Arhitecţii în zeghe care au construit Tomisul. „Apărea în gazetă că stadionul Constanţa e făcut de tineretul comunist“

Trei mari arhitecţi care şi-au pus amprenta asupra Constanţei au cunoscut regimul de teroare în temniţele comuniste, lucru puţin ştiut de locuitorii oraşului. Numele lor nu apar pe clădiri deoarece comuniştii n-au dorit să se afle că au fost nevoiţi să apeleze la „duşmani ai poporului“ pentru că nu aveau specialişti care să proiecteze, să construiască şi să renoveze clădiri cu grad mare de dificultate.

Clădiri importante din Constanţa nu poartă nicio semnătură, pentru că arhitecţii care le-au proiectat şi le-au executat erau închişi din motive politice de regimul comunist. Când vorbim de Stadionul Farul din Constanţa, de Spitalul Judeţean sau de Hotelul Rex din Mamaia, trebuie să ştim că la ele au muncit mari arhitecţi români, unii aflaţi în spatele gratiilor, în zeghe. 

Arhitectul bucureştean Vlad Mitric-Ciupe a considerat că este de datoria lui să facă lumină în destinele înaintaşilor săi. După cercetări în arhive, după ce a consultat dosarele existente la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi, după ce a vorbit cu urmaşii arhitecţilor întemniţaţi politic, a creionat într-un volum destinele celor care nu şi-au putut desfăşura munca de creaţie în libertate.

„Am avut curiozitatea să văd ce au păţit unii arhitecţi în timpul regimului comunist, am cercetat şi am publicat apoi cartea «Arhitecţii români şi detenţia politică 1944-1964. Între destin concentraţionar şi vocaţie profesional㻓. 

Printre cei menţionaţi în cartea lui Vlad Mitric-Ciupe îi regăsim pe trei foşti condamnaţi politic: Ioan Puşchilă, Ion Căpşuneanu şi Ion Cristodulo.

Arhitectul acuzat că a ajutat familiile celor arestaţi 

Ioan Puşchilă s-a născut la Cernavodă în anul 1913. După şcoala primară pe care a absolvit-o în oraşul natal, a urmat liceul la Braşov şi apoi Politehnica din Bucureşti. În timpul studenţiei s-a îmbolnăvit de TBC şi a abandonat cursurile, o perioadă retrăgându-se în Cernavodă unde a fost profesor de matematică. Ulterior, a ales să urmeze arhitectura, proiectând şi urmărind şantiere, în special la Bucureşti.

Deşi nu a fost un membru al Mişcării Legionare, a avut simpatii de dreapta, fiind prieten cu sculptorul Anastase Puiu şi arhitectul Constantin Joja. După venirea gardiştilor la putere, şeful legionarilor din Constanţa, Eugen Teodorescu, i-a propus să devină primar la Cernavodă, post pe care l-a acceptat. În doar câteva luni cât a deţinut această funcţie a reuşit să proiecteze şi să construiască sediul primăriei.

Faptul că s-a învârtit în cercurile legionare l-a costat libertatea. În timpul rebeliunii legionare, se afla la Bucureşti, unde plecase pentru a procura alimente. A fost chemat la Comisariatul de Poliţie Cernavodă, unde a fost acuzat de port ilegal de armă, deşi el mărturisise în faţa organelor de anchetă că a aruncat pe geam revolverul pe care îl avea asupra sa. Cu toate acestea, a fost arestat, dar completul de judecată l-a achitat „faptele neînscriindu-se în textele penale pentru care a fost trimis în judecată“.

După venirea comuniştilor la putere, Securitatea îl considerat un individ periculos, iar în 1949 Tribunalului Militar Bucureşti l-a condamnat pe arhitectul Puşchilă la şapte ani temniţă grea pentru uneltire contra orânduirii sociale. „Documentele de arhivă vorbesc despre faptul că, alături de mai mulţi arhitecţi, el strângea ajutoare în haine, bani şi alimente pentru familiile celor arestaţi. Treaba asta a devenit imediat «ajutor legionar»  şi «reorganizare legionară» în viziunea Securităţii“, spune Vlad Mitric-Ciupe.

A salvat mai mulţi deţinuţi

A trecut prin mai multe închisori: Jilava, Aiud, unde erau întemniţaţi cei mai periculoşi oameni pentru orânduirea comunistă, pentru ca în anul 1950 să îl găsim la Colonia Poarta Albă. Cei care îl supravegheau au descoperit la scurt timp că este un intelectual de care noua orânduire are nevoie, astfel că după câteva luni a devenit conducătorul unei brigăzi a constructorilor de la Peninsulă.

Deşi nu mai lucra la târnăcop, cazarmamentul şi mâncarea erau aceleaşi ca şi în cazul celorlalţi deţinuţi, funcţia pe care o îndeplinea i-a pwermis să ajute alţi oameni. „În puşcăriile comuniste una dintre pedepse era izolarea. La Canal, aceasta consta în închiderea într-un ţarc de sârmă ghimpată, unde deţinuţii erau lăsaţi în ploaie, vânt sau sub un soare arzător, cu mâncare odată la câteva zile. Există astăzi mărturii conform cărora Puşchilă, atunci când vedea oameni în acel ţarc, se ducea la supraveghetori insistând că: «Ăsta e cel mai bun constructor, voi vreţi să sabotaţi munca?» şi astfel reuşea să salveze vieţile multor deţinuţi. Aşa l-a salvat şi pe marele arhitect G.M.Cantacuzino, care tocmai ajunsese la Canal, venind complet dărâmat fizic din puşcăria Aiudului“, povesteşte Vlad Mitric-Ciupe.

Stadionul Farul din Constanţa

Cât timp a fost închis în coloniile Canalului, Puşchilă a proiectat şi a urmărit execuţia Centrului de Coordonare al Canalului din Constanţa (în prezent sediul Arhivelor Naţionale), apoi, împreună cu un grup de alţi arhitecţi (G. M. Cantacuzino, Constantin Joja, Sorin Obreja, Virgil Antonescu, Constantin Mucichescu şi alţii), a lucrat la Stadionul Farul din Constanţa şi la Fântâna Dragonului din apropiere, ambele acum abandonate. Un deţinut care a lucrat la cele dou obiective povesteşte în cartea „Arhitecţii români şi detenţia politică 1944-1964. Între destin concentraţionar şi vocaţie profesională“, cum se lăudau comuniştii cu realizările lor: „Duminca noi stăteam încuiaţi în baraca de lângă stadion şi venea tineretul progresist, comunist, şi se poza pe la vagoneţi. Şi apăreau în gazetă informaţii că Stadionul Constanţa e făcut dă tineretul comunist al Constanţei, care lucrează voluntar şi face şi drege; să pozau la vagoneţii unde transpiram noi“.

Autorul principal al proiectului Spitalului Judeţean

După ce a ieşit din puşcărie, bolnav, s-a angajat ca maistru ipsosar la Institutul Agronomic, apoi a fost colaborator pentru desene la Editura Ştiinţifică, ulterior reuşind să intre într-un institut de proiectări. „Aşa cum scriitorii interzişi ajunseseră să facă stilizări literare pentru alţii, Puşchilă corecta – într-o primă instanţă - proiectele de arhitectură ale colegilor mai bine plasaţi în ierarhia institutului. Aşa l-a cunoscut pe Gheorghe Gheorghiadi, căruia îi completa o serie de proiecte. «Măi, Ioane, i-a spus el la un moment dat lui Puşchilă, eu sunt prieten cu primul secretar de la Constanţa. Ei vor să facă un spital judeţean. Nu vrei să te duci?», l-a întrebat el. Puşchilă nu avea mari speranţe că va primi proiectul, dat fiind trecutul său. Numai că Vasile Vâlcu, care la acea vreme era prim-secretar al Comitetului Regiunii PMR Dobrogea, i-a spus: «Pe mine nu mă interesează altceva, eu vreau să ştiu dacă ştii să faci spitale?». «Am lucrat la spitalul municipal din Constanţa, la sfârşitul anilor ʼ30», i-a răspuns Puşchilă. «Atunci eşti omul meu», i-a replicat Vâlcu“, povesteşte Vlad Mitric-Ciupe.

Proiectul Spitalului Judeţean Constanţa

Aşa se face că Puşchilă, fost deţinut politic, a fost autorul principal al proiectului Spitalului Judeţean Constanţa, care a fost inaugurat la începutul anilor ʼ60.

După câţiva ani, în momentul demarării la nivel naţional a campaniei de proiectare şi execuţie a noilor sedii ale judeţenelor de partid din 1968, o directivă venită de la Cabinetul I a stabilit ca la Constanţa să fie ales „ăla care a făcut spitalul“. Proiectul Casei Albe, unde în prezent funcţionează primăria, prefectura şi consiliul judeţean, a fost finalizat în 1969, iar Ioan Puşchilă a primit premiul Uniunii Arhitecţilor. Prima de 100.000 lei acordată de partid nu a ajuns la el, fiind împărţită de către cei din conducerea locală, aşa cum a povestit fiica sa.

După Casa Albă, Puşchilă a fost şef de proiect al staţiunii Venus, şi, până când a ieşit la pensie, în 1971, a mai realizat Căminul Marinarilor din Constanţa, Căminul de Partid şi ferma Sibioara. În ultimii ani, pe baza ideilor lui, s-au ridicat la Poarta Albă şi Năvodari două memoriale dedicate celor care au suferit şi pierit în coloniile de muncă amenajate de-a lungul Canalului Dunăre–Marea Neagră. A murit în 1997, lăsând în urmă o familie de arhitecţi, toţi cei trei copii urmându-i meseria.

Ioan Căpşuneanu, arhitectul a cărui profesie s-a sfârşit odată cu războiul

Un alt arhitect care şi-a lăsat amprenta asupra Constanţei este Ion Căpşuneanu. Născut în anul 1903, în Bucureşti, el este copilul unui veteran al Războiului de Independenţă. În anii ʼ30 şi-a început cariera ca arhitect la Primăria Bucureşti, însă în 1934 a ajuns la Constanţa, unde s-a angajat ca arhitect şef la Primărie. A proiectat şi a construit 40 de vile în staţiunea Mamaia, Casa Salvamar, inclusiv proiectul Hotelul Rex fiind inspirat din schiţele sale. Tot el a ridicat şi actualul sediu Radio Mamaia, iar în Constanţa – între altele – actualul sediul al societăţii RAJA şi Liceul „I.G. Duca“ - astăzi Biblioteca Universităţii Ovidius, clădire modificată parţial între timp.

Îndeplinind şi funcţia de ajutor de primar, între atribuţiile lui intra şi întreţinerea parcurilor, grădinilor şi serelor din oraş. Din această funcţie, era răspunzător de repartizarea evreilor din oraş la lucrul în folos obştesc, precum şi de controlul acestei activităţi, după ce intrase în vigoare legea prin care evreii erau scoşi la munca obligatorie. La un moment dat, a fost acuzat de rele tratamente aplicate evreilor şi de faptul că a folosit bucăţi din pietrele funerare de la mormintele evreieşti la pavarea Pieţei Independenţei, actuala Piaţă Ovidiu, fiind arestat în 1945.

„Mutarea cimitirului evreiesc s-a făcut cu toate formele legale, adică cu avizul avocaţilor Municipiului Constanţa care au precizat că cimitirele în care nu se mai înhumează sunt bunuri comunale şi că urmează a se face deshumările pentru a se parcela şi da spre împroprietărire invalizilor, aceasta în conformitate cu ordinul fostului Mareşal Antonescu care ordonase ca toate locurile virane ale Comunelor să fie parcelate şi afectate acestui scop“, s-a apărat arhitectul.

Fostul Liceu I.G. Duca, astăzi bibliotecă 

În mod ciudat, acuzatul de antisemitism era logodit la vremea aceea cu o evreică, Nadia Harden, considerată comunistă şi închisă la lagărul de la Caracal, unde se ducea des şi o vizita, cărând diverse lucruri şi alimente atât pentru ea, cât şi pentru alţi evrei închişi. La proces, aceşti oameni au depus mărturie în apărarea sa, alături de alţii care au fost martori ai acuzării. Într-un final, constatându-se că este nevinovat, a fost eliberat în martie 1946, fără să mai fie trimis în faţa Tribunalului Poporului. 

După eliberare, arhitectul şi-a reluat activitatea profesională, fiind totodată şi angajat al Institutului Pasteur din Bucureşti, realizând câteva locuinţe individuale şi amenajând parcuri pentru municipalitate. La 29 octombrie 1949, a fost din nou arestat şi învinuit de „crimă de război sau împotriva păcii ori umanităţii“ şi, deşi a susţinut o apărare şi mai consistentă, iar martorii acuzării n-au făcut decât să menţină declaraţiile date în 1945, a primit o pedeapsă de şase ani de temniţă grea.

În 1951, a fost transferat de la Jilava la Poarta Albă, unde a lucrat la spartul pietrelor cu ciocanul şi dalta, iar apoi la colonia Peninsula, unde a lucrat în biroului tehnic, preluând conducerea acestuia. „Nepotul său a povestit că, atunci când unchiul său a fost eliberat rareori vorbea despre perioada neagră din viaţa lui“, povesteşte arhitect Vlad Mitric-Ciupe. Cu câteva luni înainte ca Ioan Căpşuneanu să iasă din lagărul Poata Albă, Nadia Harden, care îi devenise soţie încă din 1945, l-a trădat şi a fugit cu un alt bărbat. Disperat, arhitectul a încercat să se sinucidă ingerând luminal, însă familia l-a dus la timp la spital şi l-a salvat. Cariera marelui arhitect se sfârşise însă. După eliberare, s-a mai putut angaja doar într-un institut de proiectări agrozootehnice, realizând doar crame şi ferme de porci. A murit la 30 mai 1989.

Cazinoul, renovat de deţinuţi

Cazinoul din Constanţa

Cazinoul Constanţa a avut de suferit în urma bombardamentelor ruseşti din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, clădirea-simbol a oraşului fiind avariată de schije.

În anul 1951, 100 de deţinuţi de la una dintre coloniile Canalului Dunăre - Marea Neagră, printre care şi arhitectul Ion Cristodulo, au fost duşi la Cazinoul bombardat şi, timp de un an, au muncit acolo restaurând construcţia bombardată în anul 1944. Arhitectul a fost numit şef de şantier, cu excepţia primelor două luni, când lucrările au fost urmărite de un specialist din libertate. „Povestind fiului său despre episodul de la Cazino, Ion Cristodulo se raporta la acesta drept propriul Chateau d’If (n.r. – celebra închisoare aflată pe o insulă din sudul Franţei), iar actorul Ion Omescu, un alt ucenic dintre cei 100, îi numeşte pe deţinuţi «cavaleri ai palidelor feţe/ cu puteri puţine, dar figuri semeţe», povesteşte arhitectul.

Ion Cristodulo s-a născut în anul 1925 la Bucureşti. Timp de trei ani, din 1950 până în 1953, a fost în detenţie politică la Jilava, Canal şi Poarta Albă pentru că făcea parte din organizaţia „subversivă monarhistă, Vulturii Munţilor“, care milita pentru acţiuni de rezistenţă împotriva regimului. A murit la 8 septembrie 1991.

Vă mai recomandăm:

Inginerul care a proiectat Magistrala Albastră şi caznele construirii Canalului Dunăre-Marea Neagră

Straja de la Canalul Dunăre - Marea Neagră, vestigiu al comunismului

„Statuia Libertăţii“ a românilor, lăsată pradă hoţilor. Monumentul Tineretului de la Straja este demontat bucată cu bucată

POMENIRE Mănăstirea martirilor de la Canal şi-a serbat hramul: Duminica Sfinţilor Români

FOTO Femeile, victime şi călăi în lagărul de muncă forţată de la Canal

FOTO VIDEO Canalul Dunăre-Marea Neagră, gulagul comunist al Dobrogei

FOTO Canalul care leagă Dunărea de Marea Neagră a fost populat cu sirene