Execuţii celebre pentru trădare în Primul Război Mondial. Cum au sfârşit fratele marelui scriitor Liviu Rebreanu şi nepotul mareşalului Prezan

Ofiţerul Crăiniceanu şi Emil Rebreanu reprezintă cazurile cele mai cunoscute de soldaţi judecaţi pentru trădare şi executaţi în timpul Primului Război Mondial.

Trădarea a fost aspru pedepsită în perioada Primului Război Mondial. Existau curţi marţiale la nivelul fiecărei unităţi militare, care stabileau cine trăieşte şi cine moare. Exemplul dat oştirii prin condamnarea celor care erau slabi era unul decisiv în luptă.

Cele mai cunoscute cazuri de trădare sunt cele ale ofiţerului Crăiniceanu, fiul marelui general şi fost ministru de război Grigore Crăiniceanu şi nepot al comandantului Prezan, şi a lui Emil Rebreanu, fratele marelui scriitor Liviu Rebreanu.

Crăiniceanu a fost acuzat de „tentativă de amboşaj şi de tentativă de înaltă trădare” şi condamnat la moarte.

„Este cunoscut episodul Sturdza şi colaboratorii, Crăiniceanu a fost principalul colaborator şi susţinător al ideilor lui Alexandru D. Sturdza. Ideea de complot la siguranţa statului a fost des vehiculată, gestul ofiţerului nu este al unui individ aflat în faţa morţii, este o opţiune personală asumată, o orientare politică în care credea şi pentru care a devenit trădător al patriei, plătind cu viaţa gestul său. Este eşecul de a combina disciplina militară cu implicaţiile politice într-un moment deosebit de nefavorabil. Poate faptul de a fi crezut că a încercat să acţioneze pentru binele patriei l-a făcut ca să primească execuţia cu un calm deosebit: 

«… l-au plimbat prin faţa plutonului, i-au rupt galoanele, (iar el) a vorbit aşa de frumos şi a sărutat drapelul. N-a vrut să se lase legat la ochi şi muzica îi cânta a mort. Au tras deodată şi la piept şi la cap. I-a sărit ţeasta şi au ieşit creierii afară şi pe urmă muzica a cântat a veselie şi soldaţii au defilat …«, este mărturia unui participant la execuţie“, arată istoricul Gheorghe Negustor, în lucrarea „Eroi sau trădători – despre legislaţie şi condamnări în timpul Primului Război Mondial“. 

Emil Rebreanu, personajul Apostol Bologa din „Pădurea Spânzuraţilor“

Emil Rebreanu, fratele marelui scriitor, ofiţer în armata austro-ungară, a fost executat pentru trădare, după ce a vrut să treacă în România. Personajul Apostol Bologa din „Pădurea spânzuraţilor“ îl reprezintă chiar pe fratele scriitorului.

„La o lună şi câteva zile de la execuţia lui Crăinicenau, în 14 mai 1917, un alt român, de această dată din armata austro-ungară era spânzurat lângă un pârâu, la graniţa dintre Ardeal şi Moldova. Tentativa sa de a dezerta şi a trece graniţa în România l-a costat viaţă. Potrivit unor mărturii ulterioare, el a fost sfătuit de comandantul său, care îl aprecia mult, să declare că s-a rătăcit, însă refuză şi este condamnat la moarte. Gestica de moment a individului anulează meritele dobândite în luptele pentru armata austro-ungară, este condamnat la moarte pentru încălcarea legilor militare. Luptând în armata austro-ungară, orice tentativă de trecere a graniţei în România era considerată dezertare şi pedepsită cu moartea. Au fost foarte multe astfel de cazuri. Emil Rebreanu, eternizat în romanul Pădurea Spânzuraţilor de fratele său, sub numele de Apostol Bologa reprezintă cazul tipic al dezertorului din armata imperială de altă naţionalitate decât cea maghiară sau austriacă. Pentru toţi românii, gestul lui Emil Rebreanu este cel al unui erou, care s-a sacrificat pentru idealul naţional, pentru imperiul Austro - Ungar şi potrivit legislaţiei militare din timpul războiului, el este trădător al cauzei imperiului şi condamnarea la moarte este firească şi potrivită legilor războiului“,

mai menţionează istoricul Gheorghe Negustor.

Trădările românilor din armata austro-ungară 

Trădările românilor din armata austro-ungară aveau alte semnificaţii. Aceştia voiau său fugă în România ca urmare a sentimentului naţional. Se observă chiar o exacerbare a aplicării pedepselor în cazul românilor, care erau executaţi pentru motive banale: „Imaginea condamnărilor la moarte în armata austro-ungară a soldaţilor români ne oferă posibilitatea de a descoperi o altă realitate: aceea în care loialismul dinastic, manifestat prin jurământul depus faţă de împărat, este concurat puternic de sentimentul naţional, mai ales după moartea împăratului Franz Josef şi intrarea României în război. Discursul despre trădare şi dezertare are aici o singură cauzalitate: manifestarea naţionalismelor în detrimentul cauzei imperiale. Mărturiile despre astfel de execuţii cu toată subiectivitatea cu care trebuiesc privite dovedesc adeseori o superficialitate în luarea unor astfel de decizii. Petru Nemoianu a luptat pentru armata austro-ungară şi în memoriile sale prezintă astfel de cazuri. Ilie Stângu, soldat în armata imperială este condamnat la moarte pe motiv că a furat o sticlă cu lapte; cu toată disciplina militară existentă, astfel de cazuri demonstrau existenţa unor motive subiective, de natură naţionalistă. Atitudinea în faţa morţii a condamnatului oferă fresca psihologică a celui care mai are doar puţin de trăit:

 «Omul înalt şi voinic ca un munte cade în genunchi, apoi se târăşte în faţa comandantului executor al sentinţei barbare, îşi împreună mâinile ca la rugăciune în faţa Celui de sus, pentru ca, văzând că inima lui este de piatră, să-şi toarne revolta în aceste cuvinte ce nu mai semănau a glas de om». 

Alte mărturii ale memorialisticii de război oferă numeroase exemple despre execuţiile în război, permiţându-ne să afirmăm că pedeapsa cu moartea în război se lua şi individual; comandantul luptei putea să împuşte pe loc pe oricine se abătea de la disciplina militară. Astfel, căpitanul Mátrai dă ordin ca să fie executaţi doi fraţi din comuna Oieşdea din motive diferite: caporalul Vajasdi este condamnat pentru că s-ar fi împuşcat singur în mână ca să fie trimis în ţară, iar fratele său, soldat, moare prin împuşcare pentru că şi-a mâncat conserva de rezervă“, mai prezintă istoricul Gheorghe Negustor.

Dezertarea a fost cauza cel mai des întâlnită pentru diferitele condamnări

În război nu erau admise gesturile de slăbiciune care puteau să şubrezească moralul trupelor. „Războiul cere sacrificiu suprem şi necondiţionat. Apare aici paradoxul supravieţuirii: trebuie să lupţi şi să rezişti până la sfârşit, frica de moarte şi fuga poate să aducă condamnarea la moarte. Dezertarea a reprezentat în timpul primului război mondial cauza cea mai des întâlnită pentru diferitele condamnări ce s-au pronunţat de curţile marţiale. (…) Numai în Anglia au existat 3.080 de sentinţe cu moartea acordate soldaţilor, nouă zecimi fiind comutate în muncă silnică. Şi în Franţa au fost numeroase cazuri, cel mai cunoscut caz îl reprezintă rebeliunea soldaţilor francezi din 1917 în urma căreia 43 dintre cei 90 de militari au fost condamnaţi la moarte. Nici armata română nu a făcut excepţie de la astfel de cazuri, frica de moarte provocând numeroase gesturi condamnate de legislaţia militară, chiar Averescu prezintă situaţii de acest gen aşa cum este cea expusă în urma discuţiei cu generalul Anastasiade, după primele lupte cu bulgarii: «Strâns de aproape de întrebările mele, mi-a mărturisit, că nu are încredere în trupele ce le comandă, căci un batalion care este în apărarea Giurgiului, la primele obuze căzute asupra lor, oamenii au lăsat armele şi au fugit; cu mare greutate au putut fi adunaţi şi duşi în şanţuri, după ce a încetat bombardarea”, arată istoricul.  

Execuţia colonelului Verzea

Cazul colonelului Verzea a avut mare impact în presa vremii: „Ieri la orele 10 dimineaţa a avut loc pe platoul de la Cotroceni degradarea colonelului Victor Verzea. Erau de faţă trupe din toate unităţile aflate în Capitală. Asista de asemeni foarte mult public dornic de astfel de spectacole. D. Paul Eşanu, grefierul Curţii Marţiale a citit sentinţa de condamnare la muncă silnică pe viaţă a colonelului Verzea, după care d. maior Criveanu a rupt osânditului epoleţii în sunetele unui marş funebru. Verzea era extrem de palid şi se observau sforţările ce făcea pentru a-şi păstra calmul. După ce a fost purtat prin faţa soldaţilor aşezaţi în careu, a fost urcat într-un automobil închis şi transportat sub paza santinelelor şi a gardienilor închisorii la Văcăreşti. Mulţimea cu expansivitatea ei de totdeuna l-a huiduit”, se prezenta într-un articol din cotidianul Adevărul din luna mai a anului 1919. 

Cazul fiului generalului Grigore Crăiniceanu

Un alt caz celebru a fost cel al fiului generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război. „Coincidenţă sau nu, în Vinerea Mare a anului 1917, cînd toate energiile erau concentrate pentru apărarea Moldovei, avea loc unul dintre acele evenimente care fac parte din categoria celor mai puţin dorite într-un război. Constantin Crăiniceanu, fiul generalului Grigore Crăiniceanu, fost ministru de război şi comandant al armatei a 2-a în timpul războiului, era executat în faţa propriului regiment de către un grup de soldaţi aflaţi nu cu mult timp în urmă în subordinea sa. Ironia sorţii a făcut ca el să fie singurul dintre cei trei mari trădători care a fost prins şi executat prin împuşcare, ceilalţi doi: colonelul Alexandru Sturdza, fiul marelui om politic Dimitrie Sturdza, şi locotenentul Wachmann, băiatul fostului director al Conservatorului de muzică din Bucureşti, au reuşit să treacă liniile la germani şi să scape de execuţie, ei fiind în lipsă condamnaţi la pedeapsa cu moartea“, mai arată Gheorghe Negustor.

Pedepsele erau aplicate de Curtea Marţială

Pedepsele erau stabilite de Curţile Marţiale şi nu ţineau cont de persoana celui care a trădat. „Aşa cum reiese din  documentele oficiale ale vremii, legea reprezintă prima garanţie a dreptăţii, raportarea la putere şi exercitarea ei se făcea prin apelul la lege: «În numele legii şi al M. S. Regelui, Curtea marţială a armatei I a pronunţat următoarea sentinţă …», aşadar legea are întâietate, chiar şi faţă de rege, ea reprezintă puterea delegată de către întreagă naţiune, iar cei care au elaborat-o sunt reprezentanţii acestei naţiuni. (…) Din punct de vedere instituţional puterea se manifesta în cadrul Curţilor marţiale care vor funcţiona în zona de operaţiuni (…) şi era formată dintr-un ofiţer general – preşedinte, şi patru colonei – membrii pentru judecarea ofiţerilor cu grad superior; pentru cealaltă categorie, curtea era formată dintr-un colonel – preşedinte, doi ofiţeri superiori şi doi căpitani, ca şi membri. (…) Cei deferiţi justiţiei militare şi cei condamnaţi reprezintă indivizii asupra cărora puterea şi reprezentanţii săi au drepturi totale. Ei nu mai au nici un drept, decât  acela de a se apăra şi a aştepta sentinţa şi apoi pedeapsa“, se mai prezintă în lucrarea „Eroi sau trădători – despre legislaţie şi condamnări în timpul Primului Război Mondial“.