Cinci minute delete

Urcăm o scară, a doua, a treia, următoarea, până la etajul patru. Miroase a uitare, a mucegai şi-a vise frânte. Câte-un ochi de geam spart, între etaje, siluete de păsări negre, trecând ameţitor de aproape. Fâl-fâl.

În prag, la etajul patru, o mână de femeie, o bucată de linoleum vechi. O perdea prinsă la intrarea într-o sufragerie cât o cutie de chibrituri. Carpete cu scene din Biblie pe pereţi, o muşama veche, trei pahare mici, de apă. Trei zâmbete. „Ai fost cuminte, Gabriel?” Şi-al treilea zâmbet devine mare cât o poveste. Mirosul de mucegai nu se mai simte, perdeaua veche, îngălbenită, pare o spumă de mătase albă. De după aripa unei păsări, complice, soarele zâmbeşte. „E cel mai cuminte, nici nu ştiu ce-aş face fără băiatul ăsta”. Din carpetele vechi, până şi sfinţii zâmbesc.

Gabriel deschide punguţa încet, fâş-fâş. E atât de puţin acolo şi totuşi, pentru el, din punga mică par să coboare, în dans de cireşi la început de mai, toate poveştile lumii. Zâmbetul lui, o binecuvântare. Lacrimile din ochii mici, un buchet de mâini fermecate, gata să oblojească atent toate rănile lumii. „Să ştiţi că l-au chemat la olimpiadă. Şi la română, şi la matematică”.

E desculţ. Ce titlu de ziar ar fi ăsta, olimpicul cu picioarele desculţe. Arunci gândul la gunoi. Azi nu eşti reporter. Azi doar trăieşti. Îţi repeţi în gând asta, obsesiv aproape, în timp ce-i explici copilului ce-i cu darul din pungă. Prea frumos zâmbeşte, aproape că prinzi curaj şi-încerci să prinzi o mână fermecată. Ai rănile tale, poveşti, oameni, destine, vieţi, cioburi, puzzle-uri, morţi, copii care se odihnesc în sicrie şi tu le-ntrebi părinţii ce le plăcea să facă, ai tăi de care n-ai niciodată timp pentru că eşti prea ocupat să vezi peste tot titluri, trafic, muncă, subiecte, muncă, muncă. Şi-acum faci la fel. Vezi? 

„Să ştiţi că io merg ziua la sapă, că am numa patru clase. Atâta am putut să fac. Da merg la sapă să pot să le pun ceva pe masă. Să facă ei mai mult. E greu fără carte, ce să faci...”. Îşi frământă mâinile. Te uiţi la unghiile tăiate scurt, negre de pământ, la palmele crăpate. Lumea simplă. Te-apucă frigul, uitându-te la picioarele desculţe, deşi afară soarele arde cumplit. Fâlfâie perdeaua, parcă-i giulgiu. Oare când a murit spuma de mătase albă?

Nu beţi o cafea? Nu, mulţumesc, nu mai stăm, ne grăbim. Şi când să pleci, copilul te prinde de mână. Şi-n zâmbetul lui se prind de mână toate miracolele lumii. Te grăbeşti cumplit, deja sună telefonul, şi totuşi, parcă n-ai mai pleca din clipa aia niciodată. Împachetezi cu grijă, legi cu mătase, arunci printre vise. Lumină. Viaţă.

Cobori o scară, a doua, a treia, următoarea. În uliţa plină de praf, câţiva copii aleargă desculţi. Păsările negre stau pe-un colţ de cişmea veche. Lemn putrezit, aripi strânse. Soare plin, apus, roşu sângeriu. Fără aripi negre. Drum lin înapoi, câmpuri pline cu maci.

Sună telefonul, început de incendiu, intervine autospeciala... Îl simţi pe Gabriel strângându-te de mână. Gândurile se-mbracă în spumă de mătase albă. Sfinţii zâmbesc. Viaţa-i acolo. Fă-ţi timp să o vezi. Prinde-o de mână. Cinci minute delete. Vezi că se poate?