„Avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor!“

Viaţa omului este ghidată de dorinţe şi scopuri. Cine nu visează, nu doreşte sau nu decide ce trebuie să facă mai departe înseamnă că este un fel de roboţel, eventual teleghidat de la distanţă. Probabil că sunt şi câţiva de acest gen, veniţi poate din Andromeda, dar până şi aceia au ceva sensibilitate când îşi scot firul din priză.

În familia mea au fost trei piloţi militari. Fraţi şi nepoţi pe linie descendentă. Cel mai în vârstă a murit de bătrâneţe, la Timişoara, fiind de altfel supravieţuitor al ultimului război mondial.

Toţi anii mei de studiu de la Bucureşti i-am petrecut în casa unchiului meu pilot şi, evident, a soţiei sale ce şi-a dedicat întreaga viaţă aceluiaşi pilot.

Am crescut cu poveştile lor, despre avioane, despre piloţi, despre cum se înălţau şi coborau altitudini cu Mig-urile, despre cum plecau în misiuni sau recunoaşteri, despre cum se abăteau de la traseu de dorul locurilor natale, despre viaţa de pe aerodromuri şi condiţiile de acolo, dar în acelaşi timp o ascultam şi pe mătuşa mea care povestea câte emoţii trăia zilnic aşteptând să se întoarca teafăr soţul acasă.

Soţul ei şi unchiul meu s-a întors şi acum a depăşit venerabila vârstă de 80 de ani. Vara trecută s-a dus din nou la întâlnirea cu foştii lui colegi ai Şcolii de Pilotaj şi cu tristeţe spunea că ar fi ultima lor întâlnire. Au mai rămas prea puţini faţă de cei care erau la întâlnirea de 50 de ani.

"Paradoxal, se poate întâmpla să pilotezi o viaţă, să scapi de gloanţe, de bombardamente, să traversezi oceane în zbor şi, la sfârşit, să mori ca “prostul” de frig sau de o răceală"

M-am tot uitat la cer…

M-am tot uitat la cer mereu şi, probabil, la fel aţi făcut şi voi, de câte ori a trecut o “pasăre de fier” am strigat, fie tare, fie în gând “avion cu motor, ia-mă şi pe mine-n zbor”! Doar din poveştile unchiului meu drag mi-aş fi dorit mereu să “zbor”, dar am lăsat timpul să decidă pentru mine şi nu am forţat nimic.

Acum vreo 8 ani, eram cu o colegă în Grădina Botanică din Bucureşti, căutam floricele printre frunzele căzute de toamnă, pe sus zbura un avion şi aud întrebarea Mariei: „Alex, ai zburat cu avionul?“

Cred că m-am trezit din nou din vis şi mi-am dat seama că a trecut ceva timp şi eu nu “m-am dat” încă cu avionul. Abia anul trecut mi s-a întâmplat pentru prima oară. Am aşteptat momentul bine şi eu, şi Dumnezeul meu.

Am fost atât de bucuroasă încât nu mi-a păsat că eu, de fapt, trebuia să călătoresc singură mai mult de 20 de ore continuu, că nu văzusem niciodată un aeroport şi mai trebuia să ajung la capătul lumii.

Chiar nu mi-a păsat şi m-am urcat în cel mai mare avion jumbojet şi eram atât de fascinată încât am stat cu ochii deschişi şi am urmărit fiecare secundă de pe traseul radar. A fost o experienţă minunată şi nu mi-a fost teamă nici măcar atunci când eram deasupra Siberiei (culmea, cerul era prea senin să nu o vezi) la ipoteza că dacă ne-am fi prăbuşit de la 11000 de metri, chiar nu era nimeni să ne salveze.

"Nici lor nu le-a păsat când s-au urcat în acel avion. Nu le-a păsat de viaţa lor, ci de viaţa care urmau să o salveze ulterior. Când ai o misiune, nu te mai gândeşti decât la îndeplinirea ei"

M-am tot uitat la televizor…

Nu mă uit des, dar trebuia şi eu să aflu despre tragedia de ieri. E cumplit! NU cred că vrea cineva să se gândească cum este să vezi moartea cu ochii, cum este să iei decizii în fracţiuni de secundă, dar mai ales să mai şi speri că scapi cu viaţă, chiar dacă, statistic vorbind, accidentele aviatice sunt mult mai rare decât cele terestre.

Pilotul a făcut ce a ştiut mai bine! Supravieţuitorii spun că pilotul le-a salvat viaţa! Cred! Pentru că l-am urmărit pe dr. Zamfir la TV şi pe chipul lui, aparent călit de şocuri medicale, de „ficaţi” prelevaţi şi „inimi fripte”, se vedea groaza prin care a trecut.

Secundele supravieţuirii erau sculptate pe chipul său, iar grija cu care asculta întrebările lipsite de sensibilitate ale jurnaliştilor şi forţa cu care era nevoit să-şi amintească ziua de ieri au fost la fel de chinuitoare. Şi-a adunat puterile să explice.

Probabil că a mulţumit divinităţii, mai mult pentru vieţile salvate, decât să mai acuze frigul şi prea multele ore de aşteptare în era tehnologiei GPS, smartphone-urilor sau eventuala “teorie a conspiraţiei”. Acel om, în timpul conferinţei de presă, implora practic la liniştea şi salvarea sufletelor celor vii, dar mai ales la respectul pe care trebuie să-l avem pentru morţi. NU ne-am dori să trăim asemenea experienţe! Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei morţi!

Dar în ce eră trăim?

Suntem în mileniul trei, era tehnologiei de vârf!
"Alo? 112? Da… Cum vă numiţi? Ce s-a întâmplat? (Suntem noi conectaţi prin GIS şi avem sateliţii pe birou)… dar unde sunteţi? Doamnă, Doamnă… nu mai respir… m-am prăbuşit cu tot cu avion! “Recepţie!”; “Da` ce boală aveţi?”

Serviciul SMURD a fost înfiinţat de un medic dedicat, salvamontiştii şi pădurarii salvează vieţile inconştienţilor prin văiugi şi prăpastii, n-avem spitale, n-avem şcoli dotate, n-avem infrastructură, n-avem poteci marcate în munte, avem drumuri forestiere deformate de TAF, nu avem off-roaduri, nu avem platforme de aterizare forţată, nu avem oameni, nu avem felinare, nu avem haine, nu avem… nu avem bani!.”AVEM ARMATĂ cu elicoptere şi GPS!”

Vorba aia, desprinsă din Moliere: DA` CE BOALĂ AVEŢI?