri tulburi. „Toţi am crescut cu povestea Marii Uniri, ştiind că e un mare lucru, dar fără să ştim de fapt multe despre ea“, spune Vlad. Însă, adaugă el, „prin complexitatea şi dinamica ei de proporţii epice, Marea Unire confirmă regula că viaţa bate filmul“.

Istoricul spune că mediul online prezintă fragmentar şi înşelător istoria acestui eveniment esenţial din trecutul României şi că la 100 de ani distanţă, doreşte să le ofer românilor o istorie de calitate a Marii Uniri.

„O istorie care să fie onestă, accesibilă, informativă şi provocatoare. O istorie critică şi relevantă pentru noi, cei din prezent şi din viitor. Vreau să fac împreună cu voi acest experiment. Să (re)scriem istoria Marii Uniri cu bun-simţ, cu inteligenţă şi cu detaşare, prin intermediul unei serii de mini-documentare animate în stilul «Istorie pe şleau» şi postate pe Youtube“, afirmă acesta pe crestemidei.ro, în argumentarea demersului său.

Prin iniţiativa sa, Vlad vrea să facă 15 mini-documentare despre momentul Unirii pe care să le publice, din ianuarie până-n iunie 2018, pe canalul de Youtube „Istorie pe şleau“, un alt proiect al său. Fiecare filmuleţ nu va avea mai mult de 5-10 minute şi va putea fi văzut gratuit şi fără publicitate. Momentan s-au adunat 2.410 de lei din cei 8.000 de care istoricul are nevoie. Mai sunt 35 de zile în care lumea poate da o mână de ajutor donând.

Vlad Paşca (31 de ani) povesteşte, într-un interviu pentru „Adevărul“, cum a apărut proiectul său despre Unire, cu ce-i poate ajuta istoria pe oameni în „epoca informaţiei manipulatoare şi a ştirilor false“, dar şi că „se poate patriotism şi fără intoleranţă sau ură sau gură-mare“.

„DORESC SĂ SCOT ISTORIA DIN IDEOLOGIC ŞI CLIŞEIC“

Cum a apărut ideea proiectului postat pe crestemidei?

Toţi am crescut cu povestea Marii Uniri, ştiind că e un mare lucru, dar fără să ştim de fapt multe despre ea. E ca o moştenire de familie, de societate, care e mai târziu completată prin ceea ce învăţăm la şcoală. Identitatea noastră naţională se hrăneşte şi din acest moment fondator, dar nu prea ne pricepem să îl apucăm, să îi dăm semnificaţie şi valoare în afară de ceea ce ni se zice de la catedră sau de la microfon.

Mai degrabă este un dat şi putem simţi că a fost acolo dintotdeauna şi că va fi acolo şi în viitor. Cu ideea aceasta am pornit căutarea: ce a fost, dom’le, Unirea asta? De ce e importantă pentru mine şi pentru co-naţionalii mei? Ce am fi fost noi ca societate dacă nu ar fi avut loc? Cum i-a schimbat României structurile profunde şi nu doar conturul, ajungând efectele până la noi, în 2017?

Informaţiile de pe Internet care să susţină o asemenea explorare sunt problematice. În ceea ce mă priveşte, am fost dezamăgit şi îngrijorat de modul în care Marea Unire e instrumentalizată ideologic şi politic în spaţiul public românesc. Istoria Marii Uniri a fost „infestată” de regimurile care i-au urmat (fie naţionalist, fie comunist, fie naţional-comunist), iar ce avem azi e o ciopârţeală tendenţioasă sau elogioasă care pe deasupra nu poate fi pusă în discuţie, pentru că mai e şi sfântă. De aceea, doresc să scot istoria Marii Uniri din ideologic şi clişeic şi să o recompun cât mai aproape de minţile anilor în care a avut loc (1918-1920) şi de minţile anului din care ne raportăm la ea (2018).  

Ce mesaj vrei să transmiţi, printre rânduri, prin acest proiect?

