Mituri şi mistificări despre NATO în Republica Moldova

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
nato republica moldova

La începutul lunii februarie 2017, reprezentanţii oficiali ai Alianţei Nord-Atlantice au semnalat o creştere accentuată a fluxului de propagandă rusă distribuit prin intermediul diverselor canale media, mai ales după anexarea ilegală a Crimeei.

Text scris de *Nicolae Ţîbrigan

Potrivit purtătoarei de cuvânt a Alianţei, Oana Lungescu, rolul de principale surse ale narativelor anti-NATO fusese preluat de agenţiile de ştiri controlate de guvernul rus, cum ar fi Sputnik, RT, Life.ru şi altele. De altfel, specialiştii NATO au realizat un „catalog online” cu 32 de mituri anti-NATO extrase din campaniile de dezinformare ale Moscovei derulate în ultimii doi ani, fiind combătute prin argumente, date factuale, înregistrări video/audio, comunicate de presă, revista presei etc. – toate amplasate în secţiunea separată „NATO-Russia: Setting the record straight”.

image

Potrivit reprezentantei NATO, Oana Lungescu, cea mai recentă dezinformare ar fi avut loc la începutul lunii februarie a.c., când televiziunea Life.ru din „Legiunea Media” a Armatei difuzează o aşa-numită „interceptare” a convorbirii dintre Secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, cu un parodiant rus care-l imita pe preşedintele ucrainean Petro Poroşenko. „O astfel de convorbire telefonică n-a existat în realitate, reprezentând mai degrabă un exemplu clar de dezinformare”, declara pentru Reuters Oana Lungescu.

Dacă până nu demult autorităţile ruse negau vehement că intenţionează să se implice în treburile interne ale altor state, în timp ce presa controlată de statul rus contrazicea orice referire la faptul că ar acţiona ca instrument de propagandă a Kremlinului, la sfârşitul lunii februarie Ministrul rus al Apărării, Serghei Şoigu, recunoaşte într-un discurs către deputaţii ruşi că va dezvolta unităţile specializate în războiul informatic, unde „propaganda trebuie să fie inteligentă, abilă şi eficientă”. Nimic nou dacă judecăm prin prisma ultimelor doctrine militare ale Federaţiei Ruse unde se amintea de o readucere şi utilizare în scopuri militare a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor în „războaiele moderne”. Astfel, presa este considerată de multă vreme de strategii ruşi drept o armă a războiului hibrid, utilizat extensiv, pe plan extern, numai că până acum nimeni nu recunoscuse acest fapt oficial şi formal.

Valurile de extindere ale NATO au fost identificate ca ameninţări principale la adresa securităţii Federaţiei Ruse (menţionată şi în documente anterioare de la data adoptării primului Concept de securitate naţională – 2000). Obiectivul de bază neasumat oficial de presa angrenată în maşinăria de propagandă a Federaţiei Ruse constă în discreditarea SUA şi NATO la nivelul opiniei publice din cele 28 de state aliate. Prin aceste campanii concentrate pot fi oprite şi aspiraţiile atlantice ale altor state aflate în vizor. Ori, imaginea Alianţei şi a Washingtonului poate fi sabotată simultan deoarece propaganda rusă asociază organizaţia politico-militară defensivă cu imaginea celui mai mare contributor al său – SUA („Говорим – НАТО, подразумеваем – США”). Prin această metodă a „picăturii chinezeşti” administrată mediatic, Rusia intenţionează să slăbească coeziunea din rândul Alianţei şi să forţeze retragerea bazelor militare (obiectiv asumat pe termen lung).

Un rol important în promovarea narativelor anti-NATO îl au mass-media, incluzând atât media tradiţională (TV, radio, presă), cât şi cea online (portaluri, bloguri, reţele sociale etc.). Prin folosirea metodei „falsului expert”, presa anti-occidentală afiliată partidelor pro-ruse din R. Moldova promovează mult mai efectiv orice discurs împotriva colaborării Chişinăului cu Alianţa. Aşa se explică şi de ce „politologul de serviciu” al PSRM, Bogdan Ţîrdea, a acordat o ediţie întreagă din emisiunea „На Самом Деле”, difuzată la NTV Moldova, subiectului deschiderii Oficiului de legătură NATO în Chişinău (de fapt, o pastilă editorială format TV). De aici putem desprinde cu uşurinţă câteva narative importante ale discursului anti-NATO promovat în R. Moldova.

image

Comparativ cu situaţia din România, unde războiul informaţional rus are drept ţinte predilecte bazele militare americane, scutul antirachetă de la Deveselu şi statutul de membru al Alianţei „aflată în proximitatea frontierei ruse” după anexarea ilegală a Crimeii de către trupele militare ruse, în R. Moldova retorica anti-NATO s-a intensificat considerabil după anunţul făcut de oficialii de la Chişinău privind deschiderea unui Oficiu de legătură NATO (mai 2015), precum şi cu ocazia expunerii tehnicii militare utilizate în cadrul exerciţiului moldo-american „Dragon Pioneer 2016” (mai 2016).

Pentru a contabiliza tipizarea discursului anti-atlantic în R. Moldova vom utiliza analiza de conţinut aplicată în cadrul unui eşantion de surse mediatice online, comentarii ale userilor indentificaţi ca troli, editoriale, titluri de ştiri etc. din cele două state publicate în perioada ianuarie 2014 – februarie 2017 şi au folosit dezinformări, relatări tendenţioase, atacuri sau comentarii critice la adresa NATO. Pe baza acestor materiale, am realizat o listă a principalelor mituri anti-NATO prezente în spaţiul public din R. Moldova şi diseminate de presă sau agenţi de influenţă ai Kremlinului, unde fiecare narativ este demontat prin argumente pertinente şi concise.

Mituri:

  • Extinderea NATO

Mit #1: Extinderea în continuarea a NATO şi apropierea infrastructurii militare a acesteia de frontierele Rusiei reprezintă o ameninţare directă la adresa statului rus

Fapt #1: Politica „uşilor deschise” a NATO a eliminat diviziunile seculare existente pe continentul european. Extinderea NATO este un proces deschis, continuu şi nu un eveniment singular bazat pe articolul 10 al Tratatului Atlanticului de Nord care stipulează clar că „Prin acord unanim, părţile pot să invite să adere la Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza dezvoltarea principiilor prezentului Tratat şi să contribuie la securitatea regiunii Atlanticului de Nord (…)”. Lărgirea NATO şi amplasarea facilităţilor sale militare are drept scop esenţial de a îmbunătăţi securitatea şi extinde stabilitatea în întreaga zonă euro-atlantică. Prin aceasta nu se doreşte ameninţarea nimănui, mai ales a Federaţiei Ruse, în condiţiile în care Alianţa dispune de organisme de cooperare – Consiliul Permanent Comun şi Consiliul NATO-Rusia – cu scopul de a îmbunătăţi relaţiile cu statul partener din Est. În baza „Actului fondator al relaţiilor, cooperării şi securităţii recisproce între NATO şi Rusia” semnat în 1997 la Paris şi reconfirmat în cadrul summiturilor de la Roma (2002) şi Lisabona (2010), acţiunile Alianţei se ghidau după declaraţia statelor membre NATO: „în contextul actual şi previzibil de securitate, Alianţa îşi va îndeplini misiunea de apărare colectivă şi celelalte misiuni prin asigurarea interoperabilităţii şi integrării mai mult decât prin folosirea permanentă a forţelor de luptă suplimentare”. Alianţa şi-a îndeplinit până acum toate aceste angajamente.

Politica oficială a NATO vizavi de Federaţia Rusă a fost reiterată de mai multe ori în cadrul summiturilor din Ţara Galilor (septembrie 2014) şi Varşovia (iulie 2016): „Alianţa nu caută confruntări şi nu reprezintă nicio ameninţare pentru Rusia. Dar nu putem face şi nu vom face niciun compromis la principiile pe care se sprijină Alianţa noastră şi securitatea în Europa şi America de Nord. NATO va continua să fie transparentă, previzibilă şi fermă”. Declaraţia integrală a Summitului NATO de la Varşovia poate fi citită aici.

Mit #2: NATO foloseşte criza ucraineană pentru „a integra” Ucraina în componenţa Alianţei

Fapt #2: De-a lungul timpului NATO a menţinut o relaţie activă cu acele ţări care îşi manifestau interesul de a deveni membre ale Alianţei, printre acestea numărându-se şi Ucraina. Atât administraţia Kucima, cât şi administraţia Iuşcenko îşi manifestau destul de clar aspiraţiile de aderare şi integrare în spaţiul euro-atlantic. Alianţa nu a făcut altceva decât să vină în întâmpinarea acelor aspiraţii, semnând în iulie 1997 la Madrid „Carta pentru un parteneriat specific între NATO şi Ucraina”. În Cartă, ţările membre NATO şi-au reafirmat sprijinul pentru suveranitatea şi independenţa Ucrainei, ca şi pentru integritatea sa teritorială, dezvoltarea democratică, prosperitatea economică şi statutul său de ţară fără arme nucleare, precum şi principiul inviolabilităţii frontierelor sale.

Decizia ulterioară a administraţiei Ianukovici de a milita pentru un statut de neutralitate a fost respectată de NATO, iar colaborarea între cele două entităţi a continuat pe domeniul implementării reformelor, şi asta în urma solicitării guvernului ucrainean.

Criza din Ucraina nu a avut nicio legătură cu politicile NATO în raport cu statul ucrainean, fapt reiterat în cadrul declaraţiei comune a Summitului de la Varşovia:

„Rămânem fermi în suportul acordat suveranităţii Ucrainei şi a integrităţii teritoriale a acesteia, în graniţele recunoscute pe plan internaţional, şi în susţinerea dreptului Ucrainei de a decide asupra propriului său viitor şi a traseului politicii sale externe, fără interferenţe externe, aşa cum este stabilit în Actul Final de la Helsinki”.

Declaraţia integrală a Summitului NATO de la Varşovia poate fi citită aici.

Mit #3: NATO a declanşat Euromaidanul din Kiev

Fapt #3: Protestele pro-europene din Ucraina numite şi Euromaidan au început în noaptea de 21 noiembrie 2013 când cetăţenii ucraineni au început să protesteze spontan în Kiev în răspuns la decizia guvernului ucrainean şi a administraţiei Ianukovici de a suspenda procesul de pregătire pentru semnarea Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană şi Acordului de Liber Schimb cu aceasta. Protestele au fost începute de către studenţi la care, în scurt timp, li s-au alăturat partidele din opoziţie şi alte grupări pro-europene, fără a avea de-a face cu NATO sau statele membre ale Alianţei.

Printre revendicările protestatarilor putem aminti de: reforma constituţională, parlamentarism mai puternic, crearea unui guvern de uniune naţională, politici publice care să combată corupţia generalizată, alegeri prezidenţiale anticipate şi încetarea violenţelor. Nu a existat nicio menţiune cu privire la Alianţă.

Guvernul ucrainean a început să discute despre anularea statutului de neutralitate în septembrie 2014 – la şase luni de la anexarea ilegală a Crimeii de către Federaţia Rusă şi începutul agresiunii militare ruse în regiunile estice ale Ucrainei. Într-un final, Rada Supremă adoptă o lege de anulare a statutului de neutralitate în decembrie 2014, la un an de la începutul protestelor pro-UE din Kiev şi alte oraşe ucrainene.

Mit #4: NATO dispune de baze militare pe tot mapamondul

Fapt #4: Dislocarea infrastructurii militare NATO în afare teritoriilor statelor aliate este limitată la nivelul acelo zone unde Alianţa desfăşoară operaţiuni.

Astfel, Alianţa dispune de facilităţi militare în Afganistan pentru a sprijini operaţiunea „Resolute” şi în Kosovo, unde NATO girează misiunea KFOR.

NATO dispune de birouri de legătură pe teritoriul statelor partenere: Georgia, Ucraina şi Rusia, dar acestea nu au statutul de „baze militare” jucând rolul de misiuni diplomatice.

Unele state-membre NATO dispun de baze militare amplasate în exterior urma unor acorduri bilaterale cu state-terţe, contrastând cu bazele militare ruse amplasate ilegal pe teritoriul R. Moldova (Transnistria), Ucrainei (Republica Autonomă Crimeea, Doneţk, Lugansk) şi Georgiei (Abhazia şi Osetia de Sud).

image
  • NATO şi atitudinea faţă de Federaţia Rusă

Mit #5: NATO practică o politică ostilă şi intransigentă faţă de Rusia

Fapt #5: Obiectivul esenţial al NATO este să protejeze libertatea şi securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice şi militare în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Alianţa a lucrat încă de la debutul său pentru stabilirea unei ordini de pace dreaptă şi de durată în Europa, bazată pe valorile comune ale democraţiei, drepturile omului şi pe guvernarea legii. Acest obiectiv central al Alianţei a căpătat o nouă semnificaţie de la sfârşitul Războiului Rece pentru că pentru prima dată în istoria de după război a Europei, perspectiva realizărilor sale a devenit realitate.

De la terminarea Războiului Rece, NATO vede în dezvoltarea relaţiilor constructive şi de cooperare cu Rusia, un element cheie de securitate şi stabilitate, care trebuie să servească intereselor comunităţii internaţionale.

Mai mult, intenţia de a păstra dialogul constructiv cu Rusia a fost reiterat în cadrul Declaraţiei comune a summitului NATO de la Varşovia:

„Rămânem deschişi unui dialog periodic, concentrat şi substanţial cu o Rusie dispusă să se angajeze în Consiliul NATO-Rusia pe bază de reciprocitate, pentru evitarea neînţelegerilor, erorile de calcul şi escaladările involuntare şi pentru a spori transparenţa şi previzibilitatea. Avem de asemenea linii militare de comunicaţie. Am agreat să continuăm să utilizăm toate aceste canale pentru a aborda problemele critice cu care ne confruntăm, şi facem apel la Rusia să valorifice toate liniile de comunicaţie”.

Declaraţia integrală a Summitului NATO de la Varşovia poate fi citită aici.

Mit #6: NATO se ghidează după o logică a Războiului Rece

Fapt #6: Războiul Rece, care s-a încheiat acum 27 de ani, a reprezentat o perioadă de tensiuni şi confruntări politice şi ideologice, o stare de tensiune întreţinută care a apărut după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial între două grupuri de state care aveau ideologii şi sisteme politice diferite.

Anul 1989 a adus cu sine procesul de schimbare politică fundamentală în relaţia Est-Vest. Zidul din Berlin, reprezentând simbolul Europei divizate aproape patru decenii, a fost în sfârşit dărâmat, iar pentru statele Europei de Est şi fosta Uniune Sovietică evenimentul a reprezentat o adevărată victorie.

Transformarea mediului de securitate a avut un impact profund chiar şi asupra Alianţie Nord-Atlantice însăşi. Ea a permis Alianţei să-şi iniţieze propriul proces de adaptare, simultan cu continuarea îndeplinirii funcţiei sale de bază de asigurare a securităţii statelor sale membre – schimbări de viziuni în urma adoptării unor coi concepte strategice în 1999 şi 2010. Evident că mitul potrivit căruia NATO nu a reuşit să scape din logica Războiului Rece nu poate fi argumentat, dacă luăm în calcul toate aceste schimbări de viziuni strategice.

În acelaşi timp, NATO şi-a dezvoltat permanent relaţiile cu Federaţia Rusă în cadrul unor serii de iniţiative de parteneriat, culminând cu înfiinţarea Consiliului NATO-Rusia în 2002. Niciun alt stat nu are o astfel de relaţie privilegiată cu Alianţa. Moscova, la rândul ei, a jucat un rol important în edificarea unei arhitecturi europene de securitate comună, cum ar fi adoptarea Cartei de la Paris pentru o Nouă Europă (noiembrie 1990), crarea OSCE (ianuarie 1995) şi adoptarea „Actului fondator al relaţiilor, cooperării şi securităţii reciproce între NATO şi Rusia” (mai 1997).

Acest lucru a fost confirmat în cadrul Declaraţiei comune a statelor membre în cadrul Summitului NATO de la Varşovia:

„Alianţa nu caută confruntări şi nu reprezintă nicio ameninţare pentru Rusia. Dar nu putem face şi nu vom face niciun compromis la principiile pe care se sprijină Alianţa noastră şi securitatea în Europa şi America de Nord. NATO va continua să fie transparentă, previzibilă şi fermă”.

Declaraţia integrală a Summitului NATO de la Varşovia poate fi citită aici.

Anume după aceste principii se ghidează politica oficială a NATO, definită şi exprimată, la rândul ei, la cel mai înalt nivel. Ca organizaţie de securitate cu responsabilitate faţă de statele membre, Alianţa este obligată să aplice aceste politici asumate.

  • NATO văzută ca „ameninţare”

Mit #7: Obiectivele NATO constau în încercuirea, contracararea şi confruntarea cu Federaţia Rusă

Fapt #7: Acest mit sfidează bunul simţ al logicii şi geografiei. Frontiera terestră a Rusiei are o lungime de peste 20 000 km din care doar 6% (1215 km) separă Rusia de actualii membri NATO.

Rusia are graniţe terestre comune cu 14 state (Norvegia, Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Kazahstan, Mongolia, China şi Coreea de Nord), printre care doar cinci sunt membre NATO.

Afirmaţia precum că NATO ar construi noi baze militare în jurul Rusiei sunt la fel de nefondate. Până în prezent, Alianţa şi-a menţinut prezenţa militară doar în trei zone „extra-NATO”: Kosovo, Afganistan şi în largul Cornului Africii. Toate cele trei operaţiuni se desfăşoară sub mandat ONU, iar asta a presupus automat şi aprobarea atât din partea Federaţiei Ruse cât şi a celorlalţi membri ai Consiliului de Securitate. Înainte de intervenţia militară pe teritoriul Ucrainei, Rusia a oferit sprijin logistic misiunii NATO din Afganistan şi a colaborat cu Alianţa în cadrul operaţiunilor de combatere a pirateriei, demonstrând clar că aceste activităţi operaţionale nu reprezentau pentru ameninţări pentru statul rus.

În ceea ce priveşte staţionarea permanentă a forţelor aliate ale SUA pe teritoriul altor aliaţi în Europa, NATO şi-a respectat pe deplin angajamentele asumate în Actul fondator NATO-Rusia. Nu au existat staţionări permanente suplimentare ale trupelor militare NATO pe teritoriul altor aliaţi, iar nivelul forţelor totale a fost redus substanţial după încheierea Războiului Rece.

Aşa cum se poate vedea în această hartă interactivă, NATO a reuşit să stabilească relaţii de parteneriat cu peste 40 de state din Europa şi Asia. Astfel de parteneriate permit dezvoltarea militară practică în conformitate cu interesele şi posibilităţile diferite ale ţărilor participante, programul concentrându-se exclusiv asupra problemelor şi dificultăţilor întâmpinate de statele partenere: planuri civile de urgenţă (incluzând starea de pregătire pentru catastrofe), transparenţa actelor decizionale, reforma forţelor armate precum şi măsuri de combatere a terorismului şi radicalismului islamic. Aceste parteneriate nu pot fi considerate provocări la adresa Federaţiei Ruse, sau oricărui alt stat din regiune, nemaivorbind de o aşa-numită „tentativă de încercuire”.

Baza de la Deveselu

Sistemul Terestru Aegis de apărare anti-rachetă de la Deveselu
 

Mit #8: Scutul antirachetă de la Deveselu anulează echilibrul strategic între NATO şi Federaţia Rusă prin potenţialitatea acestuia de a deveni o armă nucleară ofensivă

Fapt #8: Scutul antirachetă este un sistem cu caracter strict defensiv care nu poate afecta echilibrul strategic regional sau global. În plus, facilităţile şi locaţia unde vor fi amplasate rachetele interceptoare (SM3) sunt de dimensiuni reduse şi nu au potenţialul să modifice echilibrul strategic în Europa.

Rachetele de interceptare aduse în România nu au încărcătură nucleară, iar distrugerea rachetelor inamice ar avea loc prin intermediul energiei cinetice. Acordul bilateral semnat în România şi Statele Unite în 2011 privind amplasarea sistemului antirachetă menţionează clar că „Sistemul de Apărare împotriva Rachetelor Balistice al Statelor Unite în România include interceptori non-nucleari…” (Art.2, punct 1).

În acelaşi timp, Declaraţia comună a statelor membre NATO la Summitul de la Varşovia subliază clar: „Sistemul de apărare antirachetă al NATO nu este îndreptat împotriva Rusiei şi nu va submina capacităţile strategice de descurajare ale Rusiei. Apărarea antirachetă a NATO este proiectată să apere împotriva potenţialelor ameninţări provenind din afara spaţiului Euro-Atlantic. Am explicat Rusiei de mai multe ori că sistemul BMD nu este eficient împotriva sistemului strategic al Rusiei de descurajare nucleară şi că nu există nicio intenţie de restructurare a acestui sistem pentru a avea în viitor o astfel de capacitate” – afirmaţii reiterate şi cu alte ocazii de diferşi oficialu înalţi ai NATO. Declaraţia integrală a Summitului NATO de la Varşovia poate fi citită aici.

Mit #9: Prin măsurile luate, ca stat membru NATO, România pune în pericol stabilitatea regională

Fapt #9: Decizia României de a participa la sistemul de apărare antirachetă al NATO este în deplin acord cu hotărârile privind apărarea antirachetă a NATO, adoptate la summiturile Alianţei de la Bucureşti (aprilie 2008), Strasbourg/Kehl (aprilie 2009), Lisabona (noiembrie 2010), Chicago (mai 2012) şi Ţara Galilor (2014).

Ca urmare a evoluţiilor politice şi tehnologice, riscurile legate de posibile ameninţări cu rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune au crescut. Nu numai state, dar şi actori non-statali posedă sau pot intra în posesia unor astfel de tehnologii militare. Ca membru NATO, România este obligată să acţioneze, în baza Art. 5 din Tratatul de la Washington – principiul apărării colective – , oricând un membru al Alianţei este supus unui atac armat.

Operaţionalizarea sistemului antirachetă a întărit securitatea naţională atât direct, prin protecţia pe care o asigură întregului teritoriu naţional, cât şi indirect, deoarece sistemul va avea un rol important de descurajare, în măsură să diminueze riscurile legate de eventuale atacuri cu rachete balistice. Rolul de descurajare va îndepărta riscul de atac împotriva oricărui teritoriu Aliat cu privire la care, în virtutea calităţii de membru NATO şi a obligaţiilor pe care le implică Art. 5 al Tratatului de la Washington, şi România are responsabilităţi. De aceea, orice referire la România ca „actor destabilizator” este lipsită de fundament.

Mit #10: Instalarea facilităţilor NATO pe teritoriul statelor din Europa de Est accentuează un „nou Război Rece” cu Rusia, sau chiar posibilitatea declanşării celui de-al „treilea război mondial”

Fapt #10: Dezvoltarea capacităţilor de apărare antibalistică ale NATO a fost hotărâtă în cadrul summitului de la Lisabona (2010) cu scopul de a îndeplini sarcina principală de apărare a Alianţei, fără a avea vreo legătură cu declanşarea unor confruntări cu state-terţe. „Obiectivul acestei capacităţi este acela de a furniza o acoperire deplină şi protecţie pentru toate populaţiile, teritoriul şi forţele europene ale NATO împotriva ameninţărilor în creştere generate de proliferarea rachetelor balistice, având la bază principiile indivizibilităţii securităţii aliaţilor şi solidarităţii NATO, distribuirii echitabile a riscurilor şi sarcinilor, precum şi provocării rezonabile, luând în considerare nivelul ameninţării, disponibilitatea şi fezabilitatea tehnică potrivit celor mai recente evaluări comune ale ameninţării, agreate de Alianţă. Dacă eforturile internaţionale vor reduce ameninţările generate de proliferarea rachetelor balistice, capacitatea NATO de apărare antirachetă se va adapta corespunzător”, se spune în Declaraţia comună a Summitului NATO de la Varşovia.

În ciuda acţiunilor şi politicilor destabilizatoare ale Federaţiei Ruse în statele din Europa de Est: anexarea ilegală a Crimeii, încălcarea suveranităţii statelor, destabilizarea deliberată din regiunile estice ale Ucrainei – Doneţk şi Luhansk, exerciţii şi comasări masive de trupe care contravin spiritului Documentului de la Viena, încercarea aplicării unor tactici specifice războiului hibrid în apropierea de frontiera NATO, în regiunile Mării Baltice, Mării Negre şi ale Mediteranei de Est, retorica militaristă pe tema armamentului nuclear, încălcările repetate ale spaţiului aerian al Alianţei şamd; NATO nu a escaladat confruntarea cu Federaţia Rusă, deşi a suspendat orice cooperare civilă şi militară aceasta, menţinând permanent deschise toate canalele de comunicare.

NATO nu a făcut altceva decât să răspundă acestor provocări de securitate „prin consolidarea posturii sale de descurajare şi apărare, inclusiv printr-o prezenţă avansată în partea orientală a Alianţei”, iar scenariul declanşării unui posibil „al treilea război mondial” pare a fi desprins dintr-un episod SF. Declaraţia integrală a Summitului NATO de la Varşovia poate fi citită aici.

Mit #11: După căderea zidului berlinez, liderii NATO au promis că Alianţa nu se va extinde spre Europa de Est

Fapt #11: O astfel de promisiune n-a fost făcută niciodată, iar până în prezent Rusia n-a putut oferi nicio dovadă care să suţină într-un fel această presupunere.

Orice decizie oficială luată în cadrul NATO trebuie să fie adoptată prin unanimitate şi înregistrată în scris. Ori, Alianţa nu dispune de niciun document care să confirme ipoteza existenţei unei astfel de înţelegeri. Prin urmare, o astfel de promisiune nu avea cum să fie făcută de niciun lider de atunci al NATO.

Mai mult decât atât, în momentul în care ar fi fost făcută promisiunea respectivă, Pactul de la Varşovia încă mai exista, mai ales că membrii au fost de acord cu dizolvarea acestuia abia în 1991. Astfel, orice aluzie că aderarea statelor din blocul comunist la NATO se afla pe ordinea de zi încă din 1989 este neplauzibilă.

Acest fapt a fost confirmat şi de fostul lider sovietic Mihai Gorbaciov pe 15 octombrie 2014 în cadrul unui interviu oferit pentru „Rossiiskaya gazeta” şi Russia Beyond the Headlines:

„Tema «extinderii NATO» n-a fost discutată şi nici nu s-a pus o astfel de problemă în acei ani. Declar asta cu deplină responsabilitate. Nicio ţară din Europa de Est n-a pus în discuţie această temă, nici măcar după desfiinţarea Pactului de la Varşovia în 1991. Despre asta n-au discutat nici liderii occidentali”.

De asemenea, orice comparaţie a NATO cu Pactul de la Varşovia sau cu fostul bloc sovietic reprezintă o denaturare a faptelor istorice. Aici trebuie să precizăm că statele Europei Centrale şi de Est au depus cererile de aderare în cadrul Alianţei Nord-Atlantice conform necesităţilor şi proceselor democratice interne abia după implementarea reformelor necesare, precum şi după rezolvarea disputelor etnice şi/sau teritoriale pe căi paşnice în conformitate cu principiile OSCE. În timp ce includerea silită a acestor state în blocul comunist şi în Pactul de la Varşovia s-a realizat în urma unor ocupaţii militare, a dictaturii partidului unic şi a suprimării oricăror forme de opoziţie publică.

Mit #12: După destrămarea „Cortinei de fier” şi desfiinţarea Tratatului de la Varşovia, NATO nu-şi mai poate justifica utilitatea

Fapt #12: NATO întrupează legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de securitatea Europei. Este expresia practică al efortului colectiv efectiv al membrilor săi pentru sprijinirea intereselor lor comune.

Încheiera Războiului Rece a oferit o speranţă pentru o lume mai pacifistă şi prosperă, inaugurând, în acelaşi timp o nouă eră a instabilităţii.

Chiar şi după demantelarea blocului comunist, NATO a fost nevoită să se adapteze la noua arhitectură de securitate europeană, păstrând obiectivul său esenţial – protejarea libertăţii şi securităţii tuturor membrilor prin mijloace politice şi militare în conformitate cu principiile Cartei Naţiunilor Unite. Dincolo de rolul său de apărare colectivă, Alianţa s-a axat pe parteneriate de cooperare cu alte state, inclusiv cu foştii inamici din timpul Războiului Rece – Rusia şi statele din fostul „bloc estic comunist”.

În prezent, securitatea cooperativă – ceea ce presupune colaborarea cu state-terţe şi alte organizaţii internaţionale, reprezintă un alt obiectiv important al Alianţei. Această reţea a colaborării s-a extins în prezent la circa 40 de state partenere şi alte organizaţii internaţionale, cum ar fi ONU şi UE.

Pe fondul conflictelor regionale şi locale din ultimul deceniu al secolui XX şi primii ani ai secolului XXI, NATO a trebuit să facă faţă noului val de provocări şi să-şi demonstreze propriile capacităţi în domeniul managementul situaţiilor de criză şi menţinerii păcii.

În urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001 împotriva Statelor Unite, aliaţii şi alte state partenere au dislocat forţe militare în Afganistan pentru a contribui la stabilizarea sitaţiei din această ţară. Concomitent cu fenomenul Primăverii Arabe, Alianţa a demarat o campanie aeriană în Libia pentru a proteja populaţia civilă împotriva atacurilor din partea regimului lui Muammar Gaddafi. Pe mare, flotilele NATO şi a statelor partenere au contribuit la eradicarea pirateriei în largul Cornului Africii desfăşurând şi operaţiuni de combatere a terorismului în Marea Mediterană. De asemenea, Alianţa depune un efort susţinut pentru a stopa fluxul migraţiei ilegale în zona Mării Egee.

Aşadar, prezentul ne aduce o gamă largă de noi ameninţări. Pe lângă zonele de potenţial conflict şi instabilitate identificate în proximitatea flancurilor de est şi sud ale NATO, omenirea se confruntă cu intensificarea atacurilor teroriste, răspândirea armelor de distrugere în masă (ADM), ameninţări cibernetice, atacuri asupra facilităţilor de aprovizionare a energiei, precum şi provocări de mediu cu implicaţii în domeniul securităţii, cum ar fi, de exemplu, fenomenul încălzirii globale.

Toate aceste noi provocări sunt complexe şi necesită acţiuni şi resurse care depăşesc posibilităţile oricărei organizaţii internaţionale sau stat, de aceea NATO îşi întăreşte colaborarea cu propria reţea de state partenere pentru a putea face faţă acestor noi probleme spinoase ale sec. XXI.

Mit #13: Acordurile încheiate cu Iranul modifică situaţia geopolitică actuală, impunând schimbări în planurile NATO privind desfăşurarea scutului antirachetă de la Deveselu

Fapt #13: Acordul istoric semnat între Iran şi grupul P5+1 (Statele Unite, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Germania) în ceea ce priveşte dosarul nuclear nu schimbă întreaga arhitectură a securităţii globale. Teheranul continuă să-şi dezvolte programe de rachete balistice şi să le testeze, nemaivorbind de faptul că sancţiunile internaţionale privind vânzările de arme către Iran vor rămâne în vigoare doar până în 2020.

Totodată, comportamentul provocator sistematic al RPD Coreene (Coreea de Nord) în ceea ce priveşte testarea rachetelor balistice oferă din ce în ce mai multe motive de îngrijorare din partea comunităţii euro-atlantice – fapt reiterat, de altfel, în cadrul Declaraţiei comune a Summitului de la Varşovia (iulie 2016).

Ca urmare a evoluţiilor politice şi tehnologice, riscurile legate de posibile ameninţări cu rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune au crescut. Nu numai state, dar şi actori non-statali posedă sau pot intra în posesia unor astfel de tehnologii militare. Ca membru NATO, România este obligată să acţioneze, în baza Art. 5 din Tratatul de la Washington – principiul apărării colective –, oricând un membru al Alianţei este supus unui atac armat.

Operaţionalizarea sistemului antirachetă a întărit securitatea naţională atât direct, prin protecţia pe care o asigură întregului teritoriu naţional, cât şi indirect, deoarece sistemul are un rol important de descurajare, în măsură să diminueze riscurile legate de eventuale atacuri cu rachete balistice.

Rolul de descurajare va îndepărta riscul de atac împotriva oricărui teritoriu Aliat cu privire la care, în virtutea calităţii de membru NATO şi a obligaţiilor pe care le implică Art. 5 al Tratatului de la Washington, şi România are responsabilităţi.

forte armate nato summit varsovia
  • Operaţiunile „agresive” ale NATO

Mit #14: Conflictul din Ucraina este folosit de NATO pentru a-şi justifica propria existenţă şi a se apropia cât mai mult de graniţele Federaţiei Ruse

Fapt #14: În primul rând, criza din Ucraina (ianuarie 2014 – prezent) a fost declanşată de Federaţia Rusă, în ciuda angajamentului declarat pentru acordurile de la Minsk, persistând în destabilizarea deliberată a Ucrainei de est, cu încălcarea dreptului internaţional. Tot Federaţia Rusă poartă responsabilitatea deplină pentru deteriorarea gravă a situaţiei drepturilor omului din peninsula Crimeii, mai ales discriminarea împotriva populaţiei tătare din Crimeea şi a altor membri ai comunităţilor locale.

NATO exista înainte de declanşarea crizei ucrainene, iar supoziţia potrivit căreia NATO se află în pragul destrămării reprezintă o pură speculaţie.

În ceea ce priveşte staţionarea permanentă a forţelor aliate ale SUA pe teritoriul altor aliaţi în Europa, NATO şi-a respectat pe deplin angajamentele asumate în Actul fondator NATO-Rusia. Nu au existat staţionări permanente suplimentare ale trupelor militare NATO pe teritoriul altor aliaţi, iar nivelul forţelor totale a fost redus substanţial după încheierea Războiului Rece.

Ultimele acţiuni de întărire a flancului estic al NATO (dislocarea brigăzilor multinaţionale în Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România şi Bulgaria) au obiective strict defensive, ca măsuri de descurajare a oricăror atacuri venite din exterior. NATO nu şi-a propus în niciun document oficial de a se apropia de graniţele Federaţiei Ruse – această ipoteză fiind inoculată ca parte a unui război informaţional îndreptat împotriva Alianţei.

Mit #15: NATO este instrumentul principal al dominaţiei americane în Europa şi întreaga lume

Fapt #15: Aceasta afirmaţie pare a fi desprinsă dintr-un manual de propagandă din timpul Războiului Rece, când Uniunea Sovietică apela la tactici de diseminare a mesajului anti-NATO către publicul din statele membre ale Alianţei pentru a forţa destrămarea acesteia.

Concepte precum „dominaţia americană”, „agenda ascunsă a NATO” şi „NATO – instrument militar” sunt perimate, fără a putea fi justificate într-un fel, mai ales în cadrul actualei arhitecturi a securităţii globale.

Într-o alianţă formată din state suverane şi independente, atitudinea acesteia nu poate fi definită şi aplicată decât dacă fiecare din guvernele ţărilor membre este informat complet cu privire la marile direcţii şi la intenţiile celorlalţi, precum şi la principiile care le inspiră. Din acest motiv, în cadrul NATO orice decizie luată este însoţită de runde de consultări politice, cu precădere pe baza dezbaterilor, unde fiecare membru are posibilitatea să-şi expună propriile poziţii şi viziuni.

Tratatul Atlanticului de Nord nu prevede în niciun articol drept obiectiv asumat: acordare pentru Statele Unite a unui rol dominant la nivel internaţional. Textul integral al Tratatului de la Washington poate fi citit aici.

Mit #16: NATO, alături de alte instituţii occidentale, face parte dintr-un complot planetar de înrobire a maselor

Fapt #16: Sintagma pare a fi desprinsă dintr-o lozincă a propagandei comuniste din URSS. În activităţile sale, Alianţa se ghidează după principiile Cartei Naţiunilor Unite – actul fondator al Organizaţiei Naţiunilor Unite din care fac parte majoritatea statelor lumii, inclusiv fosta URSS, înlocuită în prezent de Federaţia Rusă. NATO oferă structura care permite implementarea scopurilor Alianţei. Este o organizaţie guvernamentală, în care ţările membre îşi păstrează totală suveranitatea şi independenţa. Organizaţia oferă forul în care ele se pot consulta asupra oricărei probleme care s-ar putea ivi şi unde pot lua decizii în probleme politice şi militare care le afectează securitatea. Oferă structurile necesare pentru a facilita consultarea şi cooperarea dintre ele, în domeniile politic, militar, economic dar şi ştiinţific, precum şi în alte domenii non-militare. Aşadar, orice referire la o presupusă „înrobire a maselor” ca obiectiv al NATO reprezintă o pură speculaţie. Textul integral al Tratatului de la Washington poate fi citit aici.

Mit #17: Exerciţiile NATO sunt pure provocări la care Moscova este silită să răspundă

Fapt #17: Fiecare stat are dreptul să efectueze exerciţii militare atât timp cât sunt respectate obligaţiile internaţionale asumate, inclusiv anunţarea în prealabil a numărului de efective angrenate, precum şi oferirea posibilităţii de monitorizare, ori de câte ori e necesar.

Pentru a promova încrederea reciprocă şi a stabili relaţii bazate pe transparenţă, statele membre OSCE sunt obligate să aplice prevederile Documentului de la Viena (2011) anunţând în prealabil perioada desfăşurării exerciţiilor militare care presupun mobilizarea unui număr de peste 9000 de militari, exceptând cazurile în care exerciţiile presupun testarea reacţiei rapide a trupelor.

NATO împreună cu ţările partenere respectă angajamentele asumate în spiritul Documentului de la Viena. Toate exerciţiile militare desfăşurate de către Alianţă, la care au participat peste 9000 de militari, au fost anunţate în prealabil. Acesta a fost şi motivul pentru care observatorii militari ruşi au putut participa în cadrul exerciţiului „Joint Warrior” desfăşurat în aprilie 2015 în Marea Britanie.

Pe de altă parte, Federaţia Rusă a desfăşurat sistematic exerciţii militare cu participarea a zeci de mii de soldaţi, unele dintre ecestea efectuate chiar în imediata apropiere de frontierele euro-atlantice. Această practică a organizării de exerciţii militare masivă, fără trimiterea unor notificări în prealabil, contravine principiilor Documentului de la Viena, ducând automat la o creştere a tensiunilor politice şi subminarea încrederii între state. Fapt confirmat şi de maniera în care a acţionat Rusia pentru a anexa peninsula ucraineană Crimeea – preluarea punctelor militare strategice din peninsulă sub masca unor aşa-numite „exerciţii inopinate” şi „manevre militare”.

Prin urmare, dacă vorbim de provocări militare, cu siguranţă că Rusia excelează la acest capitol.

Consultaţi textul integral al Documentului de la Viena aici.

Mit #18: Războiul civil din Siria a fost determinat de acţiunile agresive ale Alianţei Nord-Atlantice

Fapt #18: Războiul civil din Siria, denumită şi Criza siriană iar în primă fază Revolta din Siria, a pornit în urma unei serii de demonstraţii antiguvernamentale începute în ianuarie 2011, ca parte a valului de proteste antiguvernamentale din MENA sau Primăvara Arabă. Protestatarii cereau libertate politică, manifestând împotriva sistemului dictatorial unipartinic perpetuat în timpul conducerii ţării de către preşedinţii Hafez şi dr. Bashar al-Assad, împotriva hegemoniei membrilor sectei alawite, apropiaţi de familia Assad, în guvern şi conducerea armatei şi a organelor de securitate, împotriva şomajului, a corupţiei şi a încălcării drepturilor omului în ţară.

Regimul a reacţionat împotriva manifestaţiilor de masă fără prea multe reticenţe cu focuri de arme, arestări şi bombardamente focalizate pe cartierele şi localităţile rebele, degenerând cu timpul într-un adevărat război civil.

În prezent, criza în curs de desfăşurare din Siria reprezintă o provocare serioasă atât pentru securitatea regională, cât şi pentru frontiera sud-estică a NATO: „Dinamica acestui conflict – inclusiv terorismul şi extremismul violent în toate formele şi manifestările lor, tragedia umanitară pe care acesta l-a provocat, precum şi fluxul masiv de migranţi – prezintă provocări şi ameninţări la adresa stabilităţii, securităţii şi prosperităţii internaţionale. Ne reiterăm angajamentul deplin şi hotărârea de apărare a teritoriului şi graniţelor NATO împotriva oricăror ameninţări şi de a aborda provocările care reies din conflictul din Siria”, se menţionează în Declaraţia comună a statelor NATO la Summitul de la Varşovia.

Aşadar, NATO nu a intervenit în niciun fel în conflictul din Siria, spre deosebire de Rusia care şi-a intensificat prezenţa militară în această ţară începând din toamna anului 2015 pentru a susţine regimul Bashar al-Assad de la Damasc. Ori, escaladarea conflictului sirian constituie un risc şi o provocare serioasă la adresa securităţii aliaţilor şi altor state.

image

Mit #19: SUA se folosesc de NATO pentru a-şi atinge obiectivele militare şi geopolitice prin utilizarea terorirştilor Al-Qaeda, reorganizaţi acum în ISIS/Daesh, ca pretext de intervenţie în Orientul Mijlociu

Fapt #19: Aşa cum s-a demonstrat ulterior, NATO nu a avut nicio intenţie ascunsă de a interveni în Siria, mai ales că asta ar fi putut escalada şi mai mult situaţia dificilă din regiune. Cu toate că cei 28 de membri ai NATO fac parte cu toţii din coaliţia internaţională condusă de SUA care luptă împotriva grupării Statul Islamic (SI) în regiune, Alianţa nu este implicată direct în conflictul din Siria.

„Uneori costurile unei operaţiuni militare sunt mai mari decât beneficiile. Examinând situaţia din Siria, membrii NATO au ajuns la concluzia că o astfel de operaţiune ar agrava o situaţie deja teribilă”, declara Secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, în cadrul unei conferinţe de presă din decembrie 2016.

Actvitatea NATO în Mediterana de Est a fost clar formulată în cadrul Summitului de la Varşovia: „Activitatea NATO a adăugat valoare prin oferirea de informaţii în timp real cu privire la fluxurile de migranţi neregulate, către Turcia, Grecia şi Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării Operative la Frontierele Externe ale Statelor Membre ale Uniunii Europene, FRONTEX. Această activitate se desfăşoară în cooperare cu autorităţile naţionale relevante şi prin stabilirea unor legături directe între Comandamentul Maritim (MARCOM) şi FRONTEX la nivel operaţional. Este o contribuţie eficientă la eforturile existente pentru controlul migraţiei neregulate din zonă, oferind de asemenea noi oportunităţi de cooperare consolidată cu UE la nivel tactic şi operaţional în contextul curbării migraţiei neregulate”. Declaraţia integrală a Summitului NATO de la Varşovia poate fi citită aici.

Toate statele membre NATO sunt parte a coaliţiei internaţionale conduse de SUA împotriva grupării teroriste ISIL/Daesh, percepută de către toţi membrii aliaţi drept o ameninţare gravă pentru regiunea extinsă a Orientului Apropiat şi Africii de Nord, precum şi pentru spaţiul euro-atlantic. De aceea, o parte semnificativă a eforturilor comune a fost canalizată spre întărirea nivelului de guvernare din Irak, inclusiv prin instruirea forţelor de apărare şi securitate irakiene. Recent, forţele de la Bagdad au reuşit să preia controlul asupra oraşului Mosul din nordul Irakului – locul de unde liderul ISIL/Daesh, Abu Bakr al-Baghdadi a proclamat aşa-numitul „Califat islamic”. În acelaşi timp, din toamna anului 2016 Alianţa şi-a sporit contribuţia în cadrul Coaliţiei Globale împotriva ISLI/Daesh oferind accesul direct la AWACS a NATO pentru obţinerea de către Coaliţie a unei mai bune cunoaşteri a situaţiei.

Nu există nicio conexiune directă sau indirectă între organizaţia teroristă ISIL/Daesh şi NATO sau vreun stat membru al Alianţei.

Mit #20: NATO planifica amplasarea de baze militare şi rachete antibalistice în Crimeea

Fapt #20: Aceasta reprezintă o pură fantezie. Această idee nu a fost propusă, sugerată sau discutată în cadrul Alianţei.

Mit #21: Exerciţiile militare comune şi de menţinere a păcii ale NATO cu statele din CSI sunt ineficiente şi pot destabiliza regiunea

Fapt #21: Fiecare stat are dreptul să efectueze exerciţii militare atât timp cât sunt respectate obligaţiile internaţionale asumate, inclusiv anunţarea în prealabil a numărului de efective angrenate, precum şi oferirea posibilităţii de monitorizare, ori de câte ori e necesar.

Pentru a promova încrederea reciprocă şi a stabili relaţii bazate pe transparenţă, statele membre OSCE sunt obligate să aplice prevederile Documentului de la Viena (2011) anunţând în prealabil perioada desfăşurării exerciţiilor militare care presupun mobilizarea unui număr de peste 9000 de militari, exceptând cazurile în care exerciţiile presupun testarea reacţiei rapide a trupelor.

Toate exerciţiile militare comune şi de menţinere a păcii ale NATO cu statele din CSI se desfăşoară în cadrul programului PfP – iniţiativă majoră introdusă de Alianţă la Summitul de la Burexelles din ianuarie 1994 cu scopul de a îmbunătăţi securitatea şi stabilitatea în Europa. Programul ajută la creşterea stabilităţii, diminuează pericolele la adresa păcii şi clădeşte relaţii întărite de securitate la bazate pe cooperare practică şi angajament în sprijinirea principiilor democratic susţinute de Alianţă.

Evenimentele din Ucraina din primăvara anului 2014, ce au condus la declanşarea unei crize în imediata apropiere de frontiera NATO, i-au convins pe liderii euro-atlantici că e nevoie de noi iniţiative de interoperabilitate cu partenerii, lansând la Summitul din Ţara Galilor platforma de interoperabilitate – format cheie pentru lucrul cu partenerii pe o gamă largă de aspecte legate de interoperabilitate şi pregătirea pentru gestionarea pe viitor a crizelor, ceea ce nu contravine în niciun fel relaţiilor stabilite de statele ex-sovietice în cadrul CSI. Declaraţia comună a Summitului din Ţara Galilor poate fi consultată aici.

Mit #22: NATO acţionează pentru distrugerea Rusiei şi ruperea relaţiilor acesteia cu statele din spaţiul CSI

Fapt #22: De la terminarea Războiului Rece, NATO vede în dezvoltarea relaţiilor constructive şi de cooperare cu Rusia, un element cheie de securitate şi stabilitate, care trebuie să servească intereselor comunităţii internaţionale.

În acest scop, Alianţa a creat un organisme de cooperare unice – Consiliul Comun Permanent NATO-Rusia (PJC) şi Consiliul NATO-Rusia. De asemenea, NATO a invitat oficial Rusia să coopereze în domeniul apărării antirachetă, invitaţie ce n-a mai fost făcută nici unui alt stat partener.

În „Actul fondator al relaţiilor, coperării şi securităţii reciproce între NATO şi Rusia” semnat în 1997 la Paris şi reafirmat în cadrul summiturilor NATO-Rusia de la Roma (2002) şi Lisabona (2010), se stipulează clar că:

„în actualul mediu de securitate şi în cel din viitorul apropiat, Alianţa va continua să-şi îndeplinească misiunea de apărare colectivă, precum şi alte misiuni, mai degrabă prin asigurarea interoperabilităţii, integrării şi capabilităţii de consolidare, decât prin staţionarea permanentă a unor forţe combatante semnificative”.

Actul fondator poate fi accesat aici.

În 2002, NATO şi Rusia au atins un nivel superior al relaţiilor, prin înfiinţarea Consiliului NATO-Rusia – Declaraţia de la Roma care a pus bazele Consiliului NATO-Rusia poate fi accesată aici.

De la crearea Consiliului NATO-Rusia şi până în prezent, NATO şi Rusia au cooperat în diferite domenii, de la lupta împotriva traficului de droguri şi a terorismului, salvarea submarinelor aflate în pericol şi planificarea în domeniul urgenţelor civile. Niciunui alt partener nu i s-a oferit o deschidere mai mare.

Departe de a o marginaliza, NATO a tratat Rusia ca pe un partener privilegiat.

Politica oficială a NATO a fost articulată în cadrul Summitului de la Varşovia (iulie 2016): „Alianţa nu caută confruntări şi nu reprezintă nicio ameninţare pentru Rusia. Dar nu putem face şi nu vom face niciun compromis la principiile pe care se sprijină Alianţa noastră şi securitatea în Europa şi America de Nord. NATO va continua să fie transparentă, previzibilă şi fermă”.

Prin urmare, nici politicile şi nici acţiunile Alianţei nu urmăresc distrugerea Rusiei şi ruperea relaţiilor acesteia cu statele CSI.

image
  • Ineficienţa NATO

Mit #23: Când spui NATO, vorbim mai degrabă de SUA

Fapt #23: Afirmaţia reprezintă o tehnică de dezinformare cu rolul de a sugera că NATO ar reprezenta un instrument geopolitic al SUA. În realitate, NATO reprezintă legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord şi implicit a SUA, este permanent legată de securitatea statelor aliate din Europa. Este expresia practică a efortului colectiv al membrilor săi pentru sprijinirea intereselor lor comune.

Deşi Statele Unite sunt cele mai mari contributoare militare ale Alianţei, beneficiile şi garanţiile de securitate obţinute în cadrul Tratatului Atlanticului de Nord sunt net superioare oricărei contribuţii materiale, iar deciziile se iau prin consens, în urma consultării tuturor aliaţilor.

Mit #24: Superioritatea militară şi tehnică a Rusiei faţă de SUA sau NATO face ca scutul antibalistic de la Deveselu să fie inutil

Fapt #24: Operaţionalizarea sistemului antirachetă a întărit securitatea naţională atât direct, prin protecţia pe care o asigură întregului teritoriu naţional, cât şi indirect, deoarece sistemul are un rol important de descurajare, în măsură să diminueze riscurile legate de eventuale atacuri cu rachete balistice.

Rolul de descurajare va îndepărta riscul de atac împotriva oricărui teritoriu Aliat cu privire la care, în virtutea calităţii de membru NATO şi a obligaţiilor pe care le implică Articolul 5 al Tratatului de la Washington, şi România are responsabilităţi.

Orice insinuare potrivit căreia scutul antirachetă de la Deveselu ar fi inutil în faţa superiorităţii militare a Rusiei reprezintă o denaturare a realităţii, mai ales că sistemul BMD nu este îndreptat împotriva sistemului strategic al Rusiei. Prin urmare, declaraţiile ruse care ameninţă să ţintească aliaţii din cauza BMD a NATO sunt inacceptabile şi contraproductive.

Mit #25: NATO nu are niciun fel de fundament, reprezentând o „abstracţie” ce serveşte interesele „anglo-americanilor”

Fapt #25: O ipoteză care porneşte de la premise false, inclusiv teorii ale conspiraţiei. Existenţa NATO poate fi confirmată atât prin acţiunile sale, cât şi prin documentele oficiale emise de Alianţă.

Textul integral al Tratatului de la Washington poate fi consultat aici.

Mit #26: NATO va abandona Ucraina din cauza incapacităţii acesteia de a realiza reformele cerute în materie de securitate şi apărare

Fapt #26: Relaţiile NATO cu Ucraina au început să evolueze curând după ce aceasta din urmă şi-a obţinut independenţa în 1991. Imediat Ucraina s-a alăturat Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic (NACC) şi a rămas un participant activ de-a lungul întregii existenţe a acestui organism. În 1994 s-a alăturat programului Parteneriatului pentru Pace şi s-a numărat printre membrii fondatori ai Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, care a înlocuit NACC în mai 1997.

Nucleul relaţiilor de colaborare dintre NATO şi Ucraina îl reprezintă „Carta pentru un parteneriat specific între NATO şi Ucraina” semnat de liderii Alianţei şi preşedintele Kucima în iulie 1997 la Madrid. În Cartă ţările membre NATO şi-au reafirmat sprijinul pentru suveranitatea şi independenţa Ucrainei, ca şi pentru integritatea sa teritorială, dezvoltarea democratică, prosperitatea economică şi statutul său de ţară non-nucleară, precum şi principiul inviolabilităţii frontierelor sale. Textul intregral al Cartei poate fi accesat aici.

Relaţia dintre cele două entităţi este un proces dinamic, evolutiv, şi se desfăşoară în baza unui dialog constructiv în cadrul forului Comisia NATO-Ucraina, înfiinţat de Cartă. Din 2014 până în prezent, relaţiile statului ucrainean cu Alianţa au fost intensificate pe domenii critice cum ar fi misiunile de menţinere a păcii, reforma sectorului apărării şi securităţii, interoperabilitate militară, schimb de experienţă militară, planurile civile de urgenţă, programul Ştiinţă pentru Pace şi Securitate (SPS), informare publică/comunicare strategică etc.

Angajamentele Alianţei vizavi de Ucraina au fost confirmate şi de Declaraţia comună a statelor NATO la Summitul de la Varşovia (iulie 2016): „NATO va continua să ofere consiliere strategică şi susţinere practică pentru reforma sectorului ucrainean de securitate şi apărare, inclusiv aşa cum este stabilit în pachetul de asistenţă completă, pe care îl aprobăm împreună cu preşedintele Poroshenko în cadrul întâlnirii de astăzi a Comisiei NATO-Ucraina”.

Mit #27: Federaţia Rusă poate înfrânge NATO în 36-40 de ore în cazul unui război

Fapt #27: Afirmaţia reprezintă o denaturare a raportului „Reinforcing Deterrence on NATO’s Eastern Flank” realizat de RAND Corporation, care efectuează cercetare şi analiză pentru forţele armate ale Statelor Unite. Potrivit raportului, activitatea militară NATO din Estonia, Letonia şi Lituania este inegală cu cea a Rusiei şi „mai degrabă conduce spre un război devastator, decât să-l împiedice”.

Conform comisiei de experţi, au fost întreprinse o serie de simulări ale unui război ce luau în calcul un scenariu în care Rusia încerca să anexeze teritoriului rus capitala Estoniei sau Letoniei, ori ambele oraşe, în mod similar felului în care a procedat în cazul peninsulei Crimeea, în anul 2014. Concluzia raportului s-a rezumat la constatarea că „NATO nu poate proteja cu succes teritoriile celor mai expuşi membri ai Alianţei”.

Aici trebuie să subliniem că similarea agresiunilor militare şi hibride au fost efectuate din vara anului 2014 până în primăvara lui 2015, deci înainte de implementarea planurilor de consolidare a prezenţei militare a Alianţei în Europa de Est. Ori, la nivelul anului 2017, realităţile de pe teren s-au schimbat, iar dislocarea batalioanelor multinaţionale discurajează automat orice agresiuni hibride planificate în regiune.

Mit #28: Operaţiunea NATO în Afganistan s-a soldat cu un eşec total

Fapt #28: În 2003, NATO a preluat comanda asupra Forţei Internaţionale de Asistenţă pentru Securitate (ISAF) stabilită prin Rezoluţia 1386 a Consiliului de Securitate al ONU la 20 decembrie 2001.

Sub comanda NATO, misiunile din cadrul ISAF s-au extins etapizat cuprinzând întreg teritoriul Afganistanului. În cadrul operaţiunilor s-au implicat peste 22 de state non-NATO, iar misiunea ISAF a contribuit la reconstruirea de la zero a forţelor militare şi de securitate afgane reprezentând circa 350 000 de soldaţi şi poliţişti.

Atacurile asupra ISAF în alte zone ale Afganistanului continuă. Cu toate acestea, forţele afgane sunt acum pregătite să-şi asume întreaga responsabilitate pentru securitatea statului, în conformitate cu acordurile stabilite cu autorităţile afgane.

NATO va continua să ofere traininguri, consiliere şi asistenţă forţelor militare afgane prin intermediul misiunii „Resolute Support”. În acest context, Guvernul afgan şi-a asumat obligaţia de a creşte gradual finanţarea din surse proprii şi de a întreprinde demersuri concrete în lupta împotriva corupţiei.

nato moldova
  • NATO şi Republica Moldova

Mit #29: Apropierea R. Moldova de NATO va destabiliza situaţia internă a ţării

Fapt #29: Primii paşi ai R. Moldova spre NATO au fost realizaţi încă din 1992, când aceasta aderă la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, urmând ca în 1994 să fie printre statele participante în cadrul programului Parteneriatul pentru Pace (PfP).

NATO şi Republica Moldova cooperează activ în domeniul reformelor democratice, instituţionale şi de apărare, şi au pus bazele unei cooperări practice în multe alte domenii: cooperarea şi reforma în domeniul păcii şi securităţii, planificarea situaţiilor de urgenţă şi gestionarea consecinţelor dezastrelor natural, cooperarea în domeniul ştiinţei şi mediului, distrugerea minelor antipersonal şi a surplusului de muniţie, informarea publică şi comunicare strategică. Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) stabileşte programul de cooperare a Moldovei cu NATO.

Moldova încearcă să se apropie de instituţiile şi standardele euro-atlantice. Gradul de cooperare NATO-Moldova în cele din urmă depinde de disponibilitatea ţării de a continua procesul de implementare a reformelor democratice şi de consolidare a instituţiilor democratice deja existente.

Până în prezent, nicio acţiune de colaborare NATO-R. Moldova nu a avut drept efect o destabilizare a situaţiei interne din republică.

Mai multe informaţii despre cooperarea NATO-R. Moldova găsiţi aici.

Mit #30: R. Moldova este forţată să adere la NATO

Fapt #30: Statutul de participant în cadrul programului Parteneriatul pentru Pace (PfP) nu presupune automat o obligaţie de aderare la NATO. Programul vizează îmbunătăţirea aptitudinilor şi capacităţilor de menţinere a păcii prin intermediul planificării comune, pregătirii şi exerciţiilor, procedând astfel la creşterea interoperabilităţii forţelor militare ale ţărilor partenere cu cele ale NATO.

Invitaţia de participare în cadrul PfP a fost adresată tuturor statelor participante la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic (NACC), dar şi altor state participante la CSCE, capabile şi doritoare de a contribui la acest program. Invitaţia a fost acceptată de 27 de ţări, inclusiv de Federaţia Rusă. Activităţile pe care şi le asumă fiecare ţară parteneră sunt bazate pe Programe Individuale de Parteneriat care sunt elaborate în comun. Prin implementarea Planului Individual de Acţiuni, R. Moldova nu urmăreşte obiectivul aderării la NATO – fapt reiterat în cadrul Planului Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) Republica Moldova – NATO, aprobat de Guvern la 29 decembrie 2006.

Pentru mai multe detalii despre programul PfP, vedeţi aici.

Mit #31: Cooperarea cu NATO contravine statutului de neutralitate al R. Moldova

Fapt #31: NATO şi Republica Moldova cooperează activ în domeniul reformelor democratice, instituţionale şi de apărare, şi au pus bazele unei cooperări practice în multe alte domenii. Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) stabileşte programul de cooperare a Moldovei cu NATO şi ţine cont de statutul de neutralitate prevăzut de Articolul 11 al Constituţiei R. Moldova, mai ales că trupele NATO nu sunt dislocate pe teritoriul naţional al republicii.

De altfel, singurul stat care încalcă principiul neutralităţii R. Moldova este Federaţia Rusă, prin prezenţa trupelor ruse din Grupul Operativ (GOTR) în raioanele din stânga Nistrului.

Mit #32: Procesul de integrarea europeană implică automat aderarea R. Moldova la NATO

Fapt #32: Fals. Integrarea în UE şi aderarea la NATO reprezintă două procese distincte, complementare, nu neapărat obligatorii. Practica internaţională a arătat faptul că există şase state care sunt memebre UE fără a fi membre NATO: Austria, Finlanda, Irlanda, Malta, Suedia şi Cipru (determinat de statutul Turciei ca membru NATO).

NATO acordă o importanţă deosebită relaţiilor sale cu Uniunea Europeană. Provocările de securitate comune fac necesar ca parteneriatul strategic între cele două organizaţii să fie consolidat în continuare, într-un spirit de deschidere reciprocă şi complementaritate.

Mit #33: NATO intenţionează să-şi stabilească baze militare în regiunea transnistreană

Fapt #33: Este o afirmaţie falsă cu scopul de a denatura realitatea deoarece oficialii aliaţi nu au abordat niciodată un astfel de plan.

NATO întotdeauna a pledat pentru reglementarea paşnică a diferendului transnistrean, în cadrul unor formate de negocieri diplomatice. Fapt reiterat în cadrul Summitului de la Varşovia (iulie 2016):

„Continuăm să susţinem dreptul tuturor partenerilor noştri de a face alegeri independente şi suverane cu privire la politica externă şi de securitate, fără presiuni sau constrângeri externe. Rămânem dedicaţi în susţinerea noastră pentru integritatea teritorială, independenţa şi suveranitatea Armeniei, Azerbaidjanului, Georgiei şi Republicii Moldova. În acest context, continuăm să susţinem eforturile către o rezolvare paşnică a conflictelor din Caucazul de Sud, precum şi a celor din Republica Moldova, în baza acestor principii şi a normelor de drept internaţional, a Cartei ONU şi a Actului Final de la Helsinki”.

Mai mult, NATO nu are nici-un rol direct în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean, însă urmăreşte îndeaproape evoluţiile din regiune, aşteptând ca Rusia să-şi respecte pe deplin obligaţiile internaţionale, inclusiv respectarea de către aceasta a integrităţii teritoriale şi suveranităţii statelor vecine.

Vezi Planul Individual de Acţiuni al Parteneriatului (IPAP) Republica Moldova – NATO şi Declaraţia comună de la Summitul NATO de la Varşovia (iulie 2016).

Mit #34: Deschiderea Oficiului de legătură NATO (NLO) la Chişinău poate declanşa un război şi împiedică reglementarea diferendului transnistrean

Fapt #34: Oficiul de legătură NATO (NLO) reprezintă o parte a dialogului politic, acesta va facilita identificarea domeniilor în care R. Moldova necesită asistenţă pentru a-şi reforma sectoarele de apărare şi securitate, va ajuta la implementarea cu succes a proiectelor în curs de desfăşurare. Pentru a fi deschis acest birou de legătură urmează să fie negociat şi semnat un memorandum de înţelegere cu NATO.

Oficiul de legătură NATO are misiunea de a facilita şi consolida cooperarea practică dintre NATO şi statul în care urmează a fi creat. Acest oficiu are scopul de a furniza consultanţă autorităţilor ţării în care e amplasat şi NATO privind planificarea şi punerea în aplicare a programelor şi activităţilor de cooperare. De asemenea, efectuează legătura cu autorităţile statului, NATO, ţările membre şi partenere NATO pentru a consolida cooperarea şi înţelegerea în vederea realizării obiectivelor NATO. Oficiul de legătură NATO are obiectivele de a intensifica dialogul pe marginea reformelor demarate, de a sprijini transformarea guvernării democratice a sectorului de apărare şi de securitate, de a asigura supravegherea parlamentară şi executivă; de a pune în aplicare strategia de securitate naţională, precum şi de a îmbunătăţi sistemul naţional de securitate.

Astfel de Oficii de legătură NATO a fost create în Ucraina, Georgia şi statele din Asia Centrală. În Ucraina acesta a fost fondat în aprilie 1999, personalul fiind creat din 16 persoane civili şi militari din Estonia, Lituania, Polonia, Germania, Ucraina, precum şi din Sediul NATO (Belgia). Are o cooperare strânsă cu Centrul de Informare şi Documentare NATO din Kiev.

Oficiul de legătură NATO din Georgia a fost deschis oficial la 1 octombrie 2010, personalul fiind compus din 14 persoane civili şi miliari din Polonia, Norvegia, Republica Cehă, Georgia, precum şi din, Sediul NATO din Belgia.

În Asia Centrală, Oficiul de legătură NATO se schimbă anual prin rotaţie pintre următoarele state: Kazahstan, Kârgâzstan, Turkmenistan, Tadjikistan şi Uzbekistan.

În 2006, la Belgrad a fost deschis un Oficiu NATO de legătură militară cu scopul de a acorda asistenţă, a promova reformele în sistemul de apărare şi a facilita participarea ţării în cadrul activităţilor prevăzute de programul PfP; în ciuda faptului că Serbia are statutul de observator în cadrul Mişcării de Nealiniere şi e neutră în raport cu blocurile militare încă din 2007. De asemenea, o Misiune de legătură militară a fost deschisă în mai 2002 şi în Federaţia Rusă, aceasta având sediul la Moscova.

NATO întotdeauna a pledat pentru reglementarea paşnică a diferendului transnistrean, în cadrul unor formate de negocieri diplomatice, neavând niciun rol direct în procesul de soluţionare a conflictului transnistrean.

Mai multe detalii despre Biroul de legătură NATO la Chişinău vezi aici.

Mit #35: Oficiul de legătură NATO la Chişinău (NLO) va fi format fin militari care nu vor fi supuşi nici unui control

Fapt #35: Potrivit purtătoarei de cuvânt a NATO, Oanu Lungescu, Biroul de legătură a Alianţei în R. Moldova nu va fi o bază militară şi nici nu va avea un profil militar, fiind vorba mai degrabă de o reprezentanţă diplomatică şi civilă în R. Moldova:

„Oficiul de legătură NATO din Chişinău este o reprezentanţă diplomatică civilă. Nu este o bază militară sau de profil militar. Este un birou pur civil, diplomatic. De asemenea, nu este ceva impus R. Moldova, dar este rezultatul unei cereri formulate de Guvern. Personalul este pur civil. În afară de şefa biroului, care este de origine lituaniană, toţi angajaţii vor fi din R. Moldova”.

Statutul personalului angajat în cadrul Oficiului de legătură NATO de la Chişinău este similar cu cel al diplomaţilor, conform Legii nr. 1134 din 04.08.1992, reactualizată în 2006, fiind supuşi controlului din partea Alianţei.

Mit #36: NATO a preluat controlul asupra structurilor de forţă din R. Moldova

Fapt #36: Aceasta reprezintă o pură speculaţie, fără a se aduce dovezi concrete. NATO nu are nicio intenţie să se implice în treburile interne ale statelor partenere.


*Nicolae Ţîbrigan este licenţiat în Sociologie la Universitatea din Bucureşti, absolvent al masterului de Studii de securitate din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. În prezent este înscris la Şcoala doctorală din cadrul aceleiaşi facultăţi cu titlul cercetării „Coloniştii găgăuzi din Basarabia după Marea Unire”. Are experienţă în domeniul realizării proiectelor europene, participând la numeroase iniţiative de voluntariat atât în Republica Moldova cât şi România. Începând cu 2013 este expert în cadrul Fundaţiei Universitare a Mării Negre (FUMN) şi asistent de cercetare la Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I.C. Brătianu” al Academiei Române.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite