Paaatria copiilor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Am şase ani. Este un 1 Iunie de coşmar, cu o căldură orbitoare, care îmi topeşte espadrilele noi (deţin o singură pereche de espadrile, sunt roz, cumpărate din Piaţa Sârbilor, din Drobeta-Turnu Severin. Espadrilele vor avea o viaţă relativ lungă, de vreo doi ani, până când pantoful stâng se va găuri definitiv).

Port blugi şi, pe deasupra, o uniformă albastru deschis, pe care o urăsc. Suntem luaţi toţi de la grădiniţă şi duşi în centrul Severinului, este Ziua Copilului. Ne aliniază pe strada Crişan şi habar n-avem ce urmează să ni se întâmple. Primesc o mână de care trebuie să mă ţin. Şi, apropo, am cele mai frumoase espadrile. Vine un nene şi ne vorbeşte, apoi alt nene, alt nene, o tanti, încă un nene. În jurul meu, copii de la toate grădiniţele planetei, graşi, slabi, cu muci la nas, frumos pieptănaţi, băloşi, curăţei sau cu genunchii rupţi. Gâfâim toţi de cald în soare, ascultând ceva din care nu înţelegem nicio iotă. Mă gândesc la savarine, la răcoarea din dormitor, la somn, la ce oare face Cireşica, la caseta nouă cu Michael Jackson.

Îmi urăsc blugii, singurii mei blugi albaştri, care acum mă fac să mor de cald. Fără să înţeleg conceptul de ridicol, mă simt aiurea, sunt singura fată care poartă şi uniformă, şi pantaloni. Aş vrea să fiu mare şi să pot alege eu cu ce mă îmbrac. Decid că, atunci când voi creşte, voi purta doar fuste scurte şi pantofi cu toc (lucru pe care, de altfel, nu îl voi face niciodată). Mai decid că voi avea un soi de libertate care îmi va permite să aleg ce mănânc, la ce oră mă culc sau câte ore mă joc. Decid că mă voi uita la filme deocheate, fără să fiu obligată să pun mâna la ochi dacă nenea o sărută pe tanti cu limba. Decid că, atunci când voi îmbătrâni, pe la 30 de ani sau aşa ceva, o să plec de acasă la ce oră vreau eu, fără să cer voie.

Oamenii vin acum şi ne aliniază, în fiertura primei zile de vară. Vom face un concurs. Vom alerga de aici şi până acolo. Băieţi, fete, mari, mici, cu fuste sau cu pantaloni, cu pantofi sau cu adidaşi, vom alerga toţi, de-a lungul străzii Crişan, pentru că este Ziua Copilului. Eu îmi privesc espadrilele roz, sunt cele mai frumoase espadrile şi, în mod sigur, cele mai rapide. Se dă startul. Îmi amintesc îmbulzeala, amestecul de pantaloni de trening, ciorapi subţiri şi pantofi cu toc. Alerg şi eu în rând cu lumea, apoi mă mai şi forţez un pic, îmi trece chiar prin cap că s-ar putea să ies prima. În fond, sunt cea mai bună din cartier la elastic. Totuşi, la finalul cursei se dovedeşte că nu mă aşteaptă vreo carieră de atletă. Îmi privesc espadrilele cu reproş. Oamenii ne dau diplome şi este parcă puţin mai cald. Transpiraţia curge şiroaie. Mă loveşte dezamăgirea.

Suntem luaţi şi mutaţi ceva mai încolo, ca nişte mici animăluţe drăguţe, cu uniforme albastre. Ni se dă cretă şi ni se repartizează bucăţi de asfalt. Încercuiesc un teritoriu, apoi aştept indicaţii. Cică vom desena patria! Cum adică paaatria? Adică aşa, bine, ce înseamnă patria, ţara, pentru noi. Pentru mine, paaatria înseamnă această zi caldă de vară în care nu mai pot respira. Paaatria! Lungesc cuvântul ca pe o plastilină. Paaatria. Ce e paaatria? Desenez ceva absolut îngrozitor, consum culorile şi mă grăbesc să plec. Educatoarea îmi spune să mă şi semnez cu creta pe asfalt. Nu toată lumea ştie să scrie în grupa mare, dar pe mine m-a învăţat bunica mea, o croitoreasă cu câteva clase. Mă semnez. A doua zi, la grădiniţă vin oamenii şi ne aduc nişte diplome. Întreabă de mine. Am câştigat locul I la desene pe asfalt.

Duc diploma acasă şi o ascund într-o carte. Îmi e ruşine. Am şase ani şi mor de ruşine. Decid că nimeni în afară de mine nu îşi va mai aminti ce am desenat în ziua aceea fierbinte. Nimeni nu va şti cum am văzut eu paaatria. Nimeni nu va afla.
 

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite