Igor Dodon şi federalizarea Moldovei: marele proiect al lui Putin cu vedere spre Ucraina, Marea Neagră şi Caucaz

Igor Dodon este un mesager. Bun, cu lecţia învăţată, ferm pe poziţie, abil politician dar, pe fond, mesagerul unui proiect politic pe care cei de la Kremlin nu încetează să-l dezvolte, cu mare perseverenţă şi minuţie, în cât mai multe dintre ţările foste republici sovietice aflate acum la est de graniţa cu UE şi NATO.

Ideea centrală a strategilor Moscovei a fost (şi rămâne) cea de creare a unui „cordon sanitar” format din aceste state, la ora asta toate aflate fie sub dictatură pro-rusă (Belarus) sau sub o enormă presiune a războiului civil (Ucraina) sau a unei combinaţii de sărăcie/nelinişte socială/imprevizibilitate a evoluţiilor politice (Rep. Moldova). Cu două finalităţi.

Pe de o parte, creând o „buffer zone” cu garanţia că aveau deja toate mijloacele la dispoziţie pentru a încerca să împiedice drumul pro-european al acestor ţări. Pe de altă parte, anihilând proiectul UE privind „Parteneriatul Estic”.

Dar, pentru toate astea, trebuia să fie găsit denominatorul comun şi acesta este acum principiul „apărării drepturilor minorităţilor ruse trăind în afara Ţării Mamă” . Însoţit, în tren, de un demers complex şi spectaculos care a început prin aşezarea temeinică a bazei de lucru: apariţia şi consolidarea pe teritoriul tuturor „ţărilor-problemă” a unor conflicte care s-au permanentizat sub forma „conflictelor îngheţate”, cu zone practic ieşite complet de sub controlul guvernelor ţărilor în cauză, cu administraţii autonomiste auto-proclamate şi susţinute de trupe ruseşti. Transnistria, estul Ucrainei, Ossetia de sud, Nagorno-Karabach... exemple de pioni otrăviţi scoşi mai demult la înaintare şi ocupând zone strategice în indiferenţa aproape totală a opiniei publice internaţionale.

Dar pioni extrem de utili la momentul esenţial când tot ruşii, ca popor dornic de pace şi prietenie între toate statele lumii, vin cu o soluţie, cea a spargerii statului naţional unitar şi suveran şi transformarea sa într-o entitate federală în care zona cu etnici ruşi să capete automat drepturi egale în construcţia viitoare. Soluţie perfectă pentru a servi celor două scopuri esenţiale: pe de o parte, Rusia îşi asigură o participare de blocaj în toate statele strategice la graniţa cu UE/NATO, apoi obţine în paralel şi controlul cvasi-total al ţărmurilor Mării Negre şi în zona Caucazului. Pe de altă parte, aceste state federale ar fi entităţi de sine stătătoare, nu părţi integrante ale Federaţiei Ruse, deci ar fi totalmente dependente de relaţiile economice cu aceasta şi partenerii din Uniunea vamală, dat fiind că ar fi desigur exclusă orice deschidere europeană... A doua posibilitate de control total.

Tema esenţială, în cazul Rusiei, este de a nu abandona supremaţia post-imperială asupra „vecinătăţii apropiate”, statele membre CSI. Pentru fiecare a fost modelat un „călcâi al lui Ahile”, atât de bine conceput încât este perfect valabil şi în mod egal primejdios şi în acest moment.

În cazul Republicii Moldova, gândirea strategică rusă a primit o neaşteptată confirmare (dar absolut binevenită pentru ei) odată cu apariţia, la 1 iulie 2002, a propunerii OSCE (din care făcea parte şi România, evident) de reglementare a conflictului din Transnistria prin federalizarea Moldovei, proiect cunoscut sub numele de „Proiectul de la Kiev” deoarece a fost prezentat în capitala ucraineană.

Prevedea instaurarea unui Parlament bicameral, cu alegerea Preşedintelui de cele două camere. Guvernul central urma să aibă atribuţii de politică monetară, control al frontierelor, politică externă şi apărare. Limba oficială urma să fie „moldoveneasca”, dar celelalte entităţi ale federaţiei primeau dreptul ca, pe teritoriul lor, să proclame şi alte limbi recunoscute ca oficiale. Urmează discuţii contradictorii şi, pe 17 noiembrie 2003, Vladimir Putin prezintă în faţa presei un memorandum ce avea să fie cunoscut drept „Planul Kozak” (după numele creatorului său, în acel moment adjunct al şefului administraţiei prezidenţiale ruse). Se prevedea instaurarea unei „federaţii asimetrice” constituite din două entităţi, Transnistria şi Găgăuzia, restul ţării urmând să fie controlat direct de centrul administrativ al federaţiei. Statul urma să se declare neutru şi demilitarizat. Cu Transnistria având drept de veto în Parlament pe absolut orice problemă, inclusiv semnarea de tratate internaţionale sau aderarea la organizaţii internaţionale.

Semnarea este prevăzută de 25 noiembrie, chiar în prezenţa lui Putin, dar, în ultimul minut, Voronin, aflat sub presiunea enormă a opiniei publice, anunţă că nu va semna documentul...

Explica atunci refuzul său prin anunţul făcut de Igor Smirnov, pe 20 noiembrie, în favoarea menţinerii în Transnistria a unui contingent rusesc pe o perioadă de cel puţin 30 de ani sau că Transnistria ar fi refuzat să includă Găgăuzia în acordul final sau că exista deja o opoziţie marcată din partea organizaţiilor internaţionale.

Dar există şi analişti care cred că retragerea de ultim moment a proiectului a fost o mişcare tactică excepţională, rezultatul gândirii ruseşti pe perspectivă lungă. A fost un joc în două etape. Prima a constat în testarea limitelor pieţei politice interne de la Chişinău (care cedase) şi a opiniei publice (care s-a revoltat) dintr-o Republică Moldova cuprinsă de primii fiori ai entuziasmului unui posibil drum european. A doua etapă, cea de acum, presupune corelarea posibilă a unor proiecte similare în cel puţin două ţări, asta în perioada imediată: Ucraina şi Republica Moldova. Ambelor, oferta de la Kremlin le oferă ca soluţie apariţia unui stat federal sau, pentru a lăsa limită de negocieri, adoptând soluţia „regiunilor cu caracter special” de care vorbea nu demult ambasadorul american la Chişinău...

Jocurile, iată, sunt mult mai complicate şi, pe fond, viitorul Republicii Moldova este acum văzut de analişti ca parte integrantă a unei soluţii care să regleze cumva, chiar cu sacrificarea unor oarece victime colaterale, a situaţiei generale de tensiune extremă de la linia de frontieră UE/NATO/Federaţia Rusă.

Cine şi ce va ceda? Puţin prea devreme să spunem căci întreaga situaţie se va recalibra, întru avantajul sau dezavantajul ruşilor şi proiectelor lor post-imperiale, imediat după ce vom şti care va fi numele noului ocupant al Biroului Oval. Toate raţionamentele de securitate ale zonei noastre se pot schimba, chiar fundamental, în situaţia în care Donald Trump, spre exemplu, Preşedinte al SUA, va aplica linia promisă de prietenie şi deschidere spre Rusia... sau, dimpotrivă, linia politică de acum ar putea fi continuată de Hillary Clinton care doreşte o întărire a legăturilor transatlantice.

Oare de ce, atât de brusc şi total, au tăcut (cu excepţia Preşedintelui Iohannis) vocile politicienilor români, atât de active în momentul aşa-numitului „marş unionist”?

Context în care modul în care se va decide rezolvarea mizelor reunite Ucraina-Rep. Moldova va trimite un semnal de forţă privind viitoarele reglementările sau construcţiile de securitate subsecvente din Marea Neagră, Caucaz, apoi mai departe înspre Orientul Apropiat. Nu uitaţi, rezultatul celui de-al doilea tur al alegerilor din Rep. Moldova este primul element interesant şi relevant în zona noastră care se produce după alegerea Preşedintelui SUA, iar semnalul care va veni de la Washington va fi evident către Chişinău, dar direcţionat înspre Moscova. Şi nu numai. Căci şi la Bruxelles, la mijloc de decembrie, trebuie să se vorbească despre sancţiunile împortiva Rusiei.

Bătălia nu este numai între forţele pro-europene şi cele pro-ruse de la Chişinău. Nu este numai între Igor Dodon şi Maia Sandu. În spatele lor, de acum vizibil, se conturează tabla globală de şah geostrategic unde urmează să apară un nou actor. Acum, doar acum, de-abia acum, încep să fie mutate piesele reale pe întreg arealulul unde suntem cu toţii obişnuiţi, vorba poetului,  să ne apărăm sărăcia, şi nevoile, şi neamul.

P.S. Oare de ce, atât de brusc şi total, au tăcut (cu excepţia Preşedintelui Iohannis) vocile politicienilor români, atât de active în momentul aşa-numitului „marş unionist”? Au auzit cumva semnale din realitatea inefabilă sau, pur şi simplu, acesta este gradul real de interes când nu e vorba de făcut fotografii electorale la Podul de Flori? De ce ce nu iese nimeni în susţinerea demersului pro-european al Republicii Moldova, acum când se decide soarta jocului pentru mult timp de acum înainte? Aveţi vreun răspuns?