Jurnal de TIFF - Bună dimineaţa, Cluj!

„Dacă până la 30 de ani ai fost la Gărâne, Szigeturi şi alte festivaluri cool, dar ai ratat Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), ar fi bine să faci ceva în sensul ăsta“, mi-a zis o voce în cap, voce pe care am ascultat-o fără să mă gândesc că de la Bucureşti la Cluj-Napoca va trebui să ajung cu ajutorul unui tren CFR. Dar asta este o altă poveste de groază.

Un drum horror cu CFR-ul, zece ore într-un frig aproape intestinal („Nu se poate să daţi aerul condiţionat mai încet?“, „Mhmhmhm nu, nu ştiu, nu se poate, e programat, se opreşte în tot trenul, etc“) m-a adus la Cluj-Napoca dimineaţa devreme, într-un oraş gol, aşa cum îi stă bine într-o zi de sâmbătă, copleşit de o lumină ciudată. Mai ales această lumină a fost un semn bun, nu era neapărat ceva poetic, cinematografic, ci doar faptul că a adus cu ea şi puţină căldură: noi toţi cei care am circulat cu trenul groazei ne-am încălzit puţin, ca nişte pui decongelaţi.

Când ajung într-un oraş în care n-am locuit niciodată, ştiu din primul minut, din gară, de la prima trecere de pietoni, de la prima cafea cumpărată, de la primul „bună ziua“, dacă poate sau nu să fie un soi de „acasă“ acolo. Clujul a trecut de fiecare dată toate testele, culmea! mi s-a părut a fi chiar un soi de Timişoară nedescoperită (ceea ce e fabulos pentru cineva care a descoperit, stors şi apoi părăsit Timişoara reală). Prima dimineaţă de TIFF a început cu un somn lung şi cald.

Toţi cei care au supravieţuit, aşadar, unui drum cu CFR-ul până în Cluj-Napoca, pentru a veni la TIFF, se vor trezi implantaţi mai apoi în forfota unui oraş senzaţional, dornic să vadă filme, să râdă (să hăhăie chiar), să danseze, să existe, să respire şi să nu se grăbească, mai ales. Cozile la cinematografe, oamenii care au stat seara în centrul oraşului pentru a urmări o proiecţie în aer liber, o sală plină în miez de noapte pentru câteva scurtmetraje, eşarfele colorate şi feţele relaxate ale oamenilor, toate astea pot fi o gură de oxigen pentru cineva care respiră zi de zi din anxietatea, încrâncenarea şi poluarea unui Bucureşti construit pe repede-înainte.

După o zi de festival, am şi o recomandare pentru cei care au de gând să vină în zilele care urmează, în ideea în care oricum cele mai multe filme rulează de două ori, deci dacă l-aţi ratat prima dată mai aveţi şanse. Aşadar, documentarul „Cum arată tăcerea“ („The Look of Silence“, 2014, regia – Joshua Oppenheimer) trebuie neapărat văzut şi îşi merită toate cele 103 minute (pelicula a primit marele premiu al juriului şi premiul FIPRESCI la festivalul de la Veneţia). Filmul spune povestea unor supravieţuitori ai genocidului din Indonezia din 1965-1966 care află de cine şi în ce mod a fost ucis fiul lor atunci.

Călăii (care încă trăiesc, sunt bine şi chiar se laudă cu faptele lor) sunt puşi faţă în faţă cu rudele victimelor, iar ceea ce rezultă este, cel puţin din punct de vedere jurnalistic, o poveste extrem de bine închegată, curajoasă, crudă, reconstituită cel mai probabil cu eforturi enorme, impecabilă şi menită să te facă să te gândeşti. Am zis că acest film trebuie neapărat văzut? De fapt, e cam obligatoriu. Dacă tot aţi venit până la Cluj, faceţi un efort şi mergeţi să-l vedeţi, rulează din nou pe 1 iunie, de la 23.25, la Cercul Militar. Chiar dacă povestea pe care o spune filmul se întâmplă în Indonezia, vă spun sigur că e vorba despre noi toţi în ea.

Şi încă două lucruri importante. Unu: primul calup de scurtmetraje fantastice şi de groază „Umbre“ a fost slăbuţ (pentru mine „a mers“ doar scurtmetrajul lui Arriaga), poate la al doilea calup mergeţi mai bine la o bere. Doi: chiar dacă ziua sunt peste 30 de grade şi vă prelingeţi pe asfalt, oricât de ciudat, oricât de anormal ar părea, pentru numele lui Dumnezeu, luaţi-vă cu voi şi o geacă dacă aveţi de gând să staţi în oraş până seara târziu. Diferenţele de temperatură de la zi la noapte sunt enorme.