Mărturii despre tabieturile lui Hogaş în drumeţiile din Neamţ. „Nu se mulţumea cu o singură cercetare a locului“

Hogaş, călătorul, 1895-1896, în parcul din Piatra Neamţ FOTO: Arhiva Sidonia Hogaş

În ieşirile pe care le făcea în munţii Neamţului sau prin satele din nordul Moldovei, sursă de inspiraţie pentru scrierile sale, Calistrat Hogaş avea anumite obiceiuri pe care le respecta întru totul.

Pe 19 aprilie 2017 s-au împlinit 170 de ani de la naşterea scriitorului Calistrat Hogaş, unul din clasicii literaturii române, iar tot în acest an, pe 28 august se vor comemora 100 de ani de la moartea sa (1917).

Articole despre viaţa şi activitatea lui Hogaş au apărut în numeroase publicaţii apărute în zona Neamţului, mai ales în anii de după dispariţia prozatorului. Astfel, în articolul intitutlat „Figuri dis¬părute” apărut în ziarul „Telegraful” din Piatra Neamţ pe 19 aprilie 1937,  sunt redate câteva aspecte mai puţin cunoscute despre Hogaş.

Între acestea, sunt remarcate câteva obiceiuri pe care scriitorul le avea în călătoriile pe drumuri de munte, sau prin satele Moldovei:

„…călare pe iapa lui, Pisicuţa, nu se grăbea niciodată şi nu se mulţumea, cu o singură cercetare a locului. Acelaşi drum îl făcea de mai multe ori, cercetând fiece colţişor, fiece potecă şi drum şi peisagiu, mai deosebit”, nota  M.A Renert.

Autorul arată că echipat perfect, pregătit pentru orice eventuală schimbare de condiţii atmosferice, Hogaş îşi lua provizii multe de alimente, deoarece îi plăcea să mănânce bine.

„Uneori singur, alteori însoţit de maximum doi-trei tovarăşi, pornea la drum, voios cu bocceaua legată de spate, la şoldul stâng un revolver, la dreapta un baston gros, în picioare opinci de piele roşii, legate cu sfori negre de lână de capră, cari se înfăşu¬rau în spirală peste un colţun negru de lână. Pe cap purta un chipiu de uni¬formă, iar drept strai mai gros de lână, era îmbrăcat cu o varghercă de doc alb”

„Intra în casele tuturor, dormind pe vremea rea pe unde se putea”

Din articolul menţionat reise că ajungând deseori prin aceleaşi locuri, Hogaş devenise foarte cunoscut printre săteni, şi avea gazde cunoscute care îl aşteptau şi-l ospătau cu plăcere „căci era hazos şi bun Conu Calistrat cu cei de jos, ştia să le vorbească cum ştia şi cu cei de sus”

Cel care semnează articolul impune însă o nuanţă legată de relaţiile pe care Hogaş le avea cu interlocutorii săi:

„Cu cei de jos se simţea mai bine. Îi plăceau mâncărurile şi obiceiurile ţărăneşti, glumele mulţimii, nu se simţea deloc înjosit să mănânce laolaltă, privind cum fierbe mămăliga în ceaun, cum mare cât roata carului e pusă pe măsuţă, poftit la ospeţie să guste din bucatele simple, dar bine preparate. Un muşchiu fript pe jăratec, cu mujdeiu de usturoi, stropit cu un litru de vin bun, i se părea cea mai fru¬moasă poemă sau arie”

De asemenea, Hogaş nu era pretenţios faţă de condiţiile pe care gazdele i le puneau la dispoziţie:

„El, dobă de carte, titrat universitar, asculta cu atenţie conversaţiile ţăranilor, neştiutori de carte, respira cu plăcere aerul lor, intra în casele tuturor, dormind pe vremea rea pe unde se putea, mulţumit de toate...”

Concluzia pe care o trage autorul articolului despre neobositul drumeţ de munte este că Hogaş a ţinut mult la oamenii din popor: 

 „A iubit întotdeauna oamenii aceştia de la ţară, curaţi la suflet ca şi apa de izvor”