Să fim mai relaxaţi. Să încercăm să renunţăm la emoţii şi tabuuri şi să avem curajul să aruncăm un ochi critic, analitic, asupra fenomenelor istorice. Pentru că dacă vom face aşa nu înseamnă că vom (re)nega trecutul, sau că suntem mai puţin patrioţi. Nu îl vom anula, ci dimpotrivă, îl vom îmbogăţi şi îi vom da o funcţie pentru prezent, anume aceea de a învăţa ceva din el. Nu vom fi mai puţin patrioţi, pentru că aşa cum critici pe cineva pentru că doreşti să facă mai bine în viitor, critica la adresa patriei e spre binele ei.

Care este utilitatea istoriei Marii Uniri astăzi? Unora le menţine vibraţia patriotică. Altora le oferă un precedent pentru proiectul unionist cu Republica Moldova. Şi aşa mai departe.

Din punctul meu de vedere, Marea Unire este un exemplu strălucit de „proiect de ţară”, de auto-organizare politică şi instituţională, de acţiune civică progresistă şi de solidaritate naţională în vremuri cumplite (război, revoluţie, foamete şi inegalităţi socio-economice). Ori aspectul acesta nu a prea ieşit la suprafaţă şi putem bănui de ce: pentru că Marea Unire a fost şi un exerciţiu democratic, al voinţei şi consultării populare (chestie care nu a fost pe placul extremiştilor, dictatorilor şi „elitelor de cumetrie” ce au urmat).   

„DEZINTERESUL, CHIAR ŞI SCÂRBA FAŢĂ DE ISTORIE E UN REZULTAT AL UNOR TRADIŢII ŞCOLARE DEPĂŞITE“

Ce vei face dacă nu se vor strânge suficienţi bani? Vei pune diferenţa din economiile tale? vei opri proiectul?

Implementarea acestui proiect depinde de finanţarea completă a lui, iar eu sunt deocamdată în situaţia istoricului din melodia „Trăiască berea!”. Dar entuziasmul meu faţă de acest proiect creşte de la o zi la alta, aşa că nu ştiu ce anume se va întâmpla. Probabil că voi face câteva episoade, când voi găsi timp şi energie. În felul acesta însă ar exista riscul să devină încă un documentar mediocru despre Marea Unire, cum s-au făcut atâtea. Cred totuşi că e o discuţie ipotetică. Publicul şi fanii îmi arată că există un interes care nu e satisfăcut şi îşi exprimă dorinţa ca acest proiect (şi altele similare) să devină realitate. 

Am un public inteligent şi receptiv, iar asta e o mare bucurie pentru mine.

Ce ar fi bine să ştie oamenii despre Unirea de la 1918? Hai să încercăm o explicaţie simplă, lăsând la o parte definiţiile, în limbaj de lemn, din manuale şi cuvintele preţioase folosite (uneori, inconştient sau din neştiinţă) de unii politicieni.

Hmm... Mi-ar plăcea să ştie că Marea Unire a avut loc cu eforturi enorme şi datorită unei prezenţe de spirit şi curajului unor oameni cu viziune şi experienţă, care au ştiut să se ridice la înălţimea oportunităţii create prin dezmembrarea imperiilor rus şi austro-ungar şi afirmarea principiului naţionalităţilor. Parcă sună tot ca un discurs politic, dar în cazul acesta fiecare cuvânt are acoperire.

O definiţie simplă a acestui fenomen complex poate e mai uşor de dat prin ceea ce nu a fost. Marea Unire nu a fost o apropiere spontană şi certă a românilor, ci a fost una dintre opţiunile exprimate, negociate şi disputate într-un context imprevizibil şi plin de suspans.

Prin complexitatea şi dinamica ei de proporţii epice, Marea Unire confirmă regula că viaţa bate filmul. Ca să dau un termen de comparaţie, luaţi problemele vis-a-vis de unirea României cu Republica Moldova astăzi şi înmulţiţi-le cu 10.

Ce anume te face să crezi/să speri că proiectul tău cu Unirea va prinde la public?

Cred că românii, ca orice alt popor, doresc să afle mai multe despre experienţele umane şi societale din trecut, dar nu găsesc mijlocul de informare care să li se potrivească. Dezinteresul, chiar scârba faţă de istorie e de fapt un rezultat al unei comunicări defectuoase, al unor tradiţii şcolare depăşite şi al unor politici educaţionale dezastruoase. Deocamdată istoricii şi cadrele didactice nu ştiu întotdeauna să răspundă – din punct de vedere comunicaţional, pedagogic, social – unei nevoi autentice de cunoaştere răspândite în întreaga societate românească.

Eu încerc să creez un canal de comunicare funcţional (incluzând aici şi feedback-ul continuu) într-un moment de maxim interes (sau lehamite?...) pentru Marea Unire şi de aceea cred că o mare parte din publicul nesatisfăcut de oferta anterioară va găsi folositoare documentarele pe care le propun. În plus, publicul se modernizează mult mai repede decât instituţiile (şcoala, mass-media etc.), iar istoria în mediul online trebuie prezentată cu alte metode. „Marea Unire 1918 pe şleau” urmează una dintre nenumăratele metode testate deja cu succes în Occident.  

„ISTORIA AR TREBUI SĂ FIE UN LABORATOR AL DEZVOLTĂRII INTELECTUALE ŞI AL DEZVOLTĂRII CALITĂŢILOR CIVICE“

Filmuleţele documentare pe care le vei face vor putea fi folosite gratuit de profesori la oră?

Sigur că da! Seria „Marea Unire 1918 pe şleau” va fi creată şi cu scopul de a fi folosită ca o resursă educaţională gratuită şi deschisă (în sensul că nu revendică Adevărul infailibil – care nici nu există –, ci este o chemare la discuţii şi perspective diferite). Mi-ar plăcea ca pe viitor să devină şi open-source, cu episoade actualizate prin contribuţiile publicului şi cercetărilor ulterioare. Publicul ţintă este maximal (toţi românii cu conexiune la Internet), de aceea rolul finanţatorilor este extraordinar: ei aduc istorie de calitate în cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Gestul lor este înainte de toate unul patriotic.      

Pentru unii elevi, istoria e un şir de cifre pe care trebuie să le tocească. Pentru alţii, care o înţeleg, istoria e o poveste. Cum ar fi bine să vedem istoria?

Fiecare e liber să vadă istoria care sau cum i se potriveşte mai bine (mă refer la formă, nu la conţinut). Poate vrei să afli câţi ani au trecut între introducerea votului „universal” masculin şi dreptul de vot al femeilor române, şi pentru aceasta ai nevoie de nişte cifre. Sau poate vrei să afli cu ce frici, îngrijorări şi speranţe trăia un evreu sub regimul mareşalului Antonescu şi atunci jurnalul lui Mihail Sebastian ar fi mai bun decât o analiză rece făcută de un istoric la zeci de ani de la evenimente. Dacă sistemul educaţional ar fi reformat, nu ne-am mai feri nici de cifre, nici de poveşti, şi am fi mult mai câştigaţi, pentru că atunci când cele două merg împreună aduc elevul/publicul mai aproape de intensitatea experienţelor umane.

Nu există o reţetă, dar şcoala a tot încercat să impună una. În ultimii ani s-a mai renunţat la memorarea datelor şi numelor proprii „ca papagalul” şi se pune accent mai mult pe înţelegerea fenomenelor şi conceptelor. Degeaba ştii toţi anii bătăliilor lui Ştefan cel Mare dacă habar n-ai ce sunt alea relaţii tributare cu otomanii, stat medieval şi imaginarul religios în Evul Mediu. Aşa nu vei înţelege nici bătăliile lui Ştefan cel Mare. Pentru cifre şi date punctuale, există wikipedia, enciclopedii clasice şi mult-hulitul google. Istoria e mai mult decât cronică a evenimentelor. Istoria ar trebui să fie un laborator al dezvoltării intelectuale şi al dezvoltării calităţilor civice (de la a şti să identifici tendinţele anti-democratice ale unui partid corupt până la a fi solidar cu cei nedreptăţiţi dincolo de graniţele care vă separă).

Şi da, una dintre cele mai captivante forme de transmitere a informaţiei istorice este naraţiunea. Dar asta nu înseamnă că putem narativiza oricând discursul istoric. De multe ori istoria nu încape în structura unei povestiri (procedeu denumit emplotment), de complicată ce e, şi atunci trebuie reinventat discursul. E o problemă căreia istoricii nu i-au găsit încă o rezolvare.   

„ISTORIA BINE PREDATĂ I-AR ÎNVĂŢA PE ELEVI SĂ CHESTIONEZE, SĂ ANALIZEZE ÎN CONTEXT“

De ce istoria trebuie învăţată în şcoală? Cu ce îi ajută (sau ar trebui să îi ajute) pe elevi? Cu ce ne ajută după ce terminăm şcoala?

Aici opinia mea diferă de a istoricilor „clasici”, care pun istoria în trusa de prim-ajutor identitar, ca şi când nu ai fi român „întreg” dacă nu ai cunoaşte istoria neamului tău. Aceasta este o abordare născută în secolul 19 (secolul naţionalismului), când şcoala trebuia să îi înveţe pe copiii de ţărani că sunt stră-strănepoţii lui Traian şi ai lui Decebal. Cu alte cuvinte, învăţând istorie învăţai de fapt cine eşti; şi deodată puneai osul la muncă pentru statul-naţiune, mureai pentru patrie, dădeai prunci ţării etc.

Din punctul meu de vedere, istoria aşterne în faţa ochilor milioane de experienţe umane de la care putem învăţa câte ceva. Spunem cu uşurinţă că viaţa ne-a învăţat multe, că propriile experienţe ne fac mai înţelepţi, mai destupaţi, mai curajoşi. Cum ar fi dacă am invita în mintea noastră alte sute-mii-milioane de experienţe din vieţile trecute ale altor oameni? Nu am fi cetăţeni mai implicaţi, oameni mai responsabili, agenţi ai schimbării mai eficienţi, un public mai greu de manipulat?

Disciplina istorie filtrează balastul discursiv şi prezintă doar ceea ce e acceptat conform rigorilor ştiinţifice drept „adevărat” sau valid. Astfel, istoria bine predată i-ar învăţa pe elevi să chestioneze, să pună la îndoială, să analizeze în context (nu în afara lui), să nu creadă că tot ce zboară se mănâncă.

În epoca informaţiei manipulatoare şi a ştirilor false, istoria e cu atât mai necesară în a-i ajuta pe oameni să găsească modele pozitive, să se inspire din acţiunile celor care au luptat cu nedreptatea şi abuzurile, să ştie la ce conduce susţinerea unor partide şi ideologii anti-democratice, să vadă că se poate patriotism şi fără intoleranţă sau ură sau gură-mare. În definitiv, istoria ne poate ajuta să ne cultivăm şi să ne păstrăm umanitatea şi civilitatea în cadrul societăţii româneşti sau oriunde altundeva.   

Pe de altă parte, a şti istorie nu garantează că vei fi un om mai bun. Poate aici e diferenţa dintre informaţie şi cunoaştere. Există întotdeauna riscul ca unii să se inspire din faptele criminale ale trecutului sau să-şi cultive resentimentele, iar acest lucru este cu atât mai probabil cu cât într-o societate există toleranţă faţă de prostie, violenţă şi minciună.

De aceea, istoria ca disciplină şi-ar atinge potenţialul civic doar dacă s-ar manifesta într-un sistem educaţional performant şi într-o societate funcţională şi sănătoasă, iar România mai are de lucrat la capitolele acestea.

Vă mai recomandăm:

Cine a fost „Prinţul Negru al Ţării Româneşti“? Un inel misterios şi un banal pomelnic bisericesc aduc noi dovezi

Cercetătorii români spun că voievodul îngropat în mormântul 10 la Biserica Curtea de Argeş, căruia ei i-au spus „Prinţul Negru al Ţării Româneşti“, ar putea fi Alexandru, fiul lui Basarab I. Însă nu vor putea absolut siguri de aceasta decât după ce vor vedea rezultatele testului ADN pe linie paternă.

De ce avem nevoie de istorie? „Când vorbim de analfabetism nu mai vorbim azi de cei care nu ştiu scrie şi citi, ci de cei care nu se ştiu informa la timp“  

Educaţia trebuie să ţină pasul cu vremurile pe care le trăim şi să creeze cetăţeni care să gândească singuri şi să se adapteze din mers. „Asta nu înseamnă că îl voi transforma într-un fel de robot care să muncească şi să-şi uite propria identitate. Nu sunt cetăţean european ca să-mi neg originile. Faptul că sunt român mă face să fiu cetăţean european. Iată de ce este importantă studierea Istoriei“, spune Călin Felezeu, istoric turcolog.