Marius Popescu, un şofer de autobuz în Elveţia devenit scriitor celebru: „Avem, în România, o societate bolnavă. Transmitem anormalităţi de secole”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Marius Daniel Popescu FOTO Arhiva personală
Marius Daniel Popescu FOTO Arhiva personală

Marius Daniel Popescu, scriitor şi patron al revistei literare „Le Persil“ („Pătrunjelul“), editată la Lausanne, în Elveţia, a câştigat numeroase premii literare în Ţara Cantoanelor, pentru romanele „Simfonia lupului“ şi „Culorile rândunicii“. Autorul născut în România continuă să lucreze ca şofer de autobuz

Dacă ajungeţi cumva în Elveţia şi luaţi autobuzul la Lausanne, este posibil ca omul care se află la volan să fie un român. Dar nu orice român. Ci un scriitor de succes, cu multe premii câştigate în Elveţia. Este vorba de Marius Daniel Popescu, stabilit în Ţara Cantoanelor în vara anului 1990.

După ce a muncit ca vopsitor, salahor sau tăietor de lemne, el lucrează, de 24 de ani, ca şofer de autobuz. Autor al mai multor volume de poezie şi proză, Marius Daniel Popescu a dezvăluit pentru „Weekend Adevărul“ că încă nu a simţit că poate să renunţe la meseria de şofer: „Îmi fac planuri legate de literatură, dar merg pe făgaşele sigure, clare pe care le-am stabilit, în urmă cu mulţi ani, când am decis să mă stabilesc în Elveţia. Peste nouă ani am dreptul să ies la pensie. Voi avea o pensie bună“.

Primul său roman în limba franceză, Simfonia lupului“, apărut în 2008 la o celebră editură din Paris, a primit marele premiu „Robert Walser“ pentru debut în literatură în Elveţia. Al doilea roman, „Culorile rândunicii“, îi aduce, în 2012, Premiului Federal de Literatură, cea mai importantă distincţie din domeniul literar din Ţara Cantoanelor. Din 2004 este patronul revistei „Le Persil“ („Pătrunjelul“), ziar literar deschis tinerelor talente şi scriitorilor confirmaţi din Elveţia franceză. 

„Weekend Adevărul“:  Romanul „Simfonia lupului“, publicat în 2008, v-a adus consacrarea în Elveţia, după ce, în urmă cu 18 ani, debutaţi în literatura elveţiană cu un volum de poezii. Ce a însemnat pentru dumneavoastră decernarea premiului „Robert Walser“?
 

Marius Daniel Popescu: „Simfonia lupului“ a fost publicată la cea mai prestigioasă editură din Paris, Editura „José Corti“. Premiul „Robert Walser“ este cel mai important premiu de debut la elveţieni. Sunt singurul elveţian francofon care l-a luat. Acest premiu se oferă cu o alternanţă, un an pentru limba franceză, un an pentru cea germană. Niciodată nu a fost câştigat de un scriitor de limbă franceză care trăieşte în Elveţia. Tot timpul a luat cineva din Franţa, din Canada, din Belgia sau din alte ţări francofone. Germanofoni din Elveţia au mai câştigat acest premiu. De asemenea, cu „Simfonia lupului“ am luat şi premiul literar al cantonului Vaud, care are capitala la Lausanne.

image


Nici cel de-al doilea roman, „Culorile rândunicii“, nu a fost mai prejos...


Într-adevăr, el mi-a adus Premiul Federal din Elveţia, în 2012, precum şi premiul „Prix de l’inaperçu“, la Paris. Premiul Federal Elveţian este cel mai important premiu pentru literatură din această ţară. Dar am luat şi marele premiu al Web-ului, pentru că am foarte multe înregistrări pe Youtube, unde citesc. Aceste distincţii mă onorează. 


600 DE EURO PENTRU O ORĂ DE LECTURĂ
 

Cât de importante sunt premiile acestea? Pot schimba ele viaţa unui scriitor român stabilit în Elveţia?
 

Da, foarte mult. M-au pus pe o listă de înalt nivel, care îmi oferă o expunere mult mai mare. Sunt invitat să călătoresc, să reprezint Elveţia. Şi fac asta cu mândrie. La Festivalul de Literatură de la Bucureşti, din 2013, am reprezentat această ţară. Aveam, în spatele meu, steagul elveţian. Aşa a fost şi la Beirut, la Stockholm şi la Teheran... Am avantaje financiare multe. Premiul Federal pentru Literatură mi-a adus un cec de 25.000 de euro. Sunt plătit pentru evenimentele la care sunt chemat. De exemplu, pentru o lectură de o oră primesc aproximativ 600 de euro. 


Romanele dumneavoastră sunt autobiografice. Sunt elveţienii atraşi de acest gen literar?


Eu transform viaţa mea în literatură. Încerc să fiu un martor literar al lumii mele. Prin ce îmi aduc aminte, prin ce trăiesc, prin sensibilitate. Mă bucur că le place şi sper să-i captivez cu acest fel de literatură.


Nu sunteţi singurul scriitor român din Elveţia. Cătălin Dorian Florescu este şi el un scriitor apreciat cu multe premii. Vă cunoaşteţi?


Îl cunosc destul de bine. Suntem doi români, unul în partea germană, altul în partea franceză. Nu avem contacte multe, doar ne cunoaştem. Eu nu vorbesc germana. El are viaţa lui. Eu am viaţa mea. Ăsta e destinul! 


„DUPĂ 24 DE ANI, NU AM PAŞAPORT ELVEŢIAN“


Cum aţi ajuns să locuiţi în Elveţia?


Simplu: am ajuns în Elveţia după ce m-am îndrăgostit şi m-am căsătorit cu o elveţiancă. În martie 1990, ea a venit cu un grup de studenţi în România, la Braşov, unde lucram ca inginer silvic. I-am dus prin cabanele noastre de la silvicultură, i-am plimbat prin Braşov, m-am ocupat de ei. Noi trebuia să-i ţinem la Braşov o săptămână, pe urmă să mergem noi în Elveţia. Era o ţară în care se intra greu. Dar eu m-am îndrăgostit de elveţiancă, Cristel, ea s-a îndrăgostit de mine. Ne-am iubit după patru zile. Ea s-a întors acasă după o săptămână, dar a mai venit de patru ori între martie şi august, după care m-am dus eu la ea. Era înnebunită după mine. Era studentă la Ştiinţe Politice la Lausanne. Ne-am căsătorit pe 23 septembrie 1990, în Elveţia.
 

Marius Daniel Popescu ARHIVĂ PERSONALĂ


Unii ar zice că a fost dragoste cu interes...


Era o modă în România ca persoanele care cunoşteau un străin să se căsătorească pentru a pleca din ţară. Şi se mai întâmplă, poate, şi acum. Dar eu nu am făcut nimic din interes în viaţa mea. Am fost îndrăgostit lulea de ea. Dacă era să am un interes de acest gen, după 24 de ani de stat în Elveţia aveam paşaport elveţian. Dar nu am. Am permis de şedere, de „ausländer“, care se reînnoieşte din trei în trei ani. Cu toate că am devenit scriitor naţional elveţian. Sunt un tip foarte generos, care dă tot ce are şi primeşte, în schimb, de la viaţă. 


Care a fost primul impact în noua patrie? 


Am plecat pe 1 august, chiar de Ziua Naţională a Elveţiei. În aeroport la Zürich am crezut că mă aflu într-un decor de film. Mă uitam în jur şi credeam că se filmează şi că totul e amenajat special pentru un film. Mi-au trebuit zece minute să-mi revin, să-mi dau seama că nu sunt pe altă planetă. Asta a fost reacţia mea. Dar m-am obişnuit cu regulile din Elveţia.


VOPSITOR, TĂIETOR DE LEMNE, ŞOFER


Care dintre limbile oficiale din Elveţia o ştiaţi?
 

Niciuna dintre ele. Eu am ajuns în partea franceză, dar nu ştiam o boabă de franceză. Am învăţat. Şi soţia mea a învăţat româna atât de bine că mai târziu a revenit în România să facă proiecte culturale prin Oltenia. M-am apucat să învăţ limba singur, scriind, cu dicţionare, cu televizorul, cu ziarele elveţiene, cu munca. 


Cum v-aţi câştigat existenţa în primii ani?


Prima dată am fost vopsitor de „ciurciurele“, cum se spune în Oltenia, adică de cadru de ferestre şi de obloane. O lună şi jumătate am fost vopsitor. Era la negru munca asta. După aceea, tot la negru, am fost salahor. Am curăţat canale de scurgere. Apoi am fost tăietor de lemne, la un patron care avea o echipă de kosovari şi una de portughezi, iar eu eram singurul român. După am fost tăietor de lemne la stat, într-o comună care se afla în munţi. Şi după un an, am ajuns să fiu şofer de autobuz. Şi astăzi, după 24 de ani, încă sunt şofer, cu normă redusă. 

Marius Daniel Popescu ARHIVĂ PERSONALĂ

Când aţi publicat prima carte în Elveţia?


Ei bine, trebuie să vă spun că eu nu publicasem nicio carte nici în România. Când am ajuns în Elveţia, toată activitatea mea de scriitor s-a redus la un premiu obţinut la un festival de poezie în timpul studenţiei. Dar am continuat să scriu poezie şi în Elveţia, în limba română. În 1991, a venit Alexandru Muşina la mine în Elveţia şi mi-a zis să strâng poemele scrise şi să structurăm o carte. Aşa am alcătuit prima carte de poezii în limba română. Am publicat-o în România. Am continuat să scriu în limba română şi iarăşi am publicat o carte. Am scris-o şi pe a treia, tot în română. Între timp, am sponsorizat un concurs de poezie la Braşov, marele premiu fiind de 1.000 de dolari. Au fost trei ediţii. 
 

Erau banii câştigaţi din şoferie?


Da. Am vrut să fac un bine. Câştigam ca şofer pe lună, în acea vreme, cam 3.600 de dolari. Salariile sunt mari, dar viaţa e scumpă în Elveţia.


Aţi scos trei cărţi în România. Când aţi început să publicaţi şi în franceză?


După trei cărţi scrise în Elveţia şi publicate în România, am publicat prima carte de poezie în limba franceză, în anul 1995. A urmat o alternanţă. Am mai scos o carte în română, a venit a doua carte în limba franceză. „Staţii deplasate“ mi-a adus, în 2006, premiul „Rilke“. Rilke a trăit şi e înmormântat în Elveţia. 


„NU-ŢI TREBUIE AUTORIZAŢIE SĂ FACI ZIAR“


Cum este societatea elveţiană?


Elveţienii s-au bătut mult între ei. La un moment dat, au decis să nu se mai bată şi să se respecte. Şi ţara funcţionează foarte bine din momentul acela. Când am făcut ziarul „Pătrunjelul“, m-am dus să întreb de ce autorizaţii am nevoie. Mi-au spus la ghişeu că nu îmi trebuie nimic. Am crezut că e o glumă. Mi-au explicat că pe vremuri aveau tot felul de reguli referitoare la înfiinţarea unui ziar, dar că în cele din urmă au decis că oricine poate face un ziar cu condiţia să pună tirajul şi preţul pe el, pentru impozite. Atât. Au ajuns la un liberalism şi la un respect enorm. Se vede în toate domeniile. De la cel ştiinţific sau literar, până la munca de jos. Sunt probleme şi în Elveţia, dar se rezolvă foarte repede. Numai la mine, în transportul public, suntem 40 de naţionalităţi. Un „babilon“ care funcţionează foarte bine. Dacă ar exista o mică nefuncţionalitate, se dă totul peste cap. Au patru limbi naţionale, 26 de cantoane. Mai au două religii majoritare: catolicii şi protestanţii. 


Aţi făcut studii în Elveţia?


Am făcut doi ani Sociologie, la Geneva. Acolo m-am pus la punct cu noţiuni de psihologie a societăţii elveţiene. Am avut profesori de stânga, de dreapta, din toate tipurile de gândire. Mi-a folosit.


Spuneaţi că nu aveţi cetăţenie elveţiană. Cum aşa?


În Elveţia, devii cetăţean dacă ai cinci ani de căsătorie cu un cetăţean elveţian sau cel puţin 12 ani de când eşti stabilit la ei. Eu am 24 de ani. Am fost căsătorit de două ori. Dar încă nu am avut timp să cer actele să devin cetăţean elveţian.

Marius Daniel Popescu ARHIVĂ PERSONALĂ


Între timp aţi divorţat de prima soţie...


Am terminat şi cu a doua căsătorie! Am divorţat de Cristel. Când ne-am căsătorit, ea era tânără, erau şase ani între noi. Venea din altă cultură. Între timp a terminat facultatea. A vrut să fie liberă. I-am zis că e liberă! După trei ani, m-am căsătorit cu a doua elveţiancă, Marie Jose, ea avea un copil dintr-o altă căsnicie. O fată de 4 ani. Din prima căsnicie nu am avut copil, dar cu Marie Jose o am pe Oana, care are 16 ani. 


Ce face elveţianca Oana Popescu?


Foarte bine. E la gimnaziu, la specialitatea biochimie. Ea e cetăţean elveţian. O aduc des în ţară. Cred că a venit de 50 de ori până acuma şi vorbeşte româneşte. 


Aţi divorţat şi de a doua soţie?


După 13 ani. Acum sunt burlac. Aştept oferte!

Sunteţi cunoscut în Elveţia ca poetul-şofer de autobuz. Este ca un brand pentru dumneavoastră?

Sunt cunoscut astfel pentru că nu am renunţat niciodată la şoferie. Am avut perioade în care am scăzut activitatea, când eram prins cu scriitura şi ziarul. 


„VOI AVEA O PENSIE BUNĂ“


Merge bine publicaţia?


În paralel cu şoferia lucram la un ziar literar foarte cunoscut, unde am vrut să fac câteva schimbări, dar am văzut că nu se putea, nu era ziarul meu. Aşa că am decis să-mi fac propriul ziar, „Le Persil“, sau, pe româneşte, „Pătrunjelul“. Am început cu 16 pagini fără publicitate, fără fotografii. Primele patru numere erau pline numai cu textele mele. Dacă e ziar literar, să fie literar. Acum plătesc multe colaborări, munca pentru interviuri şi alte demersuri literare. Ziarul costă 12 euro, trei cafele. 


Nu v-aţi gândit că e vremea să renunţaţi la şoferie?


Aş putea să renunţ, dar încă nu simt că ar trebui să fac asta. Îmi fac planuri legate de literatură, dar merg pe făgaşele sigure, clare, pe care le-am stabilit, în urmă cu mulţi ani, când am decis să mă stabilesc în Elveţia. Peste nouă ani am dreptul să ies la pensie. Voi avea o pensie bună.


ORGANIZARE ELVEŢIANĂ


Cum este să fii şofer de autobuz în Elveţia?


Nu e haosul din România. Totul e calculat, totul e organizat. E ca la armată. Apropo de armată, Elveţia e un stat în care armata e obligatorie, dar îţi dă şi armamentul din dotare, şi mitraliera, cu tot cu gloanţe, să mergi acasă. Când nu eşti la unitate, eşti acasă cu armamentul din dotare. Nu îţi dă tancul acasă, dar mitraliera, da. E o armată de miliţie, unde poţi să faci doi ani până la vârsta de 45 de ani. Revenind la autobuze, m-am integrat foarte bine. A mai trebuit să mai dau nişte examene pentru autocar. La ei nu este totuna autobuzul cu autocarul. Am mai făcut o lună de şcoală pentru troleibuz. Conduc autobuze şi troleibuze. 

Marius Daniel Popescu ARHIVĂ PERSONALĂ


Întârzie vreodată autobuzul în Elveţia?


Să ştiţi că întârzie. Dar nu tot timpul. În special în orele de vârf, când se aglomerează oraşul. Avem perioade când întârziem, dar se reglează totul. Sunt autovehicule suplimentare care intră în locul aceluia care are întârziere. Sunt tot timpul soluţii pentru a ajuta clientul să ajungă cât mai repede unde trebuie să ajungă. 

„Eu sunt un emigrant român privilegiat“ 

Cum se vede România prin ochii unui scriitor româno-elveţian?
 

Avem în România o societate bolnavă. Ştiu şi de unde vine. Noi transmitem anormalităţi de secole. E o chestie individuală şi de grup. Avem nevoie de rebeliunea fiecăruia. Dacă nu ne dăm seama singuri, dacă nu ne învaţă cineva, ne va fi greu. Trebuie căutate modele. Bolala există, e gravă. Mă deranjează multe. Lipsa de seriozitate a politicienilor şi a multora care se complac în regulile politicienilor. Suntem o societate mituită de la „A“ la „Z“. Nu există român care nu a mituit pe cineva sau care nu a luat mită în ultimul an. E foarte grav. E o societate fără cap şi coadă. Cum vrei să facă şcoală un tânăr profesor de 27 de ani căruia îi dai salariu şapte milioane pe lună?! Sunt nişte relaţii complet absurde în România. Toate aceste lucruri se ştiu, dar nu serveşte la nimic. 


Ce ar trebui să facă românii pentru a schimba această stare?


Să se ducă să dea cu pietre în geamuri, să fie arestaţi, să reziste, să se bată pentru asta, să se lupte pentru drepturile lor. Nu să se complacă. Nu este normal aşa. Este normal ca la naştere să dai doctorului şpagă? E normal să se plătească în spitale medicamentele? Este normal să avem cele mai multe gropi pe străzi din lumea asta? Nu avem străzi, autostrăzi, reţele. Nu avem trenuri. România nu mai are nimic, nici fabrici. Toate guvernele trebuie să răspundă, pentru că toţi au furat. Toţi ar trebui să facă puşcărie. România e într-un haos de neconceput. Trebuie să o luaţi de la zero în fiecare domeniu al societăţii, dar toţi se complac. Caracatiţa asta, boala asta, cancerul ăsta românesc, al corupţiei, al incompetenţei, al pierderii structurilor de educaţie şi sănătate, este atât de mare că dacă nu se va face ceva acum va fi prea târziu. 


Să fie acesta motivul pentru care românii părăsesc ţara?


Eu sunt un emigrant român privilegiat. Dar să ştiţi că mulţi conaţionali suferă în Occident. Muncesc în condiţii dificile să aducă un ban acasă. Să nu credeţi că românii care pleacă să muncească peste hotare o duc extraordinar de bine. 

Marius Daniel Popescu ARHIVĂ PERSONALĂ


Ce proiecte aveţi în pregătire?


Lucrez la al treilea roman, care sper să închidă trilogia în care transform viaţa mea în literatură. Am scris în jur de 150 de pagini, dar încă lucrez. 

„Am fost tăietor de lemne atât în România, cât şi în Elveţia. Am fost bun“

„Weekend Adevărul“: Când m-am uitat peste biografia dumneavoastră  mi-am dat seama că stau de vorbă cu o veritabilă „pasăre călătoare“...
 

Marius Daniel Popescu: M-am plimbat mult în viaţă. Eu m-am născut în Craiova, unde am trăit primii trei ani din viaţă, după care am plecat la Balş, pentru că părinţii au divorţat. Până la moartea tatălui meu, când aveam 13 ani, părinţii şi-au disputat copilul. Când câştiga mama, când câştiga tata. Aşa că a trebuit să mă duc când după unul, când după altul. Am trăit la Craiova, Balş, Slatina, Roşiori de Vede, până la 13 ani m-am plimbat după tata şi după mama. Am amintiri din toate oraşele şi şcolile prin care am umblat. Apoi am trăit la Vâlcea, unde am făcut liceul. Apoi la Galaţi, la armată. Şi apoi la Braşov, la facultate. Din 1990 trăiesc în Elveţia, la Lausanne. 


Ce liceu aţi urmat?


Eu voiam să dau la liceul militar. Eram inconştient  într-un fel. Voiam să ajung militar. Dar destinul m-a ajutat, pentru că mi-am rupt piciorul la fotbal. Am jucat fotbal, iar colegii mei m-au poreclit „Piţurcă“. Pe la 14 ani, când mi-am rupt piciorul, am fost nevoit să aleg Liceul Silvic de la Râmnicu Vâlcea. Aşa am început o viaţă nouă, într-un oraş nou. 


„ERAM BUN LA MATEMATICĂ“


Vă plăcea şcoala?


Nu în mod special. Dar citeam destul de mult. La liceu m-au pus şef de clasă pentru că eram bun la matematică. Am început cu note foarte bune, dar după aia m-am lăsat, m-am vagabonţit, îmi plăcea să pierd vremea hai-hui. Eram un elev mediu, care la matematică era cel mai bun din liceu. 

Marius Daniel Popescu ARHIVĂ PERSONALĂ


Ce făceaţi, mai precis?


Mergeam prin parcuri, pierdeam timpul cu colegii, cu colegele, prin frecventarea cinematografelor. Prin atracţia pe care o aveam faţă de oameni, nu conta că erau bogaţi, săraci, profesori, judecători sau cerşetori din cartier. Eram atras de tot felul de personaje. Din familie am fost obişnuit cu două tipuri de comportamente. Bunica din partea tatei m-a învăţat cum se stă la masă, cum se aşază tacâmurile, iar bunica din partea mamei m-a obişnuit cu viaţa de la ţară, cu masa pusă pe pământ bătătorit, cu râul la 50 de metri de casă. Cele două tipuri de comportament social mi-au dat o complementaritate, o forţă şi atracţie către cele două medii sociale, cei înstăriţi şi mai puţin înstăriţi, fără judecată de valori. Că de criticat găseşti ceva la toţi. 


Ce profesie aveau părinţii?


Tata era la început profesor de sport şi după aceea s-a făcut inginer constructor. Mama, prima dată a fost profesoară de rusă, după aceea, contabilă. Familie de intelectuali... Dar eu nu am avut o educaţie pur intelectuală. 


„DACĂ ASCULŢI BATRÂNII, AI MULTE DE ÎNVĂŢAT“


Cum v-a influenţat relaţia cu bunicii?


Un copil care face vacanţa la bunici învaţă în primul rând să aibă o relaţie umană cu o persoană mai în vârstă care îi transmite învăţăminte de tot felul. E o altă şcoală. Dacă asculţi bătrânii, ai multe de învăţat. În acelaşi timp simţi o protecţie, bunicii tot timpul îşi protejează nepoţii, le dau de mâncare, îi spală, îi îngrijesc. E o intimitate diferită. Eu am fost iubit de părinţi şi bunici. Şi acum eu sunt un mare iubăreţ... de femei (râde). 


Dacă tot aţi ales liceul silvic, vă gândeaţi că o să lucraţi în domeniul forestier?
 

Am şi lucrat în domeniu. Şi apoi am devenit inginer silvic. Era o tradiţie a liceului forestier ca, după Bacalaureat, să mergi mai departe la facultate. Am fost şi la concurs de meserii, la tăiat lemnul cu drujba. Am fost bun. Dar asta mi-a folosit pentru că mai târziu m-a ajutat în viaţă, am fost tăietor de lemne atât în România, cât şi în Elveţia. Tot ce am făcut în copilărie şi în adolescenţă mi-a folosit mai târziu.

Marius Daniel Popescu ARHIVĂ PERSONALĂ


Nu aţi intrat din prima la facultate?


Nu. Prima dată când am dat examen la Facultatea de Silvicultură am picat. Aşa că am ajuns la tăiat de lemne în judeţul Olt, în păduri. Eram angajat la un sector de exploatare a lemnului. Apoi am plecat în armată, la Galaţi. 


ŞOFER LA STATUL MAJOR


Se zice că nu înveţi nimic din armată şi că era pierdere de vreme. De dumneavoastră s-a lipit ceva bun?

Nu e adevărat că nu înveţi nimic. Am pasaje în cărţile mele despre armată, mie mi-a plăcut foarte mult. Pentru că îmi place totul în viaţă. Cei care vorbesc de rău armata şi consideră că e un timp pierdut, o fac pentru că nu au răbdare. Dar viaţa nu este liniară. Ştim că în natură nu există linie dreaptă. Şi în viaţă e la fel. Mulţi nu au răbdare să se lase duşi de viaţă, vor să ajungă prea repede la un scop. Nu este metoda cea mai bună. Eu din instict m-am lăsat dus de viaţă şi am învăţat tot timpul. Am luat tot timpul ce e mai bun de la fiecare. Trebuie să ai răbdare cu viaţa, cu tine însuţi... Dar să-ţi răspund la întrebarea cu armata: acolo am învăţat ce e ordinea. A fost o armată unde nu am întâlnit nimic anormal. 


Ce fel de unitate militară era la Galaţi?


Eu am făcut armata la şcoala de şoferi. Am fost şofer. Am luat permisele camion-remorcă. Am fost curier la Statul Major. Am fost şi şoferul comandantului, pe un ARO. Aşadar, pe de-o parte am mai învăţat o meserie în armată, cea de şofer profesionist, iar pe de altă parte, am lucrat cu ofiţeri de rang înalt, fiind adaptabil la orice fel de activităţi.


După armată aţi intrat la facultate?


Am intrat cu brio la Silvicultură, la Braşov. Am schimbat iarăşi oraşul şi mediul. Acolo a început o altă eră. 

„Când au văzut-o pe iubita mea, colegii din cenaclul literar au rămas cu gura căscată“

Ştiu că la Braşov a început cariera dumneavoastră de scriitor...


Aşa este. Braşovului îi datorez această îndeletnicire, scrisul. În căminul facultăţii de Silvicutură, unde majoritatea eram băieţi, scriam poeme. Scriu de pe la 13 ani. Am scris şi în armată. În studenţie m-am decis să fac mai mult în acest sens. M-am dus la revista literară studenţească, unde şef era domnul Ştefan Ungureanu, şi m-au acceptat. Aşa am ajuns la un cenaclu literar condus de marele poet Alexandru Muşina, care mi-a devenit foarte bun prieten. A venit de câteva ori la mine în Elveţia. În acest cenaclu literar am început să am mai multă încredere în mine. Acolo i-am cunoscut pe Andrei Bodiu, pe Andrei Crăciun, prieteni alături de care am tras băute, în care subiectul principal era literatura. Tot atunci i-am cunoscut şi pe Caius Dorbescu şi pe Marius Oprea.

Marius Daniel Popescu ARHIVĂ PERSONALĂ


Ce spuneau colegii de facultate, de la Silvicultură, că au în rândul lor un scriitor?


Eram cel mai cunoscut din facultate şi unul dintre cei mai cunoscuţi din Complexul Studenţesc din Braşov. Eram un tip energic, bătăios, nu bătăuş. Prin fel şi fel de aventuri. Dar mă ştiau şi ca scriitor. Nu cred că le păsa prea tare. Aveam această viaţă dublă. Silvicultură-poezie. Eu credeam în silvicultură, ca meserie, ca o posibilitate de a trăi pe vremea regimului Ceauşescu, pentru că nimeni nu credea în căderea acestuia. Nu se bănuia că Europa de est va vira în altă parte. 


„FRATELE MAMEI DĂDEA RAPOARTE LA SECURITATE“


Eraţi apreciat în poezie?


Devenisem, cred eu, destul de bun. În 1988, a fost un concurs literar de poezie, un fel de universiadă a poeziei, care s-a ţinut la Braşov. Avea un juriu destul de renumit. Eu am luat locul doi, pentru că primul loc a fost luat de marele Andrei Bodiu. Eram mulţumit de avansul meu. Când am intrat în „Grupul de la Braşov“, aproape toţi de acolo erau la filologie. Eram singurul inginer silvicultor. Nu aveam limbajul lor. Dar trebuia să-i cucercesc cumva. Iubita mea de atunci era o dentistă divorţată, cu doi copii. Am vorbit cu ea să-i invit la o masă pe colegi. Când au văzut-o pe dentistă au rămas cu gura căscată, pentru că era foarte frumoasă. Aşa i-am uimit, cu iubita mea. Au început să mă respecte. Eram mai tare ca ei în viaţa reală, ei erau mai tari la interpretarea textelor, pentru că au învăţat la facultate. 


Aţi făcut parte dintr-un cenaclu literar care a ajuns să fie interzis. Din ce cauză?


Făcusem un cenaclu cu Alexandru Muşina şi ceilalţi, pe care l-am numit „Alternative“. Atunci pe mine m-au luat la interviu anchetatorii. Că de ce se numeşte „Alternative“, pentru că la noi nu există aşa ceva! Am vrut să le spun despre romantism şi altele, dar mi-am zis că nu e bine să  îmi bat eu joc de ei. Şi l-au interzis. Dar 

am continuat la negru, acasă la noi, în cămine, pe stradă, în restaurante, în parcuri. După Revoluţie, fratele mamei mele a recunoscut că a trebuia să dea rapoarte despre mine la Securitate. A recunoscut asta cu lacrimi 

în ochi. 

„Eram un rebel, dădeam filme în cămin, vindeam bere, mă mai băteam“

Cum era viaţa la facultate?


Făceam multe. Vindeam bere în cămin, închiriam video. În facultate am început să citesc multă literatură, cu ajutorul lui Alexandru Muşina. El mi-a dat cărţi din biblioteca lui să le vând. Erau cărţi extraordinare. Citeam cartea înainte să o vând.  Am fost şi recepţioner la hoteluri, am lucrat la BTT, la Biroul de Turism pentru Tineret. Am făcut multe... 


Nu v-a fost frică de muncă... 


Niciodată! Şi asta am învăţat-o de mic. Să nu-ţi fie frică de muncă. Am un capitol în „Simfonia lupului“ unde povestesc cum, pe la 6 ani, am luat primii bani, după ce am ajutat pe cineva să încarce nişte resturi de marmură într-o camionetă. Am primit atunci prima bancnotă de 25 de lei. Au fost primii bani munciţi. 

Marius Daniel Popescu ARHIVĂ PERSONALĂ


Sunteţi cunoscut şi pentru un gest extrem pentru acele vremuri. Aţi făcut greva foamei. Povestiţi-ne ce v-a determinat să faceţi asta.


Era 23 octombrie 1989. Voiau să mă dea afară din cămin. Eram un rebel, dădeam filme în cămin, acceptam femei în cameră, vindeam bere, mă mai băteam cu unul şi cu altul. Eram un element care perturba rânduiala comunistă. Dar colegii mă iubeau. Făceam petreceri cu ei, îi ajutam cu ce puteam. Era perioada cea mai grea în ţară, aveam nevoie unii de alţii. Nu am acceptat această măsură, să mă dea afară din cămin. Era ca o ghilotinare faptul că vor să mă izoleze de colegi. Mi-a venit ideea să intru în greva foamei. Am scris pe 20 de foi „Declar greva foamei“, am spus de ce şi am dus-o la partid, la universitate, peste tot. Am băut numai apă trei zile, dar te obişnuieşti la 26 de ani. După trei zile, m-au chemat la şcoală, la un consiliu în care erau profesori şi alte persoane necunoscute, cred că erau şi mulţi securişti, vreo 30 de persoane. 


Până la urmă nu v-au mai dat afară?


Am căzut la pace, cum ar veni. Am promis că voi fi mai liniştit. După o lună jumate a venit Revoluţia şi nu mai conta. 


A SCOS UN ZIAR DUPĂ REVOLUŢIE


Unde eraţi când a început Revoluţia?


La Slatina, la maică-mea. Ne-au trimis mai repede în vacanţă, atunci când a început treaba la Timişoara. Trebuia să părăsim căminul. Aşa că am plecat acasă. De acolo am plecat la bunicii de la Craiova, unde am ieşit la demonstraţii, la Casa Studenţilor, nu departe de sediul Securităţii, de unde s-a tras şi au fost omorâţi câţiva oameni. De acolo am tăiat-o din nou la Braşov, unde era grupul lui Muşina. 


V-aţi dus la Braşov cu ideea să scoateţi un ziar? Unul din primele ziare libere din România?


Am zis că trebuie să punem şi noi umărul la democratizarea ţării. Trebuia să facem şi noi ceva. Pe 3 ianuarie am scos acest ziar care s-a numit „Replica“. Cei care am scris în acest ziar eram cei care scrisesem la revista studenţească comunistă. Ţin minte că domnul Ştefan Ungureanu ne-a întrebat ce vom face cu el. A fost profesor de ştiinţe politice, responsabilul ziarului comunist. I-am spus că nu avem nimic cu el, că nu a fost un dictator şi nu murea lumea de foame din cauza lui. 

Marius Daniel Popescu ARHIVĂ PERSONALĂ


 

Aţi început facultatea în comunism şi aţi terminat-o într-un început de democraţie. Vă mai visaţi inginer silvicultor?


Lucrurile s-au schimbat după Revoluţie. Partea bună e că am făcut o facultate care îmi rămâne impregnată în suflet. Partea proastă e că nu am practicat ingineria niciodată. Dar de lucrat, am mai lucrat în domeniu. 

Cum aţi reacţionat când aţi văzut că Revoluţia nu a fost chiar ceea ce credeaţi că ar fi trebuit să fie?

Nici măcar nu a fost o revoluţie. A fost o lovitură de stat. Avem o revoluţie în care inamicul nu a existat. Am tras unii în alţii, dar nimeni nu e vinovat. E trist. Am trăit o schizofrenie. Au murit peste o mie de persoane degeaba şi nimeni nu a fost tras la răspundere. E foarte grav. Au urmat mineriadele şi totul s-a terminat. Mi-am dat seama imediat că e o falsă schimbare atunci când a venit Ion Iliescu la putere. În viaţa de zi cu zi, vedeam cum persoanele care conduceau pe timpul comunismului au rămas tot acolo. Mi-am dat seama de asta atunci când am început să scoatem ziarul.
 

Aţi întâmpinat greutăţi?


Erau încă tipografii ăia vechi, ai lor, care refuzau să facă ziarul nostru. Au spus că nu scot ziarul pentru că nu sunt de acord cu ce scriem în el. Eu le spuneam că sunt proşti dacă nu scot ziarul, pentru că eu îi plătesc de trei-patru ori mai mult. Aşa am rezolvat problema, pentru că ştiam că aşa se rezolvă problemele. Toate ziarele comuniste au fost transformate în ziare istorice şi aveau întâietate la tipar. „Replica“ trebuia să stea la coadă. Intra ultima la tipărire. A ieşit timp de nouă luni. Am mai continuat o lună şi ceva după ce am plecat în Elveţia. 

Deţine cinci premii literare

Numele: Marius Daniel Popescu


Data şi locul naşterii:  10 iunie 1963, Craiova


Starea civilă: Divorţat  de două ori. Are o fată de 16 ani, Oana.


Studiile şi cariera: Liceul Silvic din Râmnicu Vâlcea. Facultatea de Silvicultură din Braşov.


După Revoluţie, fondează la Braşov săptămânalul „Replica“. 


În vara anului 1990 se stabileşte în Elveţia, la Lausanne.


Colaborează cu revista „Le Passe-Muraille“.


Fondează în 2004 revista literară „Le Persil“.


Distincţii: 2006 - Premiul „Rilke“ pentru „Staţii deplasate“ („Arrêts déplacés“), Lausanne, Editura Antipodes. 


2008 - Premiul „Robert Walser“ pentru romanul „Simfonia lupului“ („La Symphonie du loup“), Paris, Editura José Corti.
 

2008 - Premiul de literatură al cantonului Vaud, Lausanne pentru „Simfonia lupului“.


2012 - „Prix de l’inaperçu“ pentru „Culorile rândunicii“ („Les Couleurs de l’hirondelle“), Paris, Editura José Corti.


2012 - Premiul Federal Elveţian de Literatură pentru „Culorile rândunicii“.


Locuieşte în: Lausanne, Elveţia.


VĂ MAI RECOMANDĂM

INTERVIU Ilie Stepan, la 25 de ani de când a avut curajul să urce în balconul Operei: „Dictatura comunistă a fost înlocuită de dictatura financiară“

INTERVIU Caricaturistul Ştefan Popa Popa's: „85% din populaţia ţării este imbecilizată. Totul este sălbatic, făcut de oameni primitivi”

INTERVIU Adrenalină cu cel mai mai bun alpinist român al momentului: Horia Colibăşanu. La Babele l-au alergat urşii, la Pamplona, taurii

INTERVIU Emeric Dembróschi: „Am fost desemnat cel mai bun jucător român din Mexic, în România nu am fost nici măcar printre primii zece”

Timişoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite