Secretele femeilor fatale ale strămoşilor noştri. Cum torturau duşmanii în Dacia şi ce trib folosea bărbaţii doar pentru sex
0
Mărturii istorice din Antichitate oferă descrieri cu totul ieşite din comun femeilor din triburile care au trăit în actualul ţinut al României. Arta războiului le era cunoscută, iar unele dintre ele făceau sacrificii extreme pentru a urma calea armelor.
Amazoanele s-au numărat printre cele mai populare războinice ale Antichităţii. Istoricii vremurilor lor le-au atribuit calităţi neobişnuite în mânuirea armelor, dar şi obiceiuri bizare. Ar fi fost de neam tracic, susţineau unii autori, însă potrivit altor ipoteze, legendarele amazoane au fost doar rodul imaginaţiei anticilor.
Amazoanele – legendarele războinice
Amazoanele trăiau în triburi în care bărbaţii nu erau acceptaţi, erau neîntrecute în călărie şi vânătoare, se închinau zeilor Marte, al războiului, şi Diana (Artemis) a vânătorii, iar singurul motiv pentru care apelau la ajutorul bărbaţilor, din triburile învecinate, era de procreere. „Fiindcă ele au nevoie de copii se duc la fluviul Halys, se întâlnesc cu bărbaţi, se unesc cu ei şi, întorcându-se pe la sălaşurile şi pe la casele lor, copiii de sex masculin pe care i-ar naşte îi duc părinţilor lor de la marginea ţării să-i crească. Aceştia iau fiecare pe cel pe care îl găseşte spre a-l creşte ca să-i fie rob. Pe fete însă, pe care le-ar fi născut, se spune că acestea le cresc pentru privilegiul sexului lor şi le hrănesc după obiceiul mamelor, (cu lapte de iapă ori cu faguri de rouă care se găsesc sub formă de miere în trestia fluviilor) cu excepţia doar că nu le alăptează. Aceasta însă o fac în vederea luptelor, pentru ca să nu se moleşească şi să nu le crească sânii”, informa istoricul elen Filostrat.
Sarmatide fără sânul drept
Unul dintrecele mai bizare obiceiuri relatate de autorii antici despre tribul sarmaţilor, care ar fi ocupat în urmă cu peste două milenii şi teritorii din actualul ţinut al României, se referea la sacrificiile făcute de femei pentru a deveni bune luptătoare. „N-au sânul drept. În copilărie, când sunt încă foarte mici, mamele lor înroşesc în foc un instrument de aramă făcut pentru scopul acesta, îl pun la sânul lor drept şi îl ard. Astfel acesta îşi pierde puterea de a creşte, transmiţând umărului şi braţului drept toată tăria şi vlaga”, informa Hipocrate, celebrul medic din Antichitate. Tinerele sarmatide se ocupau cu vânatul, tragerea cu arcul şi călăritul, însă pentru a se căsători trebuiau să se remarce în luptă, ucigându-şi duşmanii.
Nu se căsătoreau până nu îşi sacrificau duşmanii
Temut pentru barbariile săvârşite, marele trib al sciţilor, ajuns la rândul lui pe teritoriul actual al ţării, a fost descris în mod sumbru de istoricul Herodot. Autorul elen a scris despre ritualurile macabre prin care sciţii jertfeau prizonierii de război, transformându-le apoi ţestele şi pielea în trofee. Şi femeile se remarcau prin cruzime. „În Europa se află un neam scitic care locuieşte în jurul Lacului Meotic şi se deosebeşte de celelalte neamuri. Sunt aşa numiţii sarmaţi. Femeile lor călăresc şi, călare, trag cu arcul şi aruncă suliţa. Se luptă cu duşmanii cîât timp sunt fecioare. Nu se mărită până nu a omorât fiecare trei duşmani şi nu au legături cu bărbatul înainte de a face sacrificiile rânduite de lege. Dacă îşi ia bărbat, femeia încetează a călări, câtă vreme o nevoie nu sileşte întreg neamul să pornească la luptă”, informa Pomponius Mela.
Dacii aveau preotese sângeroase
Autori antici ca Horaţiu au remarcat viaţa virtuoasă a femeilor dace, însă o scenă înfăţişată pe Columna lui Traian scoate în evidenţă o latură mai puţin acceptată a acestora. Basorelieful prezenta torturarea unor prizonieri de către un grup de femei dace, cel mai probabil preotese: trei bărbaţi goi, cu mâinile legate la spate, torturaţi de cinci femei, care îi ard cu făclii.
„Prizonierii au fost daţi apoi pe mâna preoteselor unui cult sângeros, pentru a-i chinui ritual, înainte de a-i omorî potrivit tradiţiilor lor religioase, pe care le aveau şi vecinii lor traci, germani, sarmaţi. Ţestele soldaţilor romani ai lui Fuscus înfipte în pari pe zidurile cetăţii dace (scena XXV) confirmă obiceiul. Barbaria odioasă a scenei, menită să provoace indignarea privitorului roman în mult mai mare măsură decât să sugereze umilinţa înfrângerii, era totodată şi un mijloc indirect de a spori valoarea biruinţei lui Traian împotriva unui neam atât de aprig”, era explicaţia oferită de istoricul Radu Vulpe, autorul volumului „Columna lui Traian” (2002 cIMeC – Institutul de Memorie Culturală).
Vă recomandăm să citiţi şi:
Autorii antici menţionează existenţa a zeci de triburi getice care au trăit în urmă cu aproximativ două milenii pe actualul teritoriu al României.
Decebal a fost ultimul rege al Daciei şi un personaj de legendă în istoria poporului român. A fost omul care a condus armatele Daciei în cele mai crunte înfruntări din Antichitate. Decebal a sfârşit ucigându-se, iar după moartea sa, o parte a teritoriilor aflate în stăpânirea lui au intrat în componenţa Imperiului Roman.
Aproape 200 de cuvinte din limba română îşi au originea în limba vorbită de daci, potrivit celor mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă care s-au dedicat studierii limbilor arhaice. Dacii nu foloseau scrierea, este o altă concluzie la care au ajuns lingviştii consacraţi, însă cele mai multe dintre teoriile privind limba sau scrisul în vremea antică au stârnit controverse.
Sarmizegetusa Regia a fost capitala Daciei, înainte de războaiele romane care au dus la distrugerea ei. În prezent situl arheologic al vechiului oraş antic este inclus în patrimoniul UNESCO, importanţa fiindu-i astfel recunoscută pe plan mondial.
Se încarcă comentariile...
