Diferenţa dintre toamna anului 1940 şi aceea din 2016

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Interviul acordat, la 1 septembrie, la Vladivostok, de preşedintele rus Vladimir Putin, lui John Micklethwait, redactorul-şef de la Bloomberg, a stârnit interes şi în România, ca urmare a referirilor la situaţia Kaliningradului şi graniţele Germaniei, Ungariei şi României. Apoi, la 7 septembrie, 2016, Evgheni Şevciuk, care conduce acum Transnistria, a decis aderarea acestei regiuni la Federaţia Rusă. Lui Putin îi place... ruleta rusească.

Preşedinţia României, prin prima manifestare publică a noului purtător de cuvânt Mădălina Dobrovolschi, a precizat, joi, referitor la decretul liderului separatist de la Tiraspol, de aderare a Transnistriei la Rusia: că astfel de acţiuni se înscriu într-o „retorică provocatoare”, în contextul aşa-ziselor alegeri prezidenţiale din regiune şi se impune o „atitudine reţinută”.

Pentru simpla informare a distinsei teleaste, devenită funcţionară de relaţii publice, de un sfert de veac România a avut, în general, o reţinere în a se pronunţa pe dosarul geopolitic transnistrean, iar de la venirea actualului preşedinte la Cotroceni, asistăm la varianta prezidenţială a celebrei formule silenzio stampa.

Silenzio stampa fiind, până acum, ceea ce numea purtătorul de cuvânt Mădălina Dobrovolschi „o abordare responsabilă a acestui subiect pentru a evita escaladarea artificială a tensiunilor”.

Oricât am fi de sobri, nu putem să nu remarcăm ridicolul reiterării unui deziderat născut mort: „Este nevoie de progrese în formatul 5+2, care rămâne cadrul unic pentru identificarea unei astfel de soluţii, iar România susţine eforturile Preşedinţiei-în-exerciţiu a OSCE în acest scop”.

Preşedinţia fiind a Germaniei, al cărui ministru de Externe impunea Chişinăului recunoaşterea diplomelor şi numerelor de înmatriculare din Transnistria, o iniţiativă bună acum de Radio Erevan, după ce Evgheni Şevciuc a executat lovitura de pedeapsă, din Tiraspol, la adresa diplomaţiei duble, ascunse, a oficialilor din stânga Prutului, dar şi vizând încremenirea în atitudine, limbaj şi proiect a fragilului Minister de Externe, de la Bucureşti.

Un minister/menestrel care este sublim, dar lipseşte cu desăvârşire la capitolul unei gestionări lucide, de la egal, la egal, cu ceilalţi parteneri de necesare negocieri diplomatice, a situaţiei dintre Prut şi Nistru.

În schimb, altcineva aplică, cu eficienţă, principiul divide et impera.

Mai concret, iniţial a resuscitat Triunghiul de la Weimer, apoi a aliniat în faţa drapelelor, pentru fotografia de familie, pe oficialii Grupului de la Vişegrad, la dreapta şi la stânga Maicii Europei, mai nou finalizând o întâlnire de lucru a cancelarului german Angela Merkel, cu premierul belgian Charles Michel şi cu premierul luxemburghez Xavier Bettel, la care a participat şi preşedintele Klaus Iohannis.

Prima întrebare, de bun simţ, fiind totuşi de ce nu a fost trimis acolo premierul Dacian Cioloş?

A doua interogaţie vizând un lucru simplu: acolo, dincolo de declaraţiile frumoase a obţinut ceva concret, în favoarea sa, România?

În mod paradoxal, dacă în chestiunea cu bravada lui Evgheni Şevciuc au fost scoşi, pe micile ecrane, cei care ne dojenesc şi ne învaţă cum să nu ne unim şi cât de slabă este România, în problema interviului acordat de Vladimir Putin, oficiali de rang înalt au adoptat politica muţeniei vizibile.

Dacă tot a vrut să ne surprindă preşedintele României cu întrevederea cu cei trei premieri occidentali mai sus menţionaţi, deşi anterior a declarat public că dezavuează politica făcută în spatele uşilor închise, dacă tot a invocat un dezirabil pragmatism, în relaţiile politico-diplomatice cu Rusia, atunci poate că alesul naţiunii noastre îşi va trece pe agenda priorităţilor viitoare şi o întrevedere cu liderul de la Kremlin.

Sunt voci publice care atenţionează asupra pericolului federalizării României, sunt gesturi ale unor edili de peste munţi care vor să demonstreze că pot fi stat în stat, în virtutea unei democraţii unde reprezentanţii autorizaţi ai statului nu aplică legea.

Diferenţa dintre toamna anului 1940 şi aceea a anului 2016 este, stimaţi conaţionali, faptul că România nu mai este un sat fără câini.

Iar în regulamentele militare nu există niciun articol care să oblige, explicit sau implicit, pe un comandant, la respectarea ordinelor care ar putea submina integritatea teritorială a ţării noastre, indiferent cine ar fi emitentul acestora.

Revenind la contextul în care a apărut interviul lui Vladimir Putin şi năzbâtia lui Evgheni Şevciuc, am avut un schimb de opinii cu conaţionalul Constantin Corneanu, unele din afirmaţiile sale fiind reproduse mai jos.

Dr. CONSTANTIN CORNEANU:

*Dacă suntem oneşti trebuie să observăm că, pe de o parte, Regele Mihai I este cel care a salvat o sumă de cetăţeni sovietici, cu preţul a peste 160.000 de ofiţeri şi soldaţi ai Armatei Române, luaţi prizonieri. Deci este un erou pentru Moscova. Dar, în acelaşi timp, Moscova este aceea care ne-a salvat fruntariile, în condiţiile în care partenerii noştri strategic de atunci, de ieri şi de azi, SUA şi Marea Britanie au achiesat la ideea Ungariei de a ciunti frontierele de stat ale României, după 23 august 1944, în condiţiile în care noi, când am semnat armistiţiul la Moscova, în 12 septembrie, acelaşi an, s-a stabilit foarte clar că Ardealul răpit în 1940 se întoarce acasă.

*Probabil la acest lucru se referă Vladimir Putin, că Occidentul de azi, cu Germania, sau Polonia, sau cine ar dori să pună în discuţie ordinea stabilită în 1945 şi mai apoi consfinţită la Paris, în 1947, un context în care s-ar putea ca noi românii să avem o mare surpriză strategică. Şi atunci, Federaţia Rusă, care este moştenitoarea URSS s-ar putea să nu ne mai sprijine în apărarea integrităţii României.

*Această poveste a independenţei Transilvaniei, mai ales că a fost un voievodat, ţine de dorinţa Ungariei de a convinge Federaţia Rusă că acei cetăţeni români, care sunt de etnie maghiară nu se simt foarte confortabili, şi nu au foarte multe drepturi în România şi atunci ar trebui să reflectăm la faptul că preşedintele Putin nu neapărat ne ameninţă pe noi, ci doar atenţionează asupra faptului că dacă se pun în discuţie frontierele, şi se începe un joc politico-diplomatic, în care aliaţii noştri strategici vor participa, alături de Rusia, la rediscutarea frontierelor Europei, în condiţii de pace şi nu de război, s-ar putea să avem foarte multe dificultăţi.

*Este o mare întrebare. De ce partenerii noştri strategici, de-a lungul istoriei, şi în Primul Război Mondial şi în Al Doilea Război Mondial, ne-au abandonat, pentru interesele lor strategice? Chiar aşa de orbi am fost? Sau clasa politică românească, de ieri, de atunci, şi să sperăm că nu de mâine, nu a putut să găsească o politică de echilibru, inteligentă?

*Preşedintele Federaţiei Ruse are dreptate când spune că nu vrea să îşi extindă frontierele. El vrea o centură de securitate, o sumă de state prietene. Deci să nu existe posibilitatea că să existe ţări care să constituie o ameninţare directă. Această preocupare a fost una constantă, a imperiului rus, a celui ţarist, a aceluia sovietic. Nu trebuie să ne surprindă chestiunea aceasta.

*Din punct de vedere al dreptului internaţional, formal, istoric, Transnistria nu a făcut parte din statul român modern. Nu avea cum să facă parte, pentru că atunci, în 1918, Republica Democratică Moldovenească, independentă, a proclamat în Sfatul Ţării, în 27 martie 1918, Unirea cu România, ei hotărâseră, cu ceva vreme mai înainte, în 2 decembrie 1917, ca frontiera de stat a republicii democrate menţionate să fie pe Nistru, iar reprezentantul românilor basarabeni, în Sfatul Ţării, dovadă că era recunoscută existenţa unei minorităţi româneşti în Transnistria, care avea dreptul de reprezentare politică în Sfatul Ţării de la Chişinău, Toma Jalbă a strigat, şi strigătul a rămas celebru în istorie: Fraţilor! Cui ne lăsaţi?”

*Din acest punct de vedere este corectă afirmaţia că Transnistria nu a făcut parte din fruntariile statului român modern, de după 1918. În acelaşi timp, în 1941, Ion Antonescu nu a dorit să aducă Transnistria în componenţa statului român, a preferat un guvernământ.

*Marea noastră încercare este – şi aici este o chestiune în care noi ne dovedim, din punctul meu de vedere, lipsa de curaj – că nu vrem să ne asumăm cea mai mare provocare pe care Federaţia Rusă şi istoria, în primul rând ne-o oferă. Aceea de a accepta că o reîntregire a României cu spaţiul dintre Prut şi Nistru, nu se poate face decât în nişte condiţii de joc pe care ei înşişi, cei de la Chişinău, şi le-au pus. Şi una dintre condiţii este aceea că ei nu renunţă la reîntregirea Republicii Moldova, aşa cum era la 27 august 1991, după care putem purta o discuţie despre o eventuală reîntregire şi în ce condiţii.

*Noi nu am ştiut să gestionăm, după 1989, relaţia cu oamenii politici de la Chişinău. Vă dau un singur exemplu. Fostul ambasador al României, la Chişinău, domnul Ion Bistreanu, a explicat cum, la insistenţele domniei sale, cu acordul Ministerului român de externe, Valeriu Muravschi a venit la Bucureşti, pentru o întâlnire cu premierul Theodor Stolojan, omul care ne fascinase, în acei ani. Cert este că în discuţia cu premierul Valeriu Muravschi, premierul de atunci al Republicii Moldova, care solicita sprijin economic, financiar, pe o situaţie complicată, a Republicii Moldova, răspunsurile au fost: Nu… nu… nu… nu”. Şi la plecare, în avion, Valeriu Muravschi l-a întrebat, pe ambasadorul român: Domnul Bistreanu, de ce aţi insistat să vin la Bucureşti, dacă ştiaţi că nu o să ne daţi absolut nimic?”

image

În imaginea de sus, Marian Lupu şi Vlad Plahotniuc. În imaginile de jos, Igor Dodon şi Marian Lupu, care au prima şansă de a ajunge în turul al doilea, al alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova.

*Cum putem noi să susţinem o sumă de valori europene, dacă oamenii care le susţin la Chişinău, au o idee a statalităţii lor, gen Marian Lupu, poate şi Iurie Leancă. Vor integrarea europeană, dar nu neapărat cu ajutorul Bucureştiului. Dacă se poate fără acest ajutor ar fi mult mai grozav şi mai interesant... Dovadă este faptul că tot timpul ne-au propus un tratat de fraternitate, un tratat politic de bază, un regim al frontierei, să fim de acord cu o graniţă pe care România dacă o acceptă, din punct de vedere juridic înseamnă că recunoaşte ceea ce noi încercăm să spunem că nu... recunoaştem. Adică, noi am semnat tratatul de Pace de la Paris, din februarie 1947, unde frontiera de stat este pe Prutul de azi, pusă de acord cu aliaţii noştri de azi, SUA şi Marea Britanie. Pe noi cine ne susţine azi, în a ne redobândi frontiera din 28 iunie 1940, în condiţiile în care însăşi URSS a negat Pactul Molotov-Ribbentrop, la presiunea opiniei publice internaţionale, a statelor baltice şi a unui joc de imagine? Aspect care a fost o capcană pe termen scurt sau mediu.

*Politicienii din Chişinău vor să aibă propria lor jucărie. Pe de altă parte, nici România nu şi-a afirmat, la nivel de discurs public, atât la cel al societăţii civile, la modul cel mai serios, dar şi la acela al statului, idealul unionist.

*Noi nu am înţeles foarte clar despre ce este vorba şi ce vrem cu adevărat. Sunt unii care vor să monopolizeze mişcarea unionistă, ideea naţională de reunificare. Sunt alţii care vor să apară numai la televizor. Sunt unii care sunt cei mai deştepţi, ei au descoperit apa caldă primii... Dacă ne apucăm să citim nişte treburi, din trecutul fiecăruia, ce au scris, ce au făcut, ce au gândit, ajungem la alte concluzii.

*Modelul german este în capul nostru. RDG a primit ceea ce Republica Moldova nu a primit. A primit un proiect în zece paşi, pe care Helmut Josef Michael Kohl l-a gândit în clipa în care s-a trezit cu Zidul Berlinului căzând peste el. Kohl era la Varşovia, când a fost informat că a căzut zidul Berlinului. CIA recunoaşte, în istoria sa oficială, că nu a avut niciun ofiţer în Berlinul de Vest când s-a prăbuşit Zidul Berlinului. Şeful diviziei sovietice din CIA a recunoscut că a fost o concurenţă între CNN şi CIA!... Şi atunci trebuie să acceptăm că relaţiile internaţionale s-au construit altfel decât ne imaginăm noi.

*Trebuie să înţelegem că nu se poate aplica ad litteram modelul german în relaţia cu Republica Moldova. Sunt alte conjuncturi istorice, sunt alte personaje şi alte concepţii.

image

În imaginea de mai sus, Maia Sandu, în fotografiile de jos, Ana Guţu, Vitalia Pavlicenco şi Mihai Ghimpu, candidaţi - cu vederi pro-europene şi convingeri unioniste - la alegerile prezidenţiale de peste Prut.

*Pentru reunificarea naţională trebuie să fim pregătiţi. Să avem o strategie coerentă. Una întărită cu fapte, cu atitudini, cu gesturi concrete, politice, economice, financiare, astfel încât să ne afirmăm locul şi rolul în Uniunea Europeană şi în NATO, pentru că nu am intrat în aceste organizaţii doar pentru că am trimis trupe în Afganistan, apoi în Irak. Am intrat şi pentru că însemnăm ceva pe harta geopolitică a lumii, în istoria acestui spaţiu.

*Pragmatismul în relaţia cu Federaţia Rusă, nu are legătură cu o poveste economică care a murit demult, pentru că România nu mai produce ca să poată vinde pe piaţa rusească, ci are o legătură cu capacitatea diplomaţiei româneşti de a se poziţiona la un dialog cu Kremlinul şi de a fi o punte de legătură, între lumea euroatlantică, la nivel politico-diplomatic, şi Moscova. Astfel să ne putem prezenta interesele strategice, să putem discuta despre acestea, şi să fie un balet politico-diplomatic, cu efecte benefice pentru ambele părţi.

*Noi avem acum nevoie de o înţelegere politico-diplomatică, cu Federaţia Rusă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite