Totul prin noi, moldoveni

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Primele alegeri prezidenţiale directe din ultimul deceniu şi jumătate vor avea loc duminică în Republica Moldova. Alegătorii, pe cine vor îmbrăţişa? Pe Maia Sandu? Pe Igor Dodon? Oare de ce, dincolo de falimentul „proeuropenilor” e cel din urmă popular?

„E o vreme de să mă iei în braţe”, clamează, tentant, diverse doamne prea solitare, sau prea îndrăgostite de îndrăgosteală, în reţelele sociale.

Stăruitorul apel li se potriveşte unora mănuşă. Se adecvează, de altfel, şi tradiţionalei noţiuni româneşti şi moldoveneşti de politică. „Nimica prin noi înşine, totul prin alţii”, pare a zice, perdant, din vremi imemorabile, o masă critică de români de dincoace şi dincolo de Prut. Această zicere e mai puternică decât fascismul, comunismul, democraţia, de vreme ce a determinat politica internă şi externă a României nu doar în vechime, ci şi sub toate regimurile ei moderne, de la înfiinţarea monarhiei încoace. E curios impactul, e stranie adâncimea implantării ei, de vreme ce strategia milenară a unei părţi importante a poporului român pare să fi fost izolarea faţă de migratori, fuga în munţi faţă de cotropitori, calea codrului şi drumul basmului şi-a mitului faţă de agresori.

Dar delegarea de răspunderi şi deci şi de vinovăţii, ca ancorarea în legendă, într-o cosmogonie a „mitului eternei reîntoarceri”, spre a-l cita pe Mircea Eliade, s-au dovedit perdante faţă de istorie. Cea pe care, isterizat de soarta României, o umplea cândva de imprecaţii Emil Cioran. Vine un moment în viaţa lor, în care, forţate bunăoară de o globalizare neiertătoare să adopte atitudini clare, naţiunile mici şi mijlocii nu se mai pot eschiva. Nici strecura şi fofila. E clipa, în care sunt silite să opteze pentru o poziţie tranşantă. E de dorit, atunci, să fie de partea bună a istoriei. Pentru români şi moldoveni acest moment a sosit şi e pe cale să treacă pe neobservate. Căci mare parte din elita românească şi moldovenească doarme, sau a dezertat. Ori se complace într-un dolce far niente.

E clar că, faţă de Republica Moldova, Ucraina şi Georgia, ţări care se orientaseră spre vest, lumea democraţiilor a greşit grav, păgubindu-le nu doar pe ele, ci şi pe sine. 

Parte din ea s-a dezis de lupta cu monstrul totalitar, fie din fatalism, fie pentru că democraţia n-o entuziasmează îndeajuns, fie fiindcă i se par ispititoare monstruozităţile putinist-dacopat-naţionalist-ortodoxiste. E genul de paseism care a mai trimis ţara, sub Antonescu, ori Ceauşescu, în nenorociri mai ample şi dureroase decât cele care au năpădit alte ţări captive. România li s-a supus nu odată puterilor totalitare, sperând ca „fratele cel mare” s-o ia în braţe. Să-i dea lăptic bun şi dulce să sugă. Big brother Putin are însă alte griji presante. Big brother Hitler, Stalin et comp., la fel. După cum reiese din cartea de căpătâi a Hannei Arendt, „Originile Totalitarismului”, mişcarea, în sistemele totalitare, trebuie necesarmente să fie perpetuă. Teroarea permanentă e pâinea lor de toate zilele. Căci replierea meditativă, calmul, liniştea, reflecţia critică, le-ar ameninţa decisiv.

Din contră, democraţiile fac, adesea, prea puţin. Sunt lente, inactive, hamletizează, sunt hipermeditative. Se mişcă greu. Se lasă antrenate către fapte bărbăteşti chiar şi mai greu, căci lasă lesne de la ele de dragul dialogului. Nu vor să ne dea flota NATO în Marea Neagră, pe care o reclamăm stăruitor deşi nu ne-am învrednicit s-o facem singuri. Şi nu hrănesc ele cam des mici şerpişori la sân care se arată, ca Putin, capabili de a lua rapid proporţii, de a se preface în balauri de o voracitate ieşită din comun? Ca zmei şi paralei, ţarii nu doar că nu-şi onorează angajamentele, de pildă de a-şi retrage Armata a 14-a din Transnistria, ci scuipă, ca Putin, fără jenă, pe bunăvoinţa celor care în accesul lor de încredere nelimitată, i-au calificat, culmea, drept „parteneri strategici”.

E clar că, faţă de Republica Moldova, Ucraina şi Georgia, ţări care se orientaseră spre vest, lumea democraţiilor a greşit grav, păgubindu-le nu doar pe ele, ci şi pe sine. Dintr-o combinaţie de laşitate şi superbie, lene şi neştiinţă, de indolenţă, frică, poftă de contracte avantajoase cu Moscova şi pacifism stupid, incapabil să înţeleagă că o pace bună implică înarmare eficientă, cele trei ţări au fost lăsate de izbelişte când le-a fost lumea mai dragă. Când ar fi avut mai multă nevoie de NATO. Nu e deci de mirare că au devenit în grade şi moduri diferite, victimele reaţâţatelor jinduiri ruseşti.

Mulţi est-europeni şi nu puţini de dincolo de Prut se lasă ispitiţi să parieze pe efigia celui aparent mai tare, pe ruşi, pe Putin, pe un creştinism de paradă, anticreştin în fapt.

Abia acum, odată cu măcelul sirian, lumea începe să se trezească la realităţi. Şi descoperă-ngrozită cât de atroce sunt. Moscova calcă nu doare pe cadavre răzleţe, ci peste gropi comune, spre a-şi satisface ambiţiile nu doar teritoriale, cum s-a crezut în vest, comod, ci poftele globale, ce ţin de-un Weltanschauung barbar, de valori asiatice, disjuncte faţă de ale naţiunilor preţuind libertatea.

În aceste condiţii, mulţi est-europeni şi nu puţini de dincolo de Prut se lasă ispitiţi să parieze pe efigia celui aparent mai tare, pe ruşi, pe Putin, pe un creştinism de paradă, anticreştin în fapt. Le vine să ia din nou lumina de la Kremlin şi să se lase îmbrăţişaţi de Gingis Han, căci li se pare că ar fi venit chipurile vremea, dragă tătucă Putin, „să ne iei în braţe”. Ca atare unii, prea