Mi-e dor de bătrânele mele care refuză să mai vină la piaţă. Au fost speriate

Când sezonul cald îşi face apariţia, îmi face o mare plăcere să mă plimb prin piaţă. Stau de vorbă cu oamenii, salut cunoscuţii şi, oricât de obosită aş fi, zăbovesc în faţa tarabelor ascultând povestea legumelor. Mă încarcă cu energia echivalentă procesului de fotosinteză.

Tare mult m-a întristat povestea agresiunii bătrânicii din piaţă când i s-au confiscat urzicile şi, de atunci, mă tot duc să văd care e atmosfera. Este una tristă. Deprimantă. Toată lumea tace, iar multe tarabe sunt goale.

Bătrânicile nu mai sunt. Au cam dispărut! Mi-e dor de ele! Vreau să le ajut! Să le cumpăr ceapa, pătrunjelul, leuşteanul şi chiar urzicile care acum au cam îmbătrânit!

Astăzi era cam pustiu! Poate că era luni! Am întrebat un domn ce zi este? Mi-a spus că-i luni, chiar foarte după amiază! Oh! Cred că e acea zi proastă pentru piaţă!

Dar, acum am avut eu timp! Nu mai erau bătrânici! Doar câteva doamne mai în vârstă, cu câteva fire de ceapă şi câţiva târgoveţi cu acte în regule, cu roşii, castraveţi şi nişte rădăcinoase. Cireşele erau cam stafidite, nu de 100 de lei kg, dar de 10 lei, da. Cam prea „obosite” de stat pe tarabă! Am renunţat să le mai cumpăr! O aştept pe Ramona de la ţară cu o punguţă!

E pustiu în piaţă

Am întrebat săptămâna trecută o familie, la o tarabă, uitându-mă la mâinile lor muncite! Aveau încă pământ pe sub unghiile tocite de muncă şi numărau legăturile de ceapă şi ridichi din registrul de intrare marfă! Le mulţumesc pentru amabilitatea cu care m-au lămurit! Îi costă mult! Timp, muncă şi bani, atenţie şi aproape persecuţie.

Se obţine un certificat de producător, cu 30 de lei bucata, după ce în prealabil cei de la Direcţia Agricolă verifică dacă într-adevăr au bucata de pământ cultivată cu legume. Nimic rău până aici! Poate se elimină intermediarii oportunişti şi ilegalişti.

Pe lângă acel certificat ce se stampilează în fiecare zi pe rubrică şi care e posibil să se termine repede, se mai plăteşte un atestat cu 50 de lei pe an. Se mai adaugă impozitul pe teren, dacă depăşeşte suprafaţa de 1 ha, iar dacă producătorul doreşte să-şi vândă marfa în piaţă, în mod direct, şi nu prin intermediari, mai plăteşte zilnic o taxă de 9 lei pe zi, ori 114 lei pe lună rezervarea masei.

Nu mai fac socoteala! Aveţi ceva timp să o faceţi? Nici nu vreau să mă gândesc câte legături de ceapă şi ridichi ar trebui să vând să acopăr taxele lunare, între timp să las pe cineva în grădină să ude salata, „Gepetto”, grădinarul meu imaginar să le plivească ori să le culeagă cu ochelarii pe nas, iar în timp ce mai vând ceva, să mă gândesc la copiii ce fac naveta la şcoală, şi la abonamentele lor ce se decontează la jumătatea valorii reale, şi la alocaţiile lor ce nu acoperă nici măcar certificatul de producător agricol.

Cam asta e realitatea ţăranului, nu al samsarului! El ar trebui să fie încadrat ca persoană autorizată, iar cine nu se supune să elibereze mesele! S-ar putea face oare diferenţa?

Mi-e dor de bătrânele mele care nu au pământ

Nu au pământ! L-au cedat copiilor să-l muncească, dar ei sunt ocupaţi la oraş cu altele. Poate că l-au arendat. Cultivă nişte grâu, ori nişte porumb. Ajunge cultura pentru 100 de pâini, la brutăria din sat.

E prea puţin. Ar trebui să fie pământul arondat Asociaţiei Agricole. Unele chiar funcţionează, dar mai e mult până redevenim grânarul Europei şi depăşim condiţia de subzistenţă.

Bâtrânelele mele vor să vândă câte o legătură de zarzavat de pe marginea aleilor din curtea personală. Ele poate că nu ştiu să scrie în registrul zilnic de intrări şi ieşiri. Unele nu au mai apucat să înveţe, ocupate să-şi protejeze copiii în tranşee, ori chiar vieţile proprii.

Au de vânzare 10 ouă de găină, 5 ouă de curcă, 10 legături de ceapă şi câteva de leuştean şi pătrunjel. Din banii aia plătesc biletul de autobuz, le mai rămâne ceva pentru nevoile strict urgente pe care nu şi le-ar acoperi din pensia de 400 de lei pe lună.

Bătrânele mele nu mai sunt în piaţă. Au fost speriate! Poate vor reveni? Voi reveni şi eu cel puţin o dată pe săptămână!

Mi-e dor de ele şi le (re)aştept!