Secretele Mănăstirii Strehareţ, lăcaş de cult faimos în Oltenia. Ce personaje celebre „se ascund“ în frescele interioare

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Prădată de turci, mistuită de flăcări, zdruncinată de cutremure, atinsă de secularizarea averilor mânăstireşti şi lăsată fără moşii după ce chiar descendenţii Buzeştilor i-au închinat averi, dar cu o istorie de peste trei secole, Mânăstirea Strehareţ renaşte de fiecare dată.

Bine ascunsă privirilor de pădurea aflată în partea de nord a Slatinei, Mânăstirea Strehareţ înfruntă de aproape 350 de ani greutăţile vremurilor.

Moşia Strehareţ este atestată încă din secolul al XV-lea. Se presupune că pădurea şi-a primit numele de la jupâniţa Mariţa, care s-a ascuns aici de teama tătarilor (streha însemnând mătuşă, iar Riţa, prescurtarea de la Mariţa, şi astăzi întâlnindu-se în zonă denumiri ca Pădurea Mariţa, Valea Muierii sau Valea Mariţei), altă ipoteză fiind aceea că ereţii (păsări de pradă asemănătoare vulturilor), popular strigăreţi, ar fi putut de asemenea să-i „împrumute“ numele.

Cert este că aici cumpără pământ, în 1664, stareţul Serafim, care făcea parte din familia boierului dregător Drăguşin Deleanu, familie înrudită cu domnitorul Matei Basarab, şi care slujea la Mânăstirea Deleni, ctitorită de familie.

Pentru mai bine de 20 de ani,  Serafim dispare din rosturile  mânăstirii Deleni, domnitorul Matei Vodă luându-l ca om de încredere la graniţa dinspre Răsărit, ameninţată de Vasile Vodă Lupu, fiind astfel numit Episcop al Buzăului, după care Episcop al Râmnicului (până în 1668). Este perioada în care cumpără, de la feciorii popii Hariton, în hotarul Strehareţului, vii lucrate, ţelină şi pomet „şi cu branişte şi cu fântână drept bani, 90 unghi (bani ungureşti)”, menţionează istoricul Aurelia Grosu, citând documentele vremii.

În anul următor celui al achiziţionării terenului, în 1665, Radu Vodă Leon dăruieşte încă episcopului Buzăului „pentru toate viile lui de la Slatina, moşie megieşească, de la moşul lui Gurca”, scutindu-le de vinăriciul domnesc şi scutind de asemenea stupii de dijmă şi oile de ierit.

În acel an şi începe construcţia schitului, care durează trei ani, la finalul acestora episcopul Serafim închinând ctitoria sa Mitropoliei din Bucureşti. Se îngrijeşte în anii următori să zugrăvească schitul, în 1672 afişându-se inscripţia care, pentru multă vreme, a făcut să se creadă că de fapt ctitor al bisericii ar fi fost Mitropolitul Varlaam, zugrăvit pe peretele bisericii doar pentru că se urma, ca şi astăzi, obiceiul ca alături de ctitor să apară şi chipul chiriarhului locului.

Serafim continuă să cumpere pentru schit vii şi pământuri până în 1671, când  îmbracă haina de schimnic. Cel care-i urmează la Strehareţ, egumenul Veniamin, cumpără în continuare vii şi pământuri şi primeşte danii.

La 12 septembrie 1673, chiar jupâniţa Caplea Buzescu, „dimpreună cu Elina şi copiii acesteia, Barbu şi Constandin“, descendenţi din familia Buzeştilor, încredinţează părintelui Veniamin jumătate din moşia de la Cireaşovul din Deal. La 8 iunie, se mai menţionează în istoricul mânăstirii care se regăseşte pe site-ul oficial, alţi doi monahi, Antonie şi fiul său tot Antonie, „dăruiesc o moşie mânăstirii, în care scop dau şi ei zapis la mână egumenului Veniamin.“

Vodă Şerban Cantacuzino continuă să scutească bucatele Strehareţului, confirmând totodată paternitatea schitului prin menţiunea “care schit iaste făcut den temelie, de părintele Kir Serafim Episcopul ot Rămnic”.


Alături de ctitorul Episcop Serafim apare pe frescă Mitropolitul Varlaam Foto: site-ul oficial al Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor

image

Alţi localnici fac, la rândul lor, danii, însă cei care-i urmează lui Veniamin în fruntea schitului încep să aibă şi altfel de sarcini, obligaţi să se judece cu „împrejurenii“ din pricina pământurilor, astfel de procese stârnind mult mai târziu interesul istoricilor şi juriştilor.

Până în 1802 mânăstirea este de trei ori prădată de turci. În acest an este cuprinsă de un mare incendiu, care face ca timp de 30 de ani viaţa monahală să se întrerupă. În 1832 schitul este repopulat, dar în 1838 un mare cutremur îi provoacă mari pagube, ca şi cele care vin în continuare.

Până în 1844, prin grija iscusitului eclesiarh Iosif, în jurul mânăstirii se contruiesc mai multe chilii în jurul mânăstirii, care sunt transformate, în 1863, în spital. Vine însă secularizarea, iar mânăstirii i se iau 200 de hectare, multe altele sunt împărţite unor ţărani din Sineşti-Olt.  

Spre sfârşitul secolului al IX-lea viaţa continuă relativ tihnit la mânăstire. În următorul, în 1936, pentru vieţuitorii mânăstirii se mai construiesc chilii, prin anii ’70 se dărâmă clopotniţa veche şi se contruieşte cea de astăzi. Cutremurele pun însă la grea încercare zidurile şi pictura, din care fragmente se mai păstrează şi astăzi, de la ctitorie şi până în prezent fiind restaurată de mai multe ori, ultima dată în 1982, de pictorul Nicolae Savu din Bucureşti.

„Fresca schitului este importantă prin stilul pictural neo-bizantin şi prin scrierea cu caractere chirilice ce se păstrează pe frontispiciile icoanelor murale. Multe din icoanele schitului sunt vii documente, cu însemnări ale timpului, icoane care, contrar intemperiilor vremii sunt încă frumoase şi se păstrează bine“, mai pot afla cei interesaţi de pe site-ul mânătirii.

„Începând cu anul 2008, prin numirea maicii stareţe Irina Niculescu, vechiul monument a căpătat o altă faţă, corpul de chilii fiind extins şi amenajându-se aici spaţii administrative noi. În prezent în mănăstire vieţuiesc trei monahii“, se precizează pe site-ul Episcopiei Slatinei şi Romanaţilor.

Slatina



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite