FOTO Comoara folclorică de la Dobriceni, muzeul sătesc unic în România care i-a trezit invidia şi „cheful“ de artă surorii dictatorului Nicolae Ceauşescu

Dacă vreţi să vizitaţi un muzeu care să vă poarte prin istorie, lumea satului, artă, şcoală veche şi câte şi mai câte, îl veţi găsi la răscruce de drumuri, în Dobriceni, un sat vechi de aproape 500 de ani, la confluenţa judeţelor Vâlcea, Olt şi Dolj.

Dobriceni este un sat cu o istorie dovedită cu documente de aproape 500 de ani, din vremea celei de-a doua domnii a lui Mihnea Turcitu. Localitatea are înaintaşi de seamă, poate cea mai actualizată monografie şi un muzeu cu exponate care rivalizează cu cele ale muzeelor de soi. Doar că muzeul nu-l găseşti în niciun circuit turistic. Pe învăţătorul Mihai Petrescu, cel care poate deschide vizitatorilor „cutia cu minuni“, îl găseşti la muzeu de dimineaţa până seara.

Ca să ajungi aici, te descurci întrebând. Niciun indicator, nicio menţiune nicăieri. Din DN 65, dacă vii dinspre Craiova, la intrarea în oraşul Balş, faci stânga şi ţii drumul judeţean 643 vreo 18 kilometri. Treci prin Oboga şi Călui (unde poţi vizita Mănăstirea Căluiu, ctitoria boierilor Buzeşti) şi nici când ajungi în Iancu Jianu nu găseşti vreun indicator, vreun semn că pe teritoriul comunei există un muzeu.

Dobriceni, satul natal al pictorului Sabin Bălaşa, locul care adăposteşte muzeul, face parte din comuna Iancu Jianu. Comuna, culmea, n-are nicio legătură cu celebrul haiduc, el a ajuns doar până la mănăstirea Călui, pe care a prădat-o, spune învăţătorul Mihai Petrescu. S-a ales numele haiducului, în schimb, la beţie, la un chef într-o cramă, doar pentru că nu le mai suna deloc bine comuniştilor numele Ştirbei, pe care l-a purtat comuna până în 1953 – prinţul Ştirbey a avut aici o moşie.  Mihai Petrescu are o tolbă de informaţii interesante. Învăţătorul-pensionar, ultimul director al şcolii din sat, este şi muzeograf, are grijă şi de tabăra de vară devenită tradiţie de mai bine de opt ani, scrie, organizează vernisaje, îi ajută şi pe vecinii din Vâlcea să-şi amenajeze, la rândul lor, un muzeu.

„Au râs de noi prin sat“

Clădirea-muzeu din Dobriceni este vechea şcoală, o construcţie tip Spiru Haret, cu două săli de clasă şi o cancelarie care putea fi transformată în scenă. A fost terminată în 1932 (deşi şcoala înfiinţată de Teodosie Dinescu la Dobricenii din Deal funcţiona din 1838, a fost apoi mutată, în 1844, când satul s-a mutat cu totul de pe vechea vatră, înghiţit de furia Olteţului, în casa preotului, ulterior în casa unui sătean şi, în cele din urmă, în clădirea construită pe terenul donat de preotul satului). Afectată de cutremurul din 1977, când s-a construit o nouă clădire de şcoală, în imediata vecinătate, vechea şcoală a fost reparată şi aici au început să se adune piesele de muzeu, astăzi fiind câteva mii.

„Eu am venit în 1969. În 1970, într-o pauză, un copil a scos o pâine rotundă, neagră, cumpărată. L-am întrebat dacă e bună, mi-a spus că da. L-am întrebat dacă a mâncat vreodată pâine în ţest şi mi-a spus că nu ştie ce e ăla. Şi atunci am pornit cu copiii prin sat, le-am arătat vechi obiecte de uz gospodăresc şi, totodată, ne-am pus problema să strângem obiectele la care sătenii renunţau, într-un muzeu. Au mai râs de noi prin sat“, povesteşte învăţătorul pensionar Mihai Petrescu. Tatăl învăţătorului şi învăţătorul Mircea Popescu sunt cei care efectiv au statuat ideea de muzeu la Dobriceni, în 1973, iar Mihai Petrescu le-a urmat demersul.

Obiecte din biserica înghiţită de ape

Clădirea pare într-o veşnică reparaţie. În interior, deşi toate ferestrele sunt deschise, mirosul de igrasie e pătrunzător. „Vă place? A fost reparată pe bani foarte mulţi cu câţiva ani în urmă şi uitaţi-vă în ce stare este! Obiectele se vor distruge. Eu am anunţat, dar n-am nicio putere. Am primit promisiunea de la noul primar că voi putea muta obiectele în şcoala de lângă, pe care n-o mai folosim din 2012, dar are centrală, are condiţii“, ne spune învăţătorul. Era o zi caniculară de iunie. A venit august, piesele au rămas în continuare pradă carilor şi mucegaiului, tot în vechea şcoală.

Aproape că nu mai simţi mirosul pătrunzător de mucegai când afli ce ai în faţă. Un triod de la 1760, clopotul bisericii înghiţite de Olteţ, alte obiecte care înzestrau vechea biserică, oarecum înghesuite în încăperea micuţă din dreapta, în care a fost reconstituită o sală veche de clasă. Catedra impunătoare – „o şi văd pe învăţătoare, Maria Bălaşa, mama pictorului Sabin Bălaşa, cu ochelarii pe nas, uitându-se grav la noi“ – spune Mihai Petrescu. 

Pe băncile micuţe din lemn, fără spătar, se „odihnesc“ tăbliţele de scris (liniate pentru matematică pe-o parte şi pentru limba română pe cealaltă, „cu avantajul că temele erau foarte reduse, pentru că nu aveai loc prea mult să scrii“, spune ghidul nostru). Mai vezi călimara şi peniţa de mai târziu („pe care o puneam la flacară şi apoi o căleam înfigând-o într-un cartof, să reuşim să scriem cu acea tuşă frumoasă“), abecedare vechi, un certificat foarte vechi de absolvire, un „Sfântul Nicolae“ reparat, penare vechi (cel puţin pentru vizitatorul de astăzi), un ghiozdan, şi el cu o vechime de zeci de ani, monografiile satului şi ale comunei, scrise de învăţătorul Mihai Petrescu, o sobă austriacă de fontă, donată şcolii de unul dintre moşierii din sat, fotografii şi documente cu istorie.

„Aici, la noi, s-a descoperit mormântul unei căpătenii“

Altă încăpere, alte minuni, oarecum înghesuite şi acestea, din lipsă de spaţiu. „Aici avem o ie care are peste 100 de ani. A fost purtată în 1909 de Maria Bălan, zisă şi Răsuroaica. Venită la o nuntă în sat, interpreta Sava Negrean-Brudaşcu a văzut-o şi mi-a oferit pe ea 1.000 de euro. I-am spus că o s-o las s-o îmbrace, cu o condiţie: să vină să-mi cânte când mă voi pensiona. Nu s-a întâmplat, bineînţeles“, spune Mihai Petrescu.

Alte obiecte de port popular demonstrează faptul că oamenii din Dobriceni au luat câte puţin din portul romanaţean, din cel vâlcean şi din cel doljean. „Avem aici un ciorap de preot, ţesut în casă, cu alesătură. Era, bineînţeles, diferit de cel al ţăranilor, care adesea purtau ciorapi împletiţi din păr de capră, rar din lână“, ne ghidează învăţătorul. Vedem oase de mamut, săgeţi, monezi vechi. „Aici, la noi, pe deal s-a descoperit o necropolă romană. Banii descoperiţi i-a luat raionul de partid de la Balş şi s-au pierdut. Descoperirile le-a făcut tatăl pictorului Sabin Bălaşa, care era un arheolog pasionat, ca şi unchiul său, Dumitru Bălaşa. A descoperit un mormânt de soldat din timpul tracilor, cel mai probabil o căpetenie care a fost înmormântată pe cal. Am avut săgeţi, harnaşamentul, o parte dintre obiecte sunt acum la Muzeul Olteniei, în Craiova“, spune Mihai Petrescu. În necropola romană s-au descoperit, lângă degetul mic al scheletului, bănuţi „din timpul lui Nero“.

Trecem la altă epocă şi vedem alte mărturii ale timpului. Un sigiliu de hotărnicie de la 1864, sigiliul mănăstirii Cuvioasa Parascheva, din 1767, documente din timpul existenţei Băncii Populare, la 1906. „Noi, în 1906, aveam aici Bancă Populară. Foarte mulţi ţărani, «oltenii cobiliţari», făceau comerţ la Bucureşti, Galaţi, Brăila, erau recunoscuţi. Avem aici, iată, un portofel de cobiliţar“, ne prezintă ghidul nostru, mai departe, exponatele.  

Dobriceanu, eroul ajuns criminal de război şi reabilitat prin intervenţia lui Andruţă Ceauşescu

Într-un colţ al cămăruţei, în mobilierul mâncat de cari, vedem o ediţie a ziarului local „Glasul Adevărului“, din primele zile de după evenimentele din 1989. „Aşa-zisa Revoluţie a fost şi la noi. Avem aici o bâtă dintre cele cu care au fost înarmaţi cei vreo 600 de muncitori de la IOB Balş, urcaţi în trenuri şi trimişi la Timişoara, să înăbuşe revolta. Avem ziare apărute atunci“, explică învăţătorul. Imediat lângă vedem o colecţie de bancnote, printre care o bancnotă de 1 milion de lei.

Tot minunându-ne de zestrea muzeului, ajungem la discuţia privind restaurarea obiectelor compromise de condiţiile improprii de expunere şi de păstrare. „Am pus, evident, şi problema restaurării. Ni s-au cerut foarte mulţi bani. Eu am tot atras atenţia că în cinci ani se vor deteriora iremediabil. Până la urmă, sunt strânse de mine, le iau şi le donez, dacă nimeni nu vrea să se implice. Am militat pentru a achiziţiona casa în care s-a născut şi a crescut pictorul Sabin Bălaşa, să facem acolo o casă memorială şi să valorificăm şi aceste piese. Ne-am lovit de un refuz din partea moştenitorilor. Acum, să vedem ce putem face noi, cu forţe proprii. Am promisiunea că-mi va trimite cineva o soluţie specială pentru obiectele din lemn. Pe altele voi încerca, alături de prietenii care vin în tabără, să le salvez“, explică Mihai Petrescu.

Sfârşitul tragic al lui Ghiţă Vizante, ţăranul răsculat

La trecerea în următoarea încăpere, deasupra este expus un „furcel“. „Acesta este un furcel din 1907, cel cu care a fost omorât Ghiţă Vizante. El l-a purtat în timpul răscoalei. A fost prins şi i s-a băgat coada pe gât. Trei au murit atunci la răscoală. Un alt ţăran a fost atârnat deasupra unui foc, murind în chinuri groaznice, iar cel de-al treilea a fost bătut până când i-au sărit ochii din cap. Noi, aici, aveam mai mulţi moşieri. De exemplu, Dobriceanu se purta bine cu ţăranii. Mai era Teodorini, titrat la Sorbona, care avea vechili care se purtau foarte urât. Conacul lui, retrocedat, s-a dărâmat“, aflăm un alt crâmpei din istoria locului.

O întâlnire importantă

Un colţ întreg al sălii de expoziţie îi este dedicat unei alte personalităţi a locului, generalul Alexandru Dobriceanu. Istoria militarului de carieră care, de fapt, continuă faptele de ispravă pe câmpul de luptă ale înaintaşilor săi, îl implică pe tatăl dictatorului Nicolae Ceauşescu, Andruţă Ceauşescu.
Generalul a fost declarat criminal de război la instaurarea regimului comunist pentru participarea la luptele de pe frontul de est, în Rusia. 

I s-au confiscat proprietăţile, a fost degradat la gradul de soldat, impunându-i-se domiciliu forţat, în timp ce conacul familiei sale din Dobriceni a fost predat către 14 familii de rudari din colonia Ştirbei, iar aceştia, într-o săptămână, l-au dărâmat, recuperând cărămida din care şi-au făcut case. În 1966, Alexandru Dobriceanu, care locuia la subsol într-o vilă din cartierul bucureştean Dorobanţi, l-a întâlnit în zonă pe Andruţă Ceauşescu, fosta sa ordonanţă în război, povesteşte învăţătorul Mihai Petrescu.  „În 1977, când s-a întors în sat, ne-a povestit că pe stradă, când s-au reîntâlnit, Andruţă l-a salutat: «Să trăiţi, dom’ colonel!», iar el i-a povestit că a fost degradat şi tot ce i s-a întâmplat. Andruţă a intervenit şi a fost reabilitat“, a povestit Mihai Popescu.

Un covor şi două pături mongoleze

După poveştile de pe front, ajungem şi în ultima sală, în care este reconstituită o casă ţărănească. Aici sunt peste 500 de obiecte casnice şi gospodăreşti, dintre acestea doar vatra şi ţestul folosindu-se, în doar câteva gospodării, şi astăzi, spune ghidul. „Ca să pot lua covorul ăsta, am cumpărat şi două pături mongoleze“, spune ghidul, arătându-ne mai departe pantaloni de dimie, ţesuţi în casă şi bătuţi la piuă, împletituri din răchită (în zonă se dezvoltase o adevărată industrie), obiecte de tot felul. Tot aici există un alt sector dedicat rapsodului renumit Gică Chirea.  

Inspiraţie pentru muzeul de la Scorniceşti

În partea stângă a clădirii, în cea mai mare sală, a fost amenajată pinacoteca în care pot fi admirate peste 60 de tablouri. Sunt, în cea mai mare parte, rodul taberelor de vară organizate de Asociaţia „Plai Natal“ înfiinţată de Mihai Petrescu. „Fiica mea mă sponsorizează şi câte un prieten vechi, plecat, altfel, cu ce reuşesc să strâng de aici nu aş putea să fac mai nimic. Pentru acest an, pentru sfârşit de august, am programat tabăra de pictură în Ţara Loviştei“, ne explică gazda. Existenţa acestei tabere de pictură a făcut posibilă afirmarea, în ultimii ani, a tinerilor talentaţi din localitate, remarcaţi de artiştii plastici participanţi şi îndrumaţi să urmeze cursuri de profil. Tinerii au avut ocazia să-i întâlnească, de-a lungul anilor, pe artiştii Cristian şi Monica Dincă, Aurora Speranţa, Nicu Predescu, Lucian Rogneanu, Rodica Popescu, Ovidiu Bărbulescu şi alţii.

O întâmplare cu Elena Bărbulescu

O parte dintre obiectele strânse de învăţătorii şcolii din Dobriceni pentru muzeu au plecat şi spre muzeul care urma să se înfiinţeze la Scorniceşti. Sora lui Nicolae Ceauşescu, Elena Bărbulescu, a luat de aici mobilier vechi şcolar, dar şi multe alte obiecte de uz gospodăresc şi nu numai. La schimb, „atunci când am prins-o la o consfătuire a noastră, a cadrelor didactice, am rugat-o să ne ajute să facem mobilierul pentru a expune obiectele pe care le strânsesem. Şi de atunci avem aceste vitrine. N-am putut să le punem geamurile, pentru că se îngreunau mult şi nu aveau stabilitate, am încercat“, a povestit Mihai Petrescu.

Tot de Elena Bărbulescu se mai leagă o altă întâmplare. „La una dintre vizite, pentru că nici eu
nu eram, aşa, un băiat liniştit, i-am arătat acest pahar şi i-am spus că este vechi de pe la 1800 şi ceva. S-a uitat şi nu mai ştiu exact ce a zis, în orice caz nu şi-a dat seama că e vorba de Carol I reprezentat aici, iar cei din jur n-au îndrăznit să-i spună. Era, totuşi, profesor de istorie“, a povestit Petrescu.