Jurnal retrospectiv şi introspectiv, de tranziţie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Contabiliceşte vorbind, a mai trecut un an, nu fac bilanţ, ci fac o balanţă pentru că din punctul meu de vedere, bilanţul este la sfârşitul vieţii. Sper să nu-mi pocnească vreo venă, Doamne fereşte!

Dacă mi-aduc bine aminte, în urmă cu vreun deceniu, un coleg mă făcea workaholică. Cred că nici bine nu ştiam ce înseamnă, dar am recunoscut că nu am de ce să stau degeaba. În copilărie am tot stat degeaba, vacanţele de vară cel puţin dacă nu mergeam pe câmp să dau un mic ajutor dormeam pentru că nu aveam alternative.

La ţară nu aveam vecini de vârsta mea cu care să mă joc, cărţile din biblioteca unui alt vecin le epuizasem de citit, prispa de sub bolta de viţă o tocisem de stat pe ea, în timp ce mai ascultam vreun „concert” de insulte ale bunicilor, aşa că nu aveam de ce să mă grăbesc să mă trezesc dimineaţa şi dormeam până la prânz.

Dar, lenea nu m-a dominat mult şi am ajuns să constat că timpul nu-mi mai este prieten. Are altă dimensiune şi nu trece în favoarea mea. Zboară şi nu-mi dă şansa să nu alerg. Alerg prin timp, aşa cum bine spunea Garabet Ibrăileanu.

Am tot alergat, am cules roade, am câştigat experienţă chiar şi atunci când m-au „lovit” unii şi m-au abătut de la traseul direct, provocându-mă să o mai iau pe ici colo, pe ocolite.

Ultimii 25 de ani i-am petrecut, ca toată lumea contemporană, în tranziţia democratică aproape interminabilă, cu tot ce a însemnat ea, fără să o înţeleg neapărat, pentru că nu am avut timp. Am fost şi eu cu valul, ca mulţi alţii, cu gândul să evoluez, să supravieţuiesc, să-mi câştig oarecare independenţă, atât profesională, cât şi financiară. Am reuşit într-o măsură mai mare sau mai mică.

Am vrut să plec din ţară de mai multe ori, copleşită de deznădejde, dar de fiecare dată am sperat că „mâine” va fi mai bine, că se va schimba ceva şi pentru cetăţeanul normal, nu numai pentru cei care trag sfori politice. Ca mulţi alţii, am considerat că dacă plecăm toţi, cine va mai rămâne să umple goluri?

Nu m-am implicat în politică pentru că nu am putut să o înţeleg firesc, dată fiind instabilitatea caracteristică ce a dominat spaţiul naţional. Am considerat că nu e momentul să acumulez frustrări de natură să mă depărteze de cărarea ce mi-am ales-o deja.

Poate că nu am făcut bine, dar aşa am considerat. Am sperat mereu că meritocraţia va fi la un moment dat criteriul care va defini societatea democratică contemporană. Însă, acum, după cei 25 de ani, realizez mai mult ca oricând că unii au ştiut că timpul nu este prieten şi au forţat mai mult ascensiunea. Nu pot zice că am bătut pasul pe loc, dar nici nu mă pot lăuda că am depăşit stadiul clasei de mijloc. Nu mi-a stat în fire să forţez ceva.

Ultimul an, a fost şi el plin cu de toate. Cu programul de şcoală obişnuit, cu activităţi suplimentare legate de diverse manifestări, dezbateri sau proiecte, cu activităţi legate de voluntariat, fie individuale, fie alături de echipe frumoase, am fost invitată şi am călătorit peste mări şi ţări, am acumulat alte experienţe şi mi-am îmbunătăţit percepţia despre lume şi oameni; am promovat România peste tot unde am fost, am explicat unor oameni că nu suntem barbari şi încă mai avem de reparat erori şi mai avem puţin până ne schimbăm mentalitatea; mi-am făcut prieteni noi, dar şi duşmani, dar fiecare dintre aceştia mi-au dăruit cu voie sau fără voie, fie încredere, fie un „şut” spre înainte; am „căzut”, dar m-am ridicat a doua zi, am plâns, dar mi-am şters lacrimile mergând mai departe.

Activitatea de blogging m-a implicat sufleteşte mai mult ca oricând. Nu am câştigat niciun ban din asta, dar mi-am pus în fiecare rând şi cuvinţel, sufletul, energia şi timpul. M-am implicat în campanii sociale sau civice, în măsura în care s-a putut, am ajutat şi eu cu ceva.

Am scris 65 de articole pe blogul Adevărul, nelimitându-mă neapărat la domeniul meu profesional, ci la simplele opinii pe care le-am gândit la momentul respectiv. Unele bune, altele mai puţin apreciate, dar au fost gândurile mele pe care mi le asum.

Restul scrierilor, câteva sute, le-am postat pe blogurile personale sau pe pagina de facebook şi nu am avut pretenţia să sparg audienţe sau să vânez un număr de fani, ci să adun alături de mine oamenii care au crezut sincer în ceea ce am împărtăşit. Nu am mai avut timp să mai scriu vreo carte, dar am câştigat o colaborare cu Revista "Ştiinţă şi Tehnică", iar pentru anul viitor sper să am energia şi inspiraţia necesară să-mi termin marele proiect început în anul 2009.

Am dorit ca anul acesta să simt că am atins cumva un fel de maturitate cetăţeanească, participând la vot şi susţinând acei candidaţi care mi-ar fi dat speranţa să merg mai departe. Pentru prima dată, poate şi datorită multelor articole pe temă citite, am simţit nevoia să înţeleg politica locală şi cea naţională, să aleg din tot noianul de informaţie ce este şi ce nu este diversiune sau manipulare. Nu cred că am reuşit să înţeleg totul, dar măcar m-am luminat asupra ce a fost şi asupra proiectelor ce vor urma.

În ultimele zile ale acestui an, am ales să citesc trei cărţi care m-au lămurit cumva. Prima a fost Vrancea Altfel, o suită de articole scrise de Dan Nichita ce mi-au explicat cumva cum a funcţionat „underground”-ul local şi regional; a doua carte, mult mai consistentă, a fost cea a Alinei Mungiu Pippidi în conversaţie cu Vartan Arachelian, care mi-a explicat în detaliu „Tranziţia celor 25 de ani” şi pe această cale vreau să le mulţumesc pentru puterea exemplului de implicare civică, reală, iar nu cea din urmă, cartea actualului preşedinte ales al ţării, care mi-a dat speranţa că nu ar fi totul pierdut.

Nu ştiu dacă să am aşteptări mari, dar sper din inimă că rezultatul aşteptărilor nu va fi atunci când îmi voi face dosarul de pensie, ci poate voi mai apuca şi eu să mă mai bucur de viaţă, într-o societate frumoasă, democratică şi merituoasă.

Împlinirea este o utopie. Nu mă simt un om împlinit, dar nici la coada societăţii. Am dobândit prin forţe proprii această experienţă de viaţă. Fiecare om, cel puţin aşa ca mine, simte că ar fi putut mai mult sau că poate mai mult. Îmi doresc doar să nu mă mai las copleşită de deznădejde, iar dreptatea să primeze astfel încât să se mai atenueze marile diferenţe din societatea care îmi arată cumva că s-au format deja poli ai sărăciei într-un spaţiu naţional cu multe resurse şi potenţial mare de dezvoltare.

Singură nu pot schimba lumea, dar o mână de oameni educaţi ar putea să schimbe mentalităţi, necondiţionat. Nu ştiu dacă voi mai scrie sau dacă voi învăţa până la urmă să dau valoare adaugată muncii mele, dar sper să mai pot oferi în continuare măcar un gând bun sau să determin pe cineva să zâmbească, sincer şi nu ipocrit. 

Voi mai medita la toate acestea în aceste zile de vacanţă.

În final, un An Nou fericit şi plin de realizări tuturor şi vă mulţumesc că aţi citit aceste rânduri. 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite