Povestea Republicii Bănăţene, forma statală care a supravieţuit patru luni. A fost proclamată de un avocat evreu la sfârşitul Primului Război Mondial

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dezmembrarea Imperiului Austro-Ungar, la finalul Primului Război Mondial, a dus la crearea unei Republici Bănăţene, care a avut o scurtă existenţă, între 31 octombrie 1918 şi 21 februarie 1919. Făuritorul ei a fost avocatul evreu Otto Roth, care şi-a continuat apoi activitatea profesională şi politică în Timişoara.

Unul dintre subiectele din istoria României despre care s-a scris şi vorbit foarte puţin este cel legat de Republica Bănăţeană, proclamată la sfârşitul Primului Război Mondial.

Se ştie că cel care a proclamat republica a fost avocatul Otto Roth, membru în Partidul Social Democrat din Ungaria. 

Începând din 6 octombrie 1918, la Timişoara au demarat demonstraţii pentru încheierea ostilităţilor militare. La 26 octombrie, participanţii la manifestaţii au dărâmat statuia generalului austriac Anton Scudier, cât şi monumentul lui Coronini. 
 

Manifestări antirăzboinice au continuat şi zilele următoare. Printre cei care au vorbit atunci mulţii s-au numărat şi liderii social-democraţi Otto Roth şi Leopold Somlo, care au criticat vehement starea de lucruri şi au cerut înfăptuirea păcii. 
 

„În final, s-a lansat ideea că, în acele momente tulburi, ar fi imperios ca locuitorii Banatului să-şi ia soarta în propriile mâini, inclusiv de a purta tratative directe cu puterile Antantei. Ideea transformării regiunii într-o entitate autonomă începea, astfel, să mocnească printre unii oameni politici locali“, povesteşte istoricul timişorean Vasile Dudaş, în cartea „Banatul în anii primei mari conflagraţii mondiale“. 
 

ÎNTÂLNIREA OFIŢERILOR LA CAZINOUL MILITAR

În această situaţie confuză, în cursul zilei de 30 octombrie 1918, au avut loc mai multe întruniri ale conducerii organizaţiei locale a Partidului Social Democrat. În cursul după-amiezii, Otto 

Roth şi Koloman Jakobi s-au întâlnit cu primcomitele Korossy Gyorgy, iar în cursul 

serii, cu locotenent-colonelul Bartha Albert, şeful Statului Major al Comandamentului Militar din Timişoara.


„Pentru a feri zona de confruntări militare şi pentru a imprima un curs controlat al evenimentelor, cei trei au ajuns la concluzia că proclamarea unei autonomii limitate în cadrul statului maghiar ar fi o soluţie adecvată. A doua zi, urma să aibă loc o demonstraţie şi s-a ajuns la concluzia că se putea profita de ea pentru atingerea obiectivului“, a mai scris Dudaş.

image

Cazinoul Militar din Timişoara

Pentru menţinerea ordinii, împăratul Carol I a luat decizia, în noaptea de 30 spre 31 octombrie, să se constituie consilii militrare pe naţionalităţi. Baronul Hold, comandantul militar al garnizoanei, i-a convocat pe toţi ofiţerii aflaţi în oraş, în Sala Mare a Cazinoului Militar din Timişoara.
 

La întâlnire a participat şi Otto Roth, care a urcat la tribună şi a vorbit în faţa câtorva sute de participanţi.
 

„A comunicat că potrivit informaţiilor sosite de la Budapesta, revoluţia a izbucnit pretutindeni, regele Carol al IV-lea a abdicat, iar comanda militară locală va trece îi mâinile locotenentului Bartha. 

El a explicat apoi necesitatea înfiinţării unui Sfat al Poporului, care urma să cuprindă reprezentanţi ai tuturor naţionalităţilor existente în zonă. Şi-a încheiat alocuţiunea cu cuvintele: «Trăiască Republica»“, a precizat Vasile Dudaş.
 

ROMÂNII NU AU FOST DE ACORD CU REPUBLICA

Printre ofiţerii prezenţi la Cazinoul Militar se afla şi fruntaşul român Aurel Cozma, care a urcat la tribună şi a făcut cunoscut faptul că militarii români aflaţi în garnizoană se vor conforma dispoziţiilor primite şi se vor constitui în Consiliul Militar Naţional Român. 
 

