Un veteran închis în lagărul Novokramatorsky: „Niciodată nu i-am îmbrăţişat pe ruşi”

Gheorghe Voiculescu, veteran de război FOTO Sabina Ghiorghe

La cei 94 de ani ai săi, bârlădeanul Gheorghe Voiculescu povesteşte, de parcă ar fi fost ieri, despre ororile trăite în luptele cu ruşii din cel de-al doilea război mondial şi din anii de prizonierat.

Trei ani a luptat în prima linie a războiului şi alţi aproape patru ani a stat închis în lagărul de la Novokramatorsky, situat aproape de Marea Azov. A fost felicitat pentru vitejie de mareşalul Antonescu, a fost rănit în lupte şi a îngropat zeci de camarazi. Gheorghe Voiculescu este unul dintre puţinii veterani de război, din Bârlad, care a rămas în viaţă. Ca un istoric bine documentat povesteşte detaşat, cu detalii, întâmplări de acum şapte decenii. Doar ochii aţintiţi în gol îi trădează amintirile dureroase.

„Nu i-am îmbrăţişat niciodată pe ruşi. Ei nu sunt ca nemţii, nu se comportă ca românii. Ne-au asuprit, ne-au luat Basarabia. Întotdeauna au căutat să ne fure şi să ne falsifice istoria. Noi n-am avut voie să punem mâna pe un ou când am înaintat pe front, ei au devastat şi distrus tot în calea lor. Ei au intrat în casele românilor, luau tot, împuşcau porcii cu mitraliera”, a spus, pentru ziarul „Adevărul”, veteranul de război, plutonier adjutant (r) Gheorghe Voiculescu.

Avea doar 24 de ani când a plecat în luptele de la Stalingrad, fiind unul dintre soldaţii Regimentului 14 Dorobanţi Bârlad, avându-l comandant pe Simionescu Sava, un erou al Bârladului. În august 1942 a plecat pe front şi s-a întors acasă şapte ani mai târziu. La începutul lunii noiembrie a fost rănit în urma unui atac al ruşilor. Două schije i-au rănit trupul, dar a refuzat să fie dus la spital: „Nu eram grav. În aceeaşi luptă a fost rănit grav şi Ion Scutaru. L-au dus la spital şi n-am mai auzit niciodată de el. Pe front a venit o comise, era secret, nu ştiam nimic. Col. Sterian Dumitru, comandantul Regimentului 12 Dorobanţi i-a întâmpinat şi le-a povestit că am fost rănit. Comisia a venit să mă felicite. Nu erau în uniforme de gală, nu ştiam cine sunt, ce grade au. Unul din ofiţerii din comisie mi-a strâns mâna. După ce a plecat mi s-a spus că era mareşalul Antonescu”.

„Credeam că ruşii erau alianţi”

La mijlocul lunii noiembrie a tărit cea mai cumplită noapte de război. Ruşii i-au atacat în noaptea de 18/19 noiembrie 1942. „Artileria bătea ca ploaia. Ne-au bombardat de la miezul nopţii până dimineaţa”, a spus veteranul. Când s-a oprit bombardamentul erau sute de morţi şi răniţi. Din Regimentul 14 Dorobanţi au mai rămas doar 300 de oameni din 1.000. Supravieţuitorii au fost trimişi acasă, în linia a doua. Au rămas pe frontul din Iaşi până când ruşii au înaintat până în România. S-a răspândit zvonul că s-a încheiat armistiţiu şi războiul a ajuns la final: „Un soldat, parcă era nebun. Alerga  prin tranşee şi urla cât îl ţineua plămânii <S-a încheiat războiul>. Toţi au aruncat armele şi căştile. Atunci au venit ruşii peste noi. Credeam că sunt aliaţi şi ne-au dus cu vorba până la Bălţi, în Basarabia. Acolo ne-au urcat în tren, în vagoane de boi, şi ne-au spus că suntem prizonieri”.

3 ani şi 8 luni în lagăr

Prizonierii au fost duşi într-un lagăr aproape de Marea Azov. Erau puşi la muncă silnică şi înfometaţi. Ziua descărcau în port prada de război, seara trebuiau să-şi îngroape morţii ca să primească o lingură de mâncare. Foamea era atât de cuntă, încât prozonierii au ajuns să mânănce şi iarbă: “Până nu îngropam 5 morţi nu primeam mâncare. Ne dădeau ce nu mâncau câinii. Altfel, nu pot spune că s-au purtat rău. Munca silnică şi foamea! Asta i-a omorât pe mulţi. Se spunea că am intrat în lagăr 2.000 de prozonieri. Am rămas 400”.

În timp ce prizonierii români şi de alte naţii descărcau parada de război, ruşii le spuneau cu satisfacţie din ce ţară au adus captura. “Astea sunt vaci de la voi, din România”, le spuneau ruşii prizonierilor hămesiţi de foame.
Gheorghe Voiculescu s-a născut pe 14 aprilie 1920 în comuna Cârja, pe malul Prutului. Tatăl său a fost prizonier în primul război mondial, la nemţi. Erau 9 fraţi la părinţi şi trei dintre ei “au făcut războiul”. După război,  Gheorghe Voiculescu a muncit la o fabrică din Braşov apoi s-a angajat la “Rulmentul” Bârlad, unde a muncit până la pensionare. Apicultura a fost pasiunea de o viaţă. Acum trăieşte singur, uniciul fiu pe care l-a avut s-a stins din viaţă în urmă cu câţiva ani. Are o singură nepoată, medic la un spital din Iaşi. Pe 17 mai va dansa la nunta ei.