Bileţele roz pe bannere electorale

Cam o dată pe lună mă duc să-mi văd părinţii. V-am mai povestit despre asta. Nu sunt foarte departe, doar vreo 70 de km ne despart, dar pentru că nu mă pot duce cu mâna goală aştept mereu ziua de salariu. Au pensia de doi bani, iar impreună nu au nici cât salariul minim pe economie. Nu pot să fac mare lucru, dar cedez o parte din salariul meu umil de profesor şi uneori „mituit” o dată la 4-5 ani în campaniile electorale.

În acest weekend, am încercat să profit de puţinul soare ce s-a ivit, după câteva dimineţi la rând cu ceaţă. Probabil a fost ceaţa de după alegeri, acea tristeţe care îţi intră în oase, îţi apasă creierii şi, în loc să te calmezi, asişti furios la toate nemerniciile care se produc în jur.

Nici vremea nu ţine cu noi, cei de la exteriorul Carpaţilor. E perioada în care vremea senină şi cu soare este în zone mai înalte. Am zis mereu că la curbura asta vrânceano-buzoiană „nici vremea nu ţine cu noi”!

Puţin mai este şi poate se recolorează orizontul

Năpădită de gânduri, dar totuşi puţin mai relaxată am plecat să-mi văd părinţii. Sunt bine, sănătoşi în caz de vă gândiţi să mă întrebaţi, dar cu siguranţă mulţumesc cerului pentru asta, că nu m-aş fi descurcat să le cumpăr sănătatea, iar ajutoarele guvernamentale care se dau acum pe cupoane sau vouchere cum se numesc, nu le pot vinde să acopăr cheltuielile. Doamne Fereşte!

Acum câteva luni vă povesteam ce slalom printre „cratere” în asfalt  fac, după ce trec de Tecuci. Apropos! La Tecuci a fost Festivalul Muştarului între 7-9 noiembrie, strategică perioadă între tururi electorale, tocmai pentru a nu se putea folosi la micii cu pricina. Mă bucur că au reuşit să nu falimenteze şi să mai mâncăm şi noi, în continuare, muştar de Tecuci.

La ieşirea din Tecuci, aceleaşi cratere în dreptul vânzătorilor de cartofi, dar cum am trecut de limita urbană, la Matca deja s-a schimbat peisajul. Asfalt proaspăt turnat, fix înainte de alegeri. Fain! Am câştigat 10 minute de mers şi mi-am protejat maşina. Din câte ştiu, comuna e albastră pe hartă, la diferenţă de 1000 de voturi, semn că dacă primarul e roşu plânge puţin mai mult că a asfaltat drumul. Însă eu mă bucur că s-a gândit, chiar şi acum, pentru că e ruşinos să ai drum cu gropi în acea comunitate prosperă.

Trec mai departe. Nici vorbă de covor asfaltic. Nişte petice, dar tot e bine! La părinţii mei în comună s-a turnat asfalt din fonduri europene, pe vremea PDL-ului. Nu sunt probleme. „Foaie velină”  până la Galaţi. Chiar nu pricep de ce nu mai continuă proiectul în amonte şi să se refacă drumul până la Tecuci?

Chiar şi podeţul pentru râu l-a făcut între timp actualul domn` primar. Gospodar băiatul, moşteneşte pe taică-su, fost preşedinte de C.A.P..  Pe vremea când ne mai salutam pe promenada sătească, în vacanţele adolescentine, era cam fiţos, dar ne înţelegeam oarecum. Acum, cică uită să salute lumea, mai ales pe cei care-i declară antipatia! Ca o răzbunare cred, de la intrarea dinspre nordul comunei şi până în centru, pe o lungime de 4 km a pus 6 bannere cu Ponta şi doar unul cu Iohannis. Toţi cei 400 de stâlpi şi toate magazinele îs roşii de afişe, însă am numărat doar două afişe albastre!  Ce ţi-e şi cu electoralele astea!

Să se vadă rezultatele! Acum! Foarte bine! Dar de ce nu şi înainte? Probabil că i se mulţumeşte domnului Ponta pentru tot ajutorul oferit sătenilor după inundaţiile din 2013, iar din partea mea „mii de mulţumiri” pentru nimic şi un „bileţel roz de dragoste”, fiindcă mamei nu i-ai lăsat decât 12 borcane cu compot de caise şi câteva sticle cu apă, în timp ce altora le-ai dat bani fără să le intre apa nici măcar în curte. Să fiţi sănătoşi, să văd asfalt până la mine în poartă, repede şi fără să aşteptaţi vreun vot!

În ceea ce priveşte „mita pentru profesori”, de fapt nu este nicio mită! Profesorul nu este animal pentru dresură. Are o judecată proprie şi are un drept liber de a decide cu cine votează. Nu a semnat nicio obligaţie că în schimbul acelor bani ar trebui să voteze, ci doar o declaraţie şi un formular prin care a semnat autenticitatea datelor personale. Cei care s-au grăbit în weekend să facă asta, fie au făcut-o să scape secretarele de muncă, fie de bucurie.

Aceşti bani mi-ar (ne-ar) trebui în fiecare lună având în vedere că salariile sunt îngheţate de 6 ani, că abia recuperăm drepturile judecătoreşti, că 100 de lei din trecut nu mai valorează 30 de lei de acum. Am primit doar trei ani acea sută de euro reglementată prin lege pentru achiziţionarea de cărţi şi atât. A venit criza. Între timp, cei din armată şi alte structuri interne primesc mereu haine, ghete, mănâncă ieftin la popotă, iar alţii din administraţia publică mai rulează nişte bani din „proiecte europene”. Profesorii „nu au” nevoie de haine. „Nu au” nevoie de pantofi, „nu au” nevoie să mânânce, nu fac naveta, nu au copii de crescut. Ei  „au bani mulţi” fiindcă „îi fac” din meditaţii, asta în cazul în care obiectul contează la vreun examen, au curci în curtea părinţilor şi ouă din cuibarele de la Cornu şi câte şi mai câte.

Vă trimit tuturor celor de la guvernare şi viitorului preşedinte, câte un „bileţel roz”, de asemenea, să vă amintesc că educaţia ar trebui să reprezinte domeniul prioritar în ce priveşte siguranţa naţională pe termen mediu şi lung.

Fiecare dintre noi are nevoie de un venit corelat cu preţurile pieţei, de un trai mai bun, de respect şi nu de milă. Avem nevoie de o calitate a vieţii crescută, iar productivitatea muncii să dea valoare adăugată produsului. 

Startul trebuia luat de multă vreme, dar niciodată nu e prea târziu pentru o schimbare. Să se schimbe de sus-în-jos şi de jos-în-sus.

Să nu mai vedem rânjete şi jigniri, să vedem fapte şi nu vorbe! Nu bannerele valorează, ci oamenii!