De ce sunt românii singurul popor din Europa care sărbătoreşte Anul Nou de două ori. Totul despre istoria milenară a mărţişorului

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Creaţie artistică hand-made la un târg de mărţişoare FOTO Adevărul
Creaţie artistică hand-made la un târg de mărţişoare FOTO Adevărul

Ar fi vechi de câteva mii de ani, descoperiri arheologice prezentând ipoteza că ar fi fost purtat de către daci. Este atestat cert de două secole şi este răspândit pe întreg teritoriul României. Îl poartă copii şi adulţi deopotrivă, credinţa fiind că mărţişorul apără de rele şi aduce sănătate şi belşug.

Devenit astăzi o sursă de venit în cele câteva zile cât românii răscolesc din priviri zeci de tarabe în preajma zilei de 1 martie, mărţişorul este la fel de răspândit ca odinioară, deşi formele în care s-a transmis la noi au în comun doar şnurul alb-roşu.

La origini, însă, funcţiona ca un talisman, de puterile sale magice strămoşii noştri din lumea satului fiind absolut convinşi. Nu oricine făcea mărţişorul, „măsura“ nu se lua oricum, se purta după vârstă, se „lepăda“ după reguli clare, să fii sigur că nu-ţi fuge norocul. Cu el se începea anul după vechiul calendar.

„De mai bine de 300 de ani, românii sunt singurii din Europa care sărbătoresc, cu sau fără ştiinţă, de două ori Anul Nou“

Mărţişorul vine de foarte demult, spune etnograful Muzeului Judeţean Olt, Claudia Balaş, după unele surse chiar de la vechii traci.

„Începutul anului se sărbătorea la 1 Martie, lună care purta numele zeului Marsyas Silen, considerat inventatorul fluierului, cultul său fiind legat de glia maternă, de vegetaţie. Lui îi erau consacrate sărbătorile primăverii, ale florilor şi fecundităţii naturii. Colindele de Anul Nou, Pluguşorul, de exemplu, dovedesc şi ele că Anul Nou începea la 1 Martie, doar în luna martie putând fi vorba de plug, de brazdă, de semănat, ceea ce pentru luna ianuarie este exclus“, spune Balaş, amintind de vremurile în care anul avea doar 10 luni.


În Europa Occidentală Anul Nou s-a mutat la 1 ianuarie în urmă cu patru secole, iar la noi numai trei, mai spune Balaş, obiceiurile primăvăratice fiind aduse în plină iarnă.

„De mai bine de 300 de ani, românii sunt singurii din Europa care sărbătoresc de două ori Anul Nou, cu sau fără ştiinţă. O dată după calendarul oficial, internaţional, iar a doua oară după calendarul popular, străvechi, geto – dac“, întăreşte etnograful.

„Dacii confecţioneau mărţişoarele iarna şi le purtau doar după 1 martie“

Mărţişorul ar fi fost la început, în urmă cu milenii, o piatră de râu vopsită în alb şi roşu. „În aşezarea epipaleolitică de la Schela Cladovei, de acum aproximativ 8.000 ani a. Hr., arheologul dr. Vasile Boroneanţ a descoperit pietre de râu cu urme de vopsea albă şi roşie, ceea ce sugerează că simbolismul complementar al acestei perechi de culori era cunoscut şi folosit cu intenţie încă din acele vremuri. Dacii confecţionau aceste simboluri ale primăverii, mărţişoarele, iarna, şi le purtau doar după 1 Martie. Mărţişoarele erau atunci sub forma unor mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe aţă şi se purtau la gât. Dacii credeau că aceste amulete aduc fertilitate, frumuseţe, previn arsurile provocate de soare“, dezvăluie Balaş.

Obiceiul se transmite peste milenii cu tot cu legenda că firul mărţişorului, o funie de 365-366 de zile, a fost tors şi împletit de Baba Dochia în timp ce urca oile la munte. Martie este, de altfel, luna cea mai bogată în credinţe, rituri, datini şi obiceiuri. „Asemănător ursitorilor care torc firul vieţii copilului la naştere, Dochia a tors firul primăvara, la naşterea anului agrar“, spune etnograful Muzeului Judeţean Olt.

Şnurul mărţişorului este confecţionat din două fire, unul de culoare roşie şi celălalt de culoare albă. În trecut, firele erau de lână. Culoarea roşie, dată de foc, de sânge, de soare, era atribuită vieţii, deci femeii. În schimb, culoarea albă era specifică înţelepciunii bărbatului. „Alb–roşul şnurului este o împletire străveche, pe care o regăsim în steagul căluşarilor, la bradul de nuntă, la podoabele junilor, la sâmbra oilor şi în multe alte obiceiuri. Tradiţionala îmbinare a culorilor alb şi roşu este întâlnită la nunţi, când se nasc copiii, la hainele de înmormântare ale bătrânilor, cele două culori simbolizând continuitatea vieţii după moarte“, mai spune Balaş.

La început – firul alb-roşu şi un ban de argint

Mărţişorul este un simbol solar, semnificând faptul că soarele va birui amorţeala şi frigul iernii. În vechime era un ban de argint, pe care românii îl legau în ziua de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui, cu şnurul alb-roşu. „Se credea că înainte de a atinge pământul, în dimineaţa de 1 Martie, este bine să fii protejat de mărţişor, de aceea se putea pune chiar de cu seară“, dezvăluie etnograful.

De purtat nu se purta oricum, pentru că nu era jucărie, nu era podoabă, i se atribuiau puteri magice.
Rolul lui era de a proteja omul, dar şi casa şi animalele din gospodărie. Taina confecţionării lui o deţineau doar femeile în vârstă, înţeleptele familiei, de obicei mama sau bunica, cele care rosteau o formulă în sensul: „Se împleteşte viaţa cu lumina, pentru a rodi“, transmiţând astfel convingerea celui care îl purta că „va rodi“.
Se măsurau porţile, uşile şi ferestrele, dar şi membrii familiei, iar firul care se împletea ulterior se rupea, niciodată nu se tăia.

„Copiilor li se punea mărţişorul în jurul încheieturii mâinii, fetelor tinere în jurul gâtului“

Dacă astăzi mărţişoarele se oferă aproape exclusiv fetelor şi femeilor, în trecut erau purtate de toţi membrii familiei, cu un anumit rost. „În trecut, copiilor li se punea mărţişorul în jurul încheieturii mâinii, fetelor tinere în jurul gâtului, în credinţa că nu vor fi arse de soare pe timpul verii, conform zicalei: «Cine poartă mărţişoare/ Nu va fi pârlit de soare» şi nu vor avea pistrui. Femeile tinere purtau mărţisorul legat în jurul brâului, direct pe talie, inducând astfel senzaţia de fecunditate. Femeile mai în vârstă purtau şi ele mărţişorul la brâu, dar pentru cu totul alt motiv: protector împotriva durerilor de spate. Bărbaţii tineri purtau mărţişorul la pălărie, iar cei însuraţi, mai discret, la mână. Până în secolul al XX-lea, de şnurul bicolor se agăţa un bănuţ de argint sau, uneori, de aur, ceea ce indica statutul social. După credinţa populară, cine poartă mărţişor va fi sănătos şi va avea noroc tot anul, va fi ferit de deochi, va fi plăcut şi drăgăstos. Şnurul mărţişorului, care vestea venirea primăverii, era legat şi la coarnele vitelor, la poartă, pentru a proteja gospodăria. În această zi, care era început de an, creştea şi necesitatea oamenilor de a se proteja. Unele femei în vârstă legau mărţişorul la degetul mic de la picior, pentru a rodi castraveţii.“, aminteşte Claudia Balaş.

Fetele schimbau moneda pe caş şi pâine, pentru a avea tenul alb, nepătat

Dacă nu se realiza oricum şi nu se purta după bunul plac, mărţişorul nici nu se „lepăda“ altfel decât respectând obiceiul. În anumite zone ale ţării se purta până la Mucenici, în altele până la Florii, Sfântul Gheorghe, Paşte sau Armindeni, sau se scotea pur şi simplu când înfloreau măceşul, porumbarul, păducelul sau trandafirul. Firul împletit se prindea de ramurile înflorite, pentru a nu arunca norocul. Fetele păstrau banul de argint sau de aur şi-l schimbau pe făină sau caş, pentru a avea un ten alb, lipsit de pete, ca făina sau caşul.

În anumite zone, mai spune Balaş, bătrânii satului îşi amintesc de şnurul în alb şi negru, de care de asemenea se agăţa un bănuţ: „Negrul reprezenta culoarea pământului, emblema tuturor săvărşirilor, tuturor umbrelor, necunoscutuui adânc, în care ne pierdem temporar (vegetal) sau în veşnicia cu întoarceri greu de intuit. Albul era al cununiilor în care el şi ea, principii germinatoare opuse, se atrag pas cu pas în mreaja iubirilor.“

Amuleta ce apăra de boli, deochi şi friguri a pătruns la oraş

Fetele de la oraş au adoptat, în secolul al XIX-lea, obiceiul de a purta amuleta care le scăpa de pistrui, deochi, friguri şi alte boli, înlocuind bănuţul cu podoabe adevărate care simbolizau norocul. Aşa au apărut figurine ca potcoava, trifoiul cu patru foi, coşarul etc.

Tudor Arghezi a lansat, la rândul său, propria versiune despre mărţişor:  „...La început, atunci când va fi fost acest început, mărţişorul nu era mărţişor şi poate că nici nu se chema, dar fetele şi nevestele, care ţineau la nevinovăţia obrazului încă înainte de acest început, au băgat de seamă că vântul de primăvară le pătează pielea şi nu era nici un leac.

Cărturăresele de pe vremuri, după care au venit cărturarii, făcând „farmece” şi făcând şi de dragoste, au învăţat fetele cu pistrui să-şi încingă grumazul cu un fir de mătase răsucit. Firul a fost atât de bun încât toate cucoanele din mahala şi centru ieşeau în martie cu fir la gât. Vântul uşurel de martie, care împestriţa pleoapele, nasul şi bărbia, se numea mărţişor şi, ca să fie luat răul în pripă, şnurul de mătase era pus la zintii de mart. Dacă mai spunem că firul era şi roşu, înţelegem că el le ferea şi de vânt, dar şi de deochi. Un giuvaergiu, ca să-şi vândă firele vindecătoare mai iute, avu ideea să atârne de ele câte o mărturie, care a intrat în preţ. Pe când se plătea firul, bijuteria era gratis. Regula s-a schimbat când bijuteria începu să fie vândută, devenind gratuit firul de matase”.

De aici până la ce vedem astăzi nu au mai fost prea mulţi paşi de făcut, mărţişorul fiind transformat aproape exclusiv în podoabă şi prilej de a oferi o atenţie, fără nicio legătură cu rolul protector de odinioară.

Citiţi şi:

Dragobetele şi vrăjile de dragoste. „Vrăjitoarea dezbrăcată şi despletită se strâmba şi schimonosea în faţa plantei“

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite