Faţa neştiută a lui Horea, iobagul care a aprins focul Răscoalei din 1784. Cum au fost explicate atrocităţile din Ardeal
0
Horea, conducătorul celei mai cumplite răscoale din Transilvania ultimelor secole, a devenit un personaj legendar, admirat pentru trecerea pe care o avea la împăratul Iosif al II-lea şi pentru încercările de a le îmbunătăţi condiţiile iobagilor din Transilvania.
Cea mai cumplită răscoală din Transilvania ultimelor secole a avut loc în toamna târzie a anului 1784, iar omul de care şi-a legat numele a fost Horea, iobagul care reuşise să stârnească admiraţia elitelor de la Curtea imperială de la Viena.
Iobagul cu trecere la împărat
„Ţăran iobag al fiscului şi el, din comuna Albac, însă totuşi om cu stare materială mai bună, mai inteligent, mai isteţ şi mai energic, el a servit de mai înainte ca apărător al intereselor iobagilor pe la diferitele autorităţi, dar mai ales a fost bărbatul care din încredinţarea mai multor comune de munte a dus plângerile lor în diferite călătorii între anii 1777 — 1783 la Viena înaintea tronului împăratului Iosif II”, informau autorii unei articol din Foaia Ilustrată (1891), citându-l pe istoricul Nicolae Densuşianu.
Savantul Ignaz von Born a fost cel care i-a mijlocit lui Horea înfăţişările la Curtea Imperială de la Viena. Din aceste călătorii, scriau istoricii, Horea aduse cu sine convingerea că împăratul doreşte îmbunătăţirea stării ţăranilor, că a dat porunci în favoarea înlăturării opresiunilor de care sufereau comunele din munţi, şi că nu era prietenul exceselor nobililor, dar pe de altă parte Horea se şi convinse că poruncile acestea nu se duceau în deplinire, ci, din contră, cei care se plânseră erau persecutaţi şi vexaţi şi mai mult ca mai înainte.
„Amărât pentru aceste el a început a agita pre ţerani în contra domnilor pământeşti, spuindu-le că e voia împăratului, ca ţăranii să se elibereze prin aceea că se fac militari, să nu mai facă de aci înainte servicii nobililor, ci numai împăratului şi că pământurile iobăgeşti au să fie ale lor”, informa Foaia Ilustrată.
Nu a venit în faţa iobagilor
Răscoala iobagilor conduşi de Horea a fost considerată un moment crucial din istoria Transilvaniei. Mărturiile păstrate din timpul evenimentelor petrecute în toamna târzie a anului 1784 vorbesc despre momente cumplite şi crime săvârşite atât de sătenii participanţi la revolte, cât şi de către cei care le-au reprimat. Totuşi, scânteia răscoalei nu a fost aprinsă de Horea, ci de apropiatul său, Crişan, cel care ar fi transmis mesajul său în faţa iobagilor.
„La 31 Octomvrie 1784 se adunară în biserica din comuna Mesteacăn, chemaţi aci prin căpitanul lui Horia, Crişanu, vreo 600 ţerani din districtul Zarandului, din comitatul Hunedoarei şi din Munţii Abrudului, ca se primească ştirile aduse de Horia de la împăratul, conform cărora ţeranii ar avea se meargă la Alba-Iulia să primească arme şi să se facă grăniceri, devenind astfel eliberaţi de sarcinile iobăgiei, iar cei care voiesc să remâie iobagi, să nu aibă să facă pe săptămână mai mult decât o singură zi de clacă şi aceea pe lungă plată. Acesta a fost începutul răscoalei lui Horia, a răscoalei care adevărat că s-a ilustrat prin o mulţime de fapte crunte săvîrşite de ţăranii răsculaţi, dar şi prin fapte de aceeaşi cruzime şi barbarie din partea nobilimei asupra ţăranilor răsculaţi. Pentru asupririle seculare neomenoase sociale, politice şi religioase ţăranii îşi luară crâncenă isbândă, pentru simţul omenesc şi naţional călcat în picioare de o nobilime egoistă, injustă şi barbară în simţăminte, ei deteră răsplata, iar nobilimea îşi răsbună crâncen asupra acelora care cutezară a pretinde a fi şi ei trataţi ca oameni, nu ca vite sau unelte netrebnice”, informa Foaia Ilustrată, în 1891.
Explicaţii pentru răscoala lui Horea
În săptămânile în care au durat ostilităţile, înăbuşite în cele din urmă de trupele imperiale, au fost semnalate o mulţime de atrocităţi săvârşite de răsculaţi. Horea însă nu a fost implicat direct în crimele săvârşite.
Autorii străini care au vizitat Transilvania în acea vreme i-au blamat pe iobagi conduşi de Horea pentru cruzimile săvârşite. Unii, cum a fost medicul şi scriitorul Baltazar Hacquet, au fost însă de partea răsculaţilor.
„Acest popor (românii), neţinut în seamă şi asuprit, are parte şi aici, ca în toată ţara, de pământul cel mai prost. Nu e destul că au fost surghiuniţi, Dumnezeu ştie cu ce drept, faţă de ceilalţi locuitori ai acestui principat, doar în locuri pustii şi deşarte, dar li s-au smuls tot mereu şi locurile prefăcute de ei cu multä sudoare în pământ arabil, bun pentru porumbul trebuitor. Întotdeauna românul e folosit numai la munci grele, servile şi din cele mai de jos. Niciodată nu are parte, împreună cu ceilalţi oameni dimprejur, de un lucru bun sau de zile de bucurie. Ce nedreptăţi trebuie să se producă la o asemenea întocmire, în care domneşte dispreţul şi asuprirea, şi aceasta cu atât mai mult cu cât satrapul românilor sau mai bine-zis tiranul lor este totodată şi judecătorul lor. Nu va caută românul oare căi pentru a-şi rupe lanţurile şi a se răzbuna pe tiranul său, să scape de el sau într-un chip oarecare să pună capăt suferinţelor sale. Aceste două motive, anume: răzbunarea nedreptăţilor îndurate şi gândul de a fugi de ele s-au înfăţişat oricând românilor, împinşi la deznădejde şi la setea de răzbunare, prin tratamentul mârşav la care au fost supuşi, după cum avem un exemplu în amintirea proaspătă a răscoalei lui Horea”, scria Baltazar Hacquet, în 1789.
Soarta cumplită a lui Horea
Câţiva iobagi din Apuseni i-au trădat pe Horea şi Cloşca şi au ajutat la prinderea lor, în 27 decembrie 1784, într-o pădure din apropierea satului Albac.
„Se aruncară asupra lui Horia şi a lui Cloşca, îi trântiră la pământ şi cu ajutorul celorlalţi, care alergară la dânşii, îi legară şi îi prinseră. În timpul acesta Horia scoase din sân un volum de scrisori şi le aruncă în flăcările focului, unde se mistuiră fără să fi fost cu putinţă a scăpa ceva din ele. Astfel povestesce însuşi Kray în raportul său oficios prinderea capilor răscoalei”, informau istoricii.
Soarta celor doi capi ai răsculaţilor a fost cruntă. Întemniţaţi în Alba Iulia, au fost executaţi în dimineaţa de 28 februarie 1785, în faţa a peste 6.000 de oameni, aduşi din 400 de sate transilvane.
„Mai întâi Cloşca, apoi Horia, fură aşezaţi pe roată şi li se rupseră oasele începând de la picioare. Amândoi suferită groaznicul supliciu fără a şovăi şi fără a renega măcar pe un moment fermitatea caracterului lor. Corpurile le fură tăiate în patru părţi şi puse pe roate pe la respântiile drumurilor, <<ca se fie de exemplu şi oroare pentru alţii asemenea lor>>”, informa „Foaia ilustrată”, citându-l pe Nicolae Densuşianu.
Vă recomandăm să citiţi şi:
Răscoala din toamna anului 1784, condusă de Horea, a avut ecouri în Europa sfârşitului secolului al XVIII, iar martiriul lui Horea l-a transformat într-un personaj legendar. Mărturiile vremii prezintă numeroase controverse privind modul s-au desfăşurat evenimentele şi despre atrocităţile comise de cei implicaţi în răscoală.
Răscoala condusă de Gheorghe Doja, revoltele moţilor din Transilvania, conduşi de Horea, Revoluţia de la 1848 – 1849, în care s-a remarcat, ca lider al românilor Avram Iancu se numără printre cele mai sângeroase mişcări de protest din istoria românilor. Revoltele au dus însă la atrocităţi cumplite, potrivit relatărilor vremii.
Femeile şi copii nu au scăpat de furia răsculaţilor, în timpul revoltelor cumplite din toamna anului 1784, din Transilvania. Mai multe mărturii culese de istoricul David Prodan, în volumul Răscoala lui Horea, vorbesc despre atrocităţi de nedescris comise de participanţii la revolte.
Se încarcă comentariile...
