Cuvintele prin care Mihail Kogălniceanu i-a convins pe români să se stabilească în Dobrogea la 1878
0
După recucerirea Dobrogei la Războiul de Independenţă de la 1877-1878, poporul român a început să exploreze nouă provincie, pe care doar domnitorul Mircea cel Bătrân o mai avusese în stăpânire. Repopularea regiunii dintre Dunăre şi Marea Neagră cu români din Transilvania, Moldova, Oltenia sau Muntenia s-a făcut datorită visului de a trăi într-o Californie a României, aşa cum era numită Dobrogea.
Aşa erau şi mocanii, oierii din Transilvania veniţi în căutare de pământuri întinse pentru hrana turmelor. Speriaţi de pierderea Basarabiei, care fusese cedată Rusiei contra Dobrogei, mocanii se refugiaseră pe pământul cel nou care-şi aştepta noi locuitori.
Ioan Adam era un cunoscut cărturar originar din Vaslui, publicist, profesor de română şi magistrat cu titlul de doctor în Ştiinţe juridice obţinut la Bruxelles, care îndeplinea funcţia de secretar al Primăriei Constanţa. La dorinţa primarului vizionar Ioan Bănescu, edilul care a modernizat oraşul de la malul mării, Adam (26 noiembrie 1875, Vaslui - 18 mai 1911, Iaşi) a cutreierat „Constanţa pitorească şi împrejurimile ei“, întocmind în cartea-documentar cu acest nume o descriere amănunţită a vieţii din Dobrogea. Lucrarea a văzut lumina tiparului în anul 1908 şi a fost premiată de Academia Română.
Despre locul aparte pe care-l ocupa Mihail Kogălniceanu în inima Dobrogei, Ioan Adam a consemnat discuţiile purtate cu mocanii stabiliţi aici, care îi purtau recunoştinţă marelui om de stat.
„Dacă-ţi porţi ochii prin casa unui proprietar mocan din Dobrogea, vezi cadrele cele mai neaşteptate. Mai întâi frumosul profil al lui I.C.Brătianu, prins într-un moment de viziune, pe jeţul său. Mai pe urmă dai de Negri, Mureşanu, Alecsandri, Catargiu, Haret, Carp, Sturdza, Take Ionescu etc. Din toate portretele şi atenţiunile lor se vede însă o grijă atingătoare pentru amintirea marelui bărbat de stat Mihail Kogălniceanu. Totdeauna, deasupra portretului lui – un portret de la bătrâneţe, cu formele prea trecute – vei vedea un omagiu modest, fie un bucheţel de flori uscate sau câteva spice de grâu, fie o panglică ştearsă de la vreo comemorare. Dacă cumva te întorci întrebător, vei surprinde numaidecât în ochii gazdei o înnourare de lacrimi: <Apoi, aista’i tata nostru…>“, scria Ioan Adam, în cartea sa.
Mocanii povesteau cum au trecut ei Dunărea în Dobrogea, atunci când au luat ruşii Basarabia. Ei descriu cum se întindeau cârdurile de oi de la Reni încoace şi toate drumurile erau numai un behăit şi convoiuri de bejenie.
„Dobrogea era pustie şi sălbatică. Unde să ne aşezăm şi ce să facem? Parale aveam şi oi destule, dar aici nu era nici o linişte şi nici un sprijin. Pei ci şi colea întâlneam câte un sat tătăresc, dar nu te puteai înţelege cu nimeni. Stăteam şi noi gata de ducă.
În vremea asta de nedumerire, numai auzim că vine prin Dobrogea ministrul cel mare, cuconul Mihalache Kogălniceanu, pe care noi îl cunoşteam încă de la Drănceşti, din Fălciu. Am alergat cu toţii înaintea lui şi pune-te pe jălanie, că la ce pacoste am căzut aici. <Măi băieţi, ne-a zis el, aici e raiul vostru. Ceea ce aţi găsit voi în Dobogea n-o să mai apuce nici copil de copilul vostru. Scuturaţi-vă pungile, vindeţi ce-aţi aveţi, lipsiţi-vă şi de oi şi cumpăraţi pământ, c-aveţi să fiţi bogaţi>“, au relatat mocanii.
Adam constată că toţi dobrogenii care l-au cunoscut pe Kogălniceanu îi păstrează o amintire neştearsă. El a fost îndemnul şi îmbărbătarea primilor colonişti.
„Se zice că după Congresul de la Berlin, Kogălniceanu s-a întors zdrobit sufleteşte şi amărât ca după cea mai tristă înmormântare. După ce a vizitat însă Dobrogea şi i-a văzut însemnătatea, s-a mai domolit din îndurerarea lui şi a început să se intereseze de mersul lucrurilor de aici. Mulţi dintre bătrânii de azi spun că ei n-ar fi îndrăznit să se statornicească în Dobrogea dacă n-ar fi fost îmbărbătaţi de Kogălniceanu. Marele bărbat de stat ştia că e nevoie acolo de un element românesc tenace şi mai cuprins, care să pună mâna pe locuri şi să constituie astfel un puternic strat naţional. Numai aşa s-a putut cumpăni influenţa naţionalităţilor aflătoare acolo de pe vremuri“, conchide documentaristul de la 1900.
Cartea sa „Constanţa pitorească şi împrejurimile ei“ a fost tipărită din nou, în 2016, de Centrul Cultural Judeţean Teodor T. Burada din Constanţa. Ediţia anastatică a apărut la Editura Next Book.
Pe aceeaşi temă:
Se încarcă comentariile...
