UTOPIA egalităţii de gen

Dacă unii dintre noi am avut norocul să putem trăi într-o ţară în care accesul la educaţie este permis tuturor şi în care abuzurile sunt mai rare, angrenaţi în lupta zilnică pentru supravieţuire, uităm că în multe ţări ale lumii aceste abuzuri fac parte din “viaţa normală” şi femeia, mai ales, este discriminată pe fondul unor “reguli” impuse de religie, cultură, etnie sau rasă, sau pur şi simplu de gen.

Recent am citit un articol “interesant” pe Adevărul: “Ţări liberale şi conservative din toată lumea au aprobat un document elaborat de ONU”. Egalitate în drepturi şi libertăţi, egalitatea şanselor, egalitate în demnitate indiferent de culoare, sex, rasă, limbă sau religie pentru că omul se naşte ca fiinţă liberă? Nu vi se par toate acestea ca desprinse din filmele la care toată lumea are voie să privească?

Declaraţia de bază, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 , afirmă că "Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi " şi că "orice persoană are dreptul la toate drepturile şi libertăţile prevăzute în Declaraţie, fără deosebire de orice fel, cum ar fi rasă, culoare, sex, limbă, religie, naştere sau orice altă situaţie". Acesta a fost începutul teoretic al respectării drepturilor omului, dar pentru că s-au tot încălcat aceste drepturi, rescrieri de declaraţii, constituiri de comitete şi susţinerea acestor drepturi în diverse moduri, Mişcări sau Conferinţe au tot continuat."

Şi cum s-au rezolvat aceste discriminări în toată diversitatea mondială?

Nu s-au rezolvat, dovadă că în ianuarie 2013, încă se mai realizau acorduri între ţări ce se obligau să respecte aceste drepturi, iar unele dintre ele încă mai erau doar semnatare şi nu părţi “întregi” ale acestor acorduri (vezi harta, exemplu S.U.A).

S-au încălcat drepturi ale omului în mod sistematic, chiar de către organismele O.N.U, fie sub aparenta situaţie de neputinţă a gestionării unor conflicte etnice (vezi genocidul din Rwanda), fie din neputinţa controlării unor indivizi care, datorită unor imunităţi diplomatice, au reuşit să se “simtă foarte bine” cu femeile naive şi maltratate de traficanţii de carne de vie.

Vineri seară am urmărit drama regizată de Larysa Kondracki (the Whistleblower, 2010), bazată pe fapte reale, în care diferite “personalităţi” americane şi indivizi din trupele de menţinere a păcii în Bosnia (după anul 1995) au fost implicaţi într-un imens scandal sexual. Şocant! Vă recomand să-l urmăriţi!

Câte femei curajoase ca cele din Rwanda, după anul 1994, vor reuşi să lupte astfel încât să pună capăt războiului, discriminării şi, ca şi ele, să ocupe astăzi cele mai multe locuri în Parlament? Poate cele din Thailanda, altele nu-mi pot veni în minte, pentru că cele din ţările dezvoltate nu au de luptat decât cu caractere misogine, eventual cu angajatori frustraţi care nu pot accepta o femeie competentă, decât cu promisiuni şi dulcegării deşarte, pe fondul naivităţilor şi încrederii într-un viitor mai bun.

Şi dacă mulţi bărbaţi nu pot depăşi mentalitatea închisă în altă parte, nicidecum în cutia craniană, cum ar putea oare un Comitet pentru eliminarea discriminării faţă de femei ( CEDAW ) alcătuit din 23 de experţi independenţi să reuşească să monitorizeze punerea în aplicare a Convenţiei privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor ?

Încă din 1979, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Convenţia privind eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei (CEDAW), care adesea se poate regăsi descrisă în Carta Internaţională a Drepturilor pentru femei. În cele 30 de articole, Convenţia defineşte în mod explicit discriminarea faţă de femei şi stabileşte un program de acţiune la nivel naţional pentru a pune capăt acestei discriminări.

Chiar şi astăzi, procedurile sunt opţionale şi sunt disponibile numai în cazul în care statul în cauză le-a acceptat. Desigur, încă o portiţă de sustragere de către unele state, de la acorduri şi respectări de Convenţii: „doar dacă statul le acceptă” şi dacă nimeni nu face plângere, viaţa merge mai departe! Aha!

Dar pentru unele state, violul face parte din „viaţa normală” (vezi Somalia), pentru alte state femeia este cea care munceşte de dimineaţă până târziu în noapte, în timp ce bărbaţii stau la soare şi mestecă tutun (vezi Nepal); în statele arabe, femeia este aspru pedepsită dacă îşi arată altora, ceva mai mult decât ochii, dacă are curajul să-şi dorească să conducă o maşină, dacă vrea să meargă la şcoală peste vârsta pubertăţii sau dacă face imensa greşeală să rămână însărcinată înainte de căsătorie (vezi Arabia Saudită, Pakistan, Afganistan, Egipt ş.a.), iar dacă este violată cumva, este pur si simplu băgată la închisoare cu motivul că tot EA a ademenit violatorii.

În Liban, femeile maltratate nu pot depune cereri de divorţ datorită abuzului fără mărturia unui martor ocular. Un certificat medical nu este suficient şi atunci bărbatul poate închide uşile liniştit şi poate să înceapă procedurile sado-masochiste de învineţire a ochilor. Trist! Cum se pot rezolva asemenea crime?

Cum pot convinge organismele O.N.U anumite etnii să nu-şi mai promită copiii spre căsătorie înainte ca aceştia să aibă discernământ, înainte ca aceştia să cunoască adevărata dragoste şi să le lase dreptul de a decide? Cum pot fi convinse anumite comunităţi să nu mai recurgă la mutilarea sexuală? Cu redefinirea cuvântului “prematur” aşa cum cere Qatar la noua convenţie de 24 de  pagini aprobată iarăşi şi iarăşi de O.N.U.?

Analfabetismul a impus cel mai mare obstacol pentru consolidarea egalităţii de şanse, în mod voit parcă! Cercul vicios al societăţii patriarhale în care statutul femeii este la un rang de inferioritate greu de descris, pare că este indestructibil dacă avem în vedere că rata de alfabetizare are cele mai scăzute valori în ţările din Sudul şi Vestul Asiei, precum şi în Africa Sub-Sahariană.

Cum pot citi femeile “analfabete” care nu au acces la educatie acest document aprobat? Cum li se aduce la cunostinţă celor rătăciţi în junglă sau deşert că femeia are drepturi şi poate avea „accesibilitate la servicii de sănătate sexuală şi reproductivă complete, accesibile şi de calitate, informaţie şi educaţie” ?

Conform statisticilor O.N.U. valoarea medie globală a indicelui ce exprimă gradul de discriminare este de 0.463, o valoare destul de mare dată de marile valori ce se înregistrează în majoritatea statelor ex-europene. În cât timp vor putea Convenţiile O.N.U să aplice toate reglementările astfel încât toate cele 58 de state cu indicele mai mare decât media globală să ajungă la valoarea înregistrată în Norvegia, de 0,065? Nu cred că mai trăiesc să citesc acel raport favorabil, dar las aceste rânduri generaţiilor viitoare!

Bărbaţii nu vor putea fi niciodată mame reale şi nici femeia nu poate procrea doar cu Duhul Sfânt

Cei doi ar trebui să fie părţi ale unui întreg, un fel de “Ying şi Yang”, dar şi în Mileniul III femeia este egală cu bărbatul doar ca pondere numerică  şi mereu vor exista inegalităţi: fie de ordin religios (“femeia se va supune bărbatului”), fie culturale, etnice sau de altă natură sau pur si simplu din punct de vedere profesional. Dacă ne gândim doar la faptul că responsabilităţile unei femei vor fi întotdeauna mai mari, măcar din prisma faptului că ea poate să nască sau să crească copii, ceea ce bărbatul nu va putea face niciodată, femeia va fi mai mult decât o EVA zămislită doar dintr-o “coastă a lui Adam”.

Şi toate aceste rânduri, convingătoare sau nu, le-am gândit în timp ce găteam un borş de cocoş. Aşa cum niciodată nu poate fi borşul de găină mai bun decât borşul de cocoş, nici cucul nu va fi “însurat” şi nici bărbatul nu va fi vreodată în locul unui pinguin, tot aşa noul acord al O.N.U nu cred că va avea sorţi de izbândă până la următoarea rectificare.

Sunt sceptică şi consider că niciun acord între state nu va depăşi bariera cultural-religioasă în diversitatea ei, nici mentalitatea primitivă a altora, dar respectul reciproc între bărbat şi femeie poate exista dacă fiecare “s-ar lepăda” de principii convenabile doar pentru una din părţi.

Şi, în toată această diversitate aproape de necontrolat, mi-e greu să cred că egalitatea în drepturi nu va fi o eternă utopie!