Centenarul în Basarabia: un eşec ruşinos

Deşi Anul Marii Uniri a început la Chişinău, în 27 Martie 1918, aniversarea Centenarului peste Prut este, deocamdată, un eşec ruşinos. Un eşec, precizez, al guvernării de la Bucureşti. Cea de la Chişinău nici nu şi-a propus altceva decât festivisme formale, pe care, fără doar şi poate, le va şi organiza. La asta, şcoala sovietică a fost dintotdeauna meşteră.

Dar pentru România aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire ar fi trebuit să fie cu totul altceva. Şi anume, un impuls pentru configurarea unui nou proiect naţional, care să redea României locul şi rolul care i se cuvin, în regiune şi în lume. Un vector care să scoată societatea din inerţia şi indolenţa în care a scufundat-o stagnarea băsesciană, un imbold de regăsire a cultului valorilor şi o întoarcere la adevărata selecţie a acestora. Un efort de împletire a unor fire care, deocamdată, se torc separat, vlăguind, astfel, energiile naţionale.

Nimic, însă, din toate acestea. Guvernarea – că „guvern” nu poate fi numit – se face cu absolvenţi de „private”, plagiatori, agramaţi şi penali dovediţi. Deja defunctul Departament Centenar, de la ministerul Culturii, a fost încadrat de fostul ministru cu foşti agenţi de pază şi foste angajate la saloane cosmetice: toţi, neîndoielnic,eminenţi oameni de cultură. Comisia de Cultură din Senat (cea care, conducând direct Institutul Cultural Român şi Televiziunea Română, ar fi trebuit să supervizeze, implicit, şi programele de Centenar ale acestora) are în fruntea ei pe cineva a cărui precedentă ocupaţie a fost aceea de şef judeţean de cimitire: tot o îndeletnicire prin excelenţă culturală. Iar întregul partid aflat la putere (ALDE e doar pe post de ghiveci pe pervaz) o ţine din remaniere în congres şi, probabil, din congres în remaniere. Cu toate că nici nu guvernează mai bine după remanieri, dimpotrivă, nici nu se află în vreo criză politică înainte de congrese.

Consecinţa, spuneam, este aceea că România anului 2018 nu transmite Basarabiei nici un mesaj. Nici măcar cât transmisese, în 1918, România pe jumătate ocupată, cu Parlamentul, Guvernul şi Regele aflaţi în refugiu la Iaşi. Chiar şi aşa, însă, clasa politică românească de atunci, înţelept sincronizată cu Casa Regală (ce personaje providenţiale au fost Regele Ferdinand şi Regina Maria!), găsea resursele să instaleze la Bucureşti un guvern Marghiloman suficient de puternic încât să trimită trupele române peste Prut, ca să apere Basarabia independentă de hoardele bolşevice, şi să primească declaraţia de Unire a Sfatului Ţării, declanşând ceea ce va deveni Anul Marii Uniri...

Nu există, aşa cum anticipam încă din urmă cu doi-trei ani, nici o strategie guvernamentală de capitalizare a Centenarului. În ţară se desfăşoară, la întâmplare, fireşte, din abnegaţia unor instituţii (ca Uniunea Scriitorilor, muzee, teatre, universităţi, centre culturale, ONG-uri şi asociaţii etc.), o multitudine de manifestări consacrate diferitelor aspecte ale anului 1918 şi, în general, bilanţului pe care îl înregistrează lumea românească după 100 de ani de unitate naţională. Dar, nefiind coordonate, bugetate corespunzător şi direcţionate către nişte obiective de interes naţional, nu au nici anvergura, nici vizibilitatea necesară. Aşa cum sunt, ele se puteau organiza desfăşura la fel de bine şi în 2017 sau în 2069. Nu există acea legătură esenţială dintre aniversare şi orientarea politică generală, nici măcar în condiţiile în care, preluând la 1 ianuarie 2019 conducerea rotativă a Uniunii Europene, am fi putut lăsa realmente o amprentă asupra întregului continent.

Consecinţa este că, dacă persoanele interesate de aceste probleme pot avea acces, dincoace de Prut, la o ofertă destul de largă de manifestări şi evenimente cultural-ştiinţifice, dincolo de Prut nu trece nimic.

Dimpotrivă. Jalnicul Dodon provoacă nestingherit, iar găgăuzii – care ar trebui să ştie că, dacă vor autonomie teritorială, aceasta trebuie exercitată în limba găgăuză, nu în rusă: aşa e în Europa! – cer... Moscovei să îi apere de... inexistenta Românie. 100 de localităţi au semnat simbolice şi goale declaraţii de unire cu ţara, dar la Chişinău, unde trăieşte un sfert din populaţia Republicii Moldova, o asemenea declaraţie a fost considerată... un factor de dezbinare. În afara celor câteva reviste româneşti (Revista literară, Contrafort, Sud-Est), a Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova şi a unor catedre de română şi istorie de la universităţi, nimeni nu face nimic. Şi de ce ar face, dacă nici la Bucureşti cei care au pâinea şi cuţitul nu fac nimic altceva, zi de zi, decât circ?

Nu cred că ne va judeca Eminescu, cum pretindea o puerilă poezie a lui Grigore Vieru. Nici timpul nu ştiu dacă ne va judeca, întrucât praful şi pulberea nu au interesat niciodată istoria. Mă întreb doar cum de mai putem trăi cu propria conştiinţă...