La aproape zece ani de la acest episode, Otto Roth a spus, pentru ziarul Temesvarer Zeitung: „Dl. dr. Aurel Cosma, evident că a aşezat idealul cel mai înalt al fiecărui om politic român: România Mare. Şi a făcut-o într-un timp, într-un loc, într-un mod foarte riscant. Eu m-am jucat cu viaţa mea proclamând republica în conferinţa aceea a ofiţerilor, din 31 octombrie 1918, şi numai după consumarea faptei mi-am dat seama că atunci, din cei 700 de ofiţeri prezenţi, nu s-a găsit niciunul, care să fi tras sabia pentru Habsburgi, fie pentru contele Tisza. Dar tot aşa, puteau să-l taie bucăţi acolo şi pe Cosma, deoarece el a fost singuru, care sărind pe tribuna scenei din sala cazinoului militar a tunat: «Români, după mine, Trăiască Sfatul Naţional Român»“, a declarat Roth pentru Banater Zeitung din 25 septembrie 1927. 
 

PROCLAMAŢIA DIN PIAŢA LIBERTĂŢII


După ce au părăsit întrunirea ofiţerilor, reprezentanţii social-democraţilor s-au reunit într-o şedinţă cu ceilalţi fruntaşii din partidului din Timişoara. Au luat decizia ca la mitingul care urma să aibă loc peste puţin timp, să fie proclamată Republica Bănăţeană.
 

Mii de timişoreni, cu steaguri roşii, s-au adunat în Piaţa Libertăţii, pentru miting. În sala festivă a Primăriei, liderii politici locali au aprobat constituirea Sfatului Poporului din Banat, care urma să preia conducerea provinciei.
 

În fruntea noului organism politic au fost desemnaţi doi conducători: comisar civil Otto Roth, iar comisar militar, Bartha Albert. Din balconul Primăriei, cei doi s-au adresat mulţimii, comunicând hotărârile luate.

image


Piaţa Libertăţii cu Primăria Veche, locul de unde Roth a proclamat <republica>
   

„Revoluţia a venit, dar de acum s-a şi încheiat. Noi am arătat lumii, noi am arătat urmaşilor noştri că poporul Banatului şi al Timişoarei a ştiut să-şi cucerească republica şi un viitor mai bun fără vărsare de sânge“, a spus Otto Roth, în interevenţia sa. În Timişoara şi localităţile industriale bănăţene, unde ponderea populaţiei o deţineau germanii şi maghiarii, proclamarea Republicii Bănăţene a fost întâmpinată cu bucurie. 

În cazul Reşiţei, aceasta s-a întâmplat la 1 noiembrie 1918: de pe balconul Casei Markovsky, conducătorii muncitorilor social-democraţi au anunţat populaţiei adunate în piaţă că războiul a luat sfârşit, Imperiul austro-ungar s-a prăbuşit şi a fost instaurată republica.
 

FIECARE NAŢIUNE TRĂGEA ÎNTR-O ALTĂ DIRECŢIE


În toamna lui 1918, conducătorii românilor, sârbilor şi ungurilor îşi îndemnau concetăţenii să se orienteze către unirea Banatului cu statele respective, cu care acesta se învecinează, iar conducerea Republicii Bănăţene se străduia să menţină o unitate dincolo de apartenenţa etnică a locuitorilor.

Românii şi sârbii au decis însă la adunările de la Alba Iulia, respectiv Novi Sad, unirea cu România, respetiv Serbia.
 

„Trebuie menţionat că ambele aceste adunări, care luau decizii în privinţa Banatului, s-au ţinut în afara regiunii despre care discutau şi, chiar dacă la ele au participat delegaţi sârbi bănăţeni, respectiv români bănăţeni, o adevărată consultare a voinţei populaţiei Banatului în întregul ei nu s-a făcut în niciun fel în acel moment. Românii reprezentau numai 37,42% din populaţia regiunii atunci, iar sârbii 17,97%, cele două naţiuni având interese divergente. Ceilalţi 44,61% dintre bănăţeni, fiind de alte etnii, nici nu au fost întrebaţi. De aceea, se poate spune acum foarte limpede că în anii cruciali 1919-1920, când soarta viitoare a bănăţenilor a fost decisă de puterile învingătoare din Primul Război Mondial, nimeni nu a cerut în niciun fel părerea lor asupra viitorului acestei regiuni. Nu a avut loc nicio adunare a reprezentanţilor tuturor bănăţenilor, indiferent de etnie, care să proclame opinia acestora, niciun plebiscit sau referendum. Participanţii la Conferinţa de pace au împărţit Banatul după propriile lor interese, distrugând unitatea sa economică şi echilibrul etnic“, crede istoricul Mircea Rusnac.

image


 

În cazul populaţiei germane, care era singura naţionalitate importantă fără un stat de aceeaşi origine în vecinătate, părerile erau împărţite. Unii fruntaşi, acceptau ideea unei apropieri de români, regatul fiind condus de un german, pe când alţii, erau favorabili Republicii Bănăţene, care să funcţioneze după modelul unei Elveţii Danubiene. 
 

„Mai tîrziu s-a adoptat «Manifestul şvăbesc», care cerea ca Banatul să nu fie divizat de către Conferinţa de pace, să i se acorde o «autonomie suverană», iar apartenenţa sa viitoare să fie hotărâtă printr-un plebiscit“, susţine istoricul Mircea Rusnac.


SÂRBII INTRĂ ÎN TIMIŞOARA, REPUBLICA REZISTĂ


În 17 noiembrie, în Timişoara au intrat primele unităţi militare sârbe, ca reprezentanţi ai celor care au câştigat răuboiul. Garda civilă a fost dizolvată, ordinea urmând să fie asigurată de poliţiştii asistaţi de soldaţii sârbi. Autorităţile sârbe au permis Sfatului Poporului să deţină puterea civilă, iar cea militară revenind armatei sârbe. Guvernator pe întreg Banat a fost Otto Roth. 
 

Republica Bănăţeană a continuat să existe sub ocupaţia sârbească, nefiind desfiinţată odată cu instaurarea acesteia, aşa cum susţin majoritatea lucrărilor care o menţionează.

Trupele militare sârbe au încercat apoi să înlocuiască membrii Sfatului, cu funcţionari desemnaţi de Consiliul Naţional Sârb de la Novi Sad. Otto Roth nu a renunţat. A iniţiat un plan de reorganizare a Sfatului Poporului, care urma să fie transformat într-un Parlament Popular Bănăţean, alcătuit din 150 de deputaţi, iar ca organ executive urma să fie ales un comitet format din 15 persoane.
 

În 20 februarie 1919, autorităţile sârbe intervin în forţă la Timişoara, Sfatul Poporului este desfinţat, iar în principalele funcţi administrative sunt numiţi funcţionari noi, de etnie sârbă. La 21 februarie 1919 a fost instaurată administraţia civilă sârbească în comitatul Timiş, sfârşind scurta istorie a Republicii Bănăţene. 

image


 

SFÂRŞITUL REPUBLICII


Desfiinţarea republicii de către Regatul Sârbo-Sloveno-Croat a declanşat în Timişoara o grevă generală, care s-a extins şi în alte localităţi din Banat. Sârbii au încercat să-l aresteze pe Otto Roth, care însă, cu ajutorul unor ofiţeri francezi, a reuşit să se refugieze la Arad. Aici a întocmit un memorandum prin care a cerut guvernului francez să sprijine constituirea unui Banat independent, prin care se aplanau conflictele interetnice şi se evita divizarea zonei. Francezii au refuzat să dea curs solicitării.
 

Evenimentele ulterioare, culminând cu decizia Conferinţei de pace de la Paris din 13 iunie 1919 de a împărţi Banatul între România şi Serbia (comunicată oficial la 30 iunie) şi cu Tratatul de la Sèvres din 10 august 1920, care stabilea în mod precis traseul noii frontiere (Ungaria a primit o mică fâşie cu câteva sate).
 

O ultimă încercare de independenţă a venit din partea şvabilor din Banat, care în data de 16 aprilie 1920 au trimis o petiţie la Conferinţa de Pace de la Paris, cerând reinstituirea republicii, care ar fi inclus nu doar Banatul, dar şi regiunea vecină Backa. Noua republică urma, după planurile germanilor, să fie împărţită în cantoane care să fie administrate de grupurile etnice majoritare din fiecare canton. Conferinţa de Pace de la Paris a refuzat însă această propunere. 

image

Intrarea primelor trupe româneşti în Timişoara, 3 august 1919

Otto Roth, prietenie pe viaţă cu Petru Groza şi Nicolae Brînzeu

Importanţii opozanţi ai unirii Banatului cu România, precum Otto Roth sau Gaspar Muth, au putut activa fără nicio oprelişte în întreaga perioadă interbelică la Timişoara şi nu au fost niciodată traşi la răspundere pentru opiniile lor din anii 1918-1919.
 

Despre viaţa lui Otto Roth se ştiau foarte puţine lucruri. Informaţii inedite au ieşit la iveală în urma cercetării făcute de Lazăr Gruneanţu, care a scris volumul „Avocaţii Baroului Timiş 1875-2015“, cât şi a muncii Gettei Neumann, care a realizat „Minipedia iudiacă timişoreană“. 
 

Astfel, am putut afla că Otto Roth s-a născut la Mâtnicu Mare (comună de lângă Lipova), în 6 decembrie 1884, într-o familie de evrei. 
 

Tatăl său era un comerciant de băuturi spirtoase de succes. A absolvit colegiul „Kun“ (devenit mai târziu Colegiul Naţional „Aurel Vlaicu“) din Orăştie, unde a fost coleg de clasă cu dr. Petru Groza, care a îndeplinit funcţii politice înalte în anii interbelici şi mai ales după Al Doilea Război Mondial, devenind prim-ministru în primul guvern comunist, şi cu canonicul greco-catolic Nicolae Brînzeu. Cei trei au rămas prieteni pe viaţă. 

image


 

Roth a studiat la Facultatea de Drept şi Ştiinţe Economice din Budapesta şi şi-a continuat studiile la Berlin, apoi la Facultatea de Drept din Leipzig.
 

Animat de idei socialiste, a devenit încă din studenţie membru al Partidului Social Democrat din Ungaria. A susţinut examenul de avocat în faţa Comisiei organizate de către Curtea de Apel din Budapesta. Înscris stagiar în Baroul Timiş în 1907, a fost trecut pe tabloul avocaţilor definitivi în anul 1913. Înainte să devină conducătorul Republicii Bănăţene, Roth a activat ca şi consilier al Municipiului Timişoara.
 

A RENUNŢAT LA POLITICĂ, S-A DEDICAT AVOCAŢIEI

După eşecul Republicii Bănăţene, a renunţat la activitatea politică şi s-a dedicat profesiei sale de avocat. A avut deschis biroul pe strada Regina Maria, nr. 29 (acum Bd. Revoluţiei de la 1989). În perioada 1915-1930 a făcut parte din Consiliul municipal şi a fost preşedintele Comisiei de conciliere a Camerei de Muncă. A susţinut conferinţe în străinătate cu tema „Pentru democraţie şi socialism“ – la Budapesta, Berlin, Paris, Zürich. A fost un publicist cunoscut, colaborator la ziare din Timişoara şi Budapesta. 

image

Otto Roth  -fotografie realizată în studioul soţiei
 

Nu a mai putut profesa ca avocat în perioada 1940-1944 în urma legilor antievreieşti adoptate de autorităţile de la Bucureşti. În timpul războiului a obţinut fonduri pentru ajutorarea avocaţilor şi a familiilor celor căzuţi pe front. 

Prietenia cu Petru Groza i-a fost folositoare atât în perioada interbelică, cât şi în anii celui de-Al Doilea Război Mondial.

Getta Neumann a venit din Elveţia să prezinte un document scris de Groza
 

Despre relaţia specială dintre Otto Roth şi dr.Petru Groza a vorbit Getta Nemann, la Muzeul de Artă din Timişoara, în cadrul unui conferinţe internaţionale. Aceasta a prezentat un document istoric prin care Petru Groza îi lua apărarea avocatului Otto Roth.

„Acum câteva luni am avut surpriza să primesc un document, un manuscris lăsat de dr.Petru Groza în apărarea avocatului Otto Roth, în octombrie 1942. Acest document aruncă lumină asupra a trei personalităţi, Groza, Brînzeu şi Roth, şi asupra prieteniei lor absolut de excepţie, cât şi asupra mentalităţii epocii. Sunt şapte file de caiet cu linii. Otto Roth era victima legislaţiei rasiale, promulgate după exemplul legilor rasiale din Nurnberg, iar conştiinţa lui Groza îi dicta să îi ia apărarea”, a declarat Getta Neumann, fiica ultimului rabin al Timişoarei, Ernes Neumann.

