Primul serviciu de salvare pe mare din România, înfiinţat de Carol al II-lea. Pescăruş şi Albatros, ambarcaţiunile performante din dotarea salvatorilor
0
Regelui Carol al II-lea i se datorează înfiinţarea în România a primului serviciu de salvare a naufragiaţilor, ţara noastră fiind singura din Europa care nu acorda, până în acel moment, asistenţă pe mare.
De-a lungul coastelor europene cu conformaţii periculoase se înfiinţaseră aşa-zisele „staţiuni de salvare“ prevăzute cu ambarcaţiuni şi alte instrumente speciale necesare salvării.
Astfel, naufragiile în apropierea coastei n-au mai avut întotdeauna un deznodământ tragic ca pe vremuri, şi multe vieţi au fost salvate. La nivelul anului 1935, în Anglia se înregistrau 62.000 de naufragiaţi salvaţi, în Franţa peste 30.000, scrie pe blogul său Dragoş Ionescu, nepotul căpitanului Mircea Ionescu, care a fost timp de peste patru decenii în slujba Marinei Române, fiind comandantul navei de salvare RM „101”.
La 14 Iunie 1933, sub preşedinţia Majestăţii Sale a luat fiinţă „Societatea de Salvare a Naufragiaţilor în Apele Teritoriale Române“ sau „SALVAMAR“. Iniţiativa regală a găsit rapid înţelegerea şi concursul autorităţilor care au votat legi speciale în favoarea societăţii „SALVAMAR“: din partea Ministerului Marinei, Comandamentului Marinei Regale (fosta Marină de Război), Municipiul Constanţa prin Primărie, şi cel mai important din partea Guvernatorului Băncii Naţionale care i-a pus la dispoziţie o clădire pentru sediul central şi o subvenţie anuală, şeful băncii centrale acceptând totodată şi demnitatea de prim vice-preşedinte al organizaţiei de salvare.
Astfel, în 1935, la un an şi jumătate de la fondare societăţii, conducerea „SALVAMAR“ era asigurată de: Majestatea Sa Regele Carol al II-lea al României – preşedinte, Guvernatorul BNR Mitiţă Constantinescu – vice-preşedintele al Comitetului de Direcţiune, contraamiral Nicolae Păiş – administrator delegat, căpitan-comandor Octav Nedelcu – director, avocat Cazacu Gheorghe – şeful Contenciosului, Văleanu Gheorghe – şeful Staţiunii de Salvare Constanţa.
Pentru buna aşezare a acestei societăţi au fost efectuate mai multe studii şi analize care au scos la lumină o situaţie îngrijorătoare. În perioada 1921 – 1937, de-a lungul coastei Mării Negre avuseseră loc 33 de sinistre marine: zece la Midia-Constanţa, 12 la Constanţa-Tuzla, şase în zona Tuzla-Mangalia, trei la Mangalia-Caliacra şi patru la Caliacra-Balcic. Se constatase şi faptul că, de la Midia până la Gura Nistrului nu se raportaseră naufragii sau eşuări, în schimb, această regiune bogată în pescuit înregistra periodic nenumărate victime printre pescari.
Prima ambarcaţiune de salvare intrată în dotarea societăţii „SALVAMAR” în octombrie 1936 a fost şalupa „PESCĂRUŞ” construită de şantierele „Friedrich Lürssen” din suburbiile Bremenului. Corpul era din lemn, avea o lungime de 10,2 m, un motor de 50 CP şi putea atinge o viteză de 8 noduri pe oră.
După încă un an, este achiziţionată şi şalupa „ALBATROS”, construită în şantierele „August Pohl” din Hamburg, dar cu corp din oţel, lungime 15 m şi două motoare a câte 90 CP care dezvoltau o viteză de 10 noduri pe oră.
Casa marinarilor salvatori
La 8 septembrie 1938, în incinta portului Constanţa a fost construită „Casa marinarilor salvatori“, un proiect al arhitectului Radu Dudescu – şef al Serviciului de Arhitectură şi Tehnic al Băncii Naţionale a României (BNR). Cu această ocazie, a intrat în dotarea societăţii SALVAMAR o auto-camionetă austriacă cu opt roţi, pentru teren accidentat, care servea la operaţiunile de salvare de la uscat şi la transportul răniţilor.
Pentru că fondurile SALVAMAR provenite din taxele de salvare impuse vapoarelor care intrau în porturile româneşti puteau fi utilizate doar pentru salvarea naufragiaţilor de pe nave s-a stabilit ca administraţiile locale să asigure cheltuielile necesare funcţionării posturilor de salvare de pe plaje. Puse în faţa acestei decizii, anumite primării au refuzat să achite cheltuielile, iar SALVAMAR a fost nevoită să-şi restrângă activităţile.
În aceste condiţii, la nivelul anului 1939, pe plajele de pe litoralul românesc se mai găseau funcţionale doar trei posturi de salvare: în Mamaia în dreptul Hotelului REX, în Constanţa pe plaja Modern şi unul la Balcic. Totuşi, din ordinul Ministerului Sănătăţii la nivelul anului 1939 administraţiile comunale au fost obligate să-şi organizeze fiecare câte un punct de salvare şi prim ajutor unde să asigure serviciile medicale şi de ajutor necesare. Aşa au fost reînfiinţate staţiunile de salvare de la Balcic, Mangalia, Carmen-Sylva şi Burgas.
Vă mai recomandăm:
Se încarcă comentariile...