„Toţi trei erau elevi la colegiul reformat maghiar de la Orăştie, unde s-au înfrăţit, termen folosit de Nicolae Brînzeu în memoriile sale. Toţi trei au făcut studii universitare în străinătate. Groza la Berlin şi Leipzig, unde şi-a făcut doctoratul, Brînzeu la Budapesta şi Viena, Roth a studiat la Cluj, Budapesta, în Germania şi Elveţia. Au devenit intelectuali cu o cultură aleasă, cu pasiune pentru dezbatere, erau idealişti... Cei trei erau pătrunşi de spiritul civic moştenit de cultură europeană, sădită de habsbugi şi cultivată în imperiul Austro-Ungar”, a mai spus Neumann, care a venit din Elveţia pentru această prelegere. 

Otto Roth - omul care a decretat Republica Bănăţeană după primul Război Mondial

Prima pagină din declaraţia lui Petru Groza în favoarea lui Otto Roth. Click aici pentru a vedea toată declaraţia. Arhiva Getta Neumann
 

Situaţia evreilor nu era deloc strălucită în 1942, sub dictatura Antonesciană, povesteşte Getta Neumann. 

„Otto Roth nu mai avea autorizaţie să îşi exercite profesia, a fost exclus din barou şi a fost evacuat din locuinţa lui. Ameninţarea cu deportarea la Auschwitz şi Transnistria era extrem de serioară, părea iminentă. Totul era pregătit deja în ultimul detaliu când ordinul de anulare a deportării a fost dat. Roth era absolut conştient de pericol”. 

Roth a încercat să organizeze plecarea evreilor în Madagascar

Informaţii interesante a putut afla Getta Neumann şi din memoriile preotului greco-catolic Nicolae Brînzeu. 

„Brînzeu notează că familia Roth este foarte îngrijorată de ameninţarea deportării. Interesant este că Roth, foarte prevăzător, a încercat să organizeze plecarea evreilor în Madagascar. De ce Madagascar, nici nu contează. Nu a reuşit, dar era tipic pentru comportamentul lui. Nu s-a gândit numai la scăparea lui, ci la toţi evreii”, a mai spus Getta Neumann.

image

Otto Roth (primul din stânga), alături de soţia Rozalia, preotul greco-catolic Nicolae Brînzeu şi dr.Petru Groza, fost prim-ministru al României FOTO arhivă personală Pia Brânzeu

 

Revenind la scrisoarea lui Petru Groza în apărarea lui Otto Roth: „În introducere şi în încheiere, Groza încearcă să contracareze capetele de acuzare. În corpul central al pledoariei îi face un elogiu lui Roth. Descrie personalitatea şi purtarea remarcabilă al avocatului. La partea cu acuzaţia că este evreu, Groza susţine că Roth a părăsit comunitatea evreiască, şi aici are dreptate. A dat o educaţie creştinească celor trei copii ai săi. Aceştia au primit religia catolică. De ce a ieşit din comunitate? Pentru că era un evreu laic. Groza susţine apoi că Roth a renunţat la activitatea politică după 1920. Nu mai era membru în niciun partid”, susţine Getta Neumann. 

Căsătorit cu proprietara atelierului de fotografie Pittoni
 

În perioada 1946-1948, Roth a fost numit de către guvernul condus de Petru Groza administrator special de supraveghere al S.C. Romitex Timişoara. 

Otto Roth a fost căsătorit cu Rozalia, o fotografă cunoscută în oraş, proprietara atelierului de fotografie „Pollyfoto“ sau „Pittoni“, cu sediul, din anul 1926, în Palatul Marschall din Elisabetin, iar din 1936, la parterul hotelului Carlton, Cetate. 

Otto Roth a murit în 22 aprilie 1956, la Timişoara, fiind înmormântat în Cimitirul Evreiesc din Timişoara.

Otto Roth a avut trei copii, care în anii 60 au emigrat în Israel, iar apoi în Canada. Ultimul dintre copii avea să moară în urmă cu doi ani.

Timişoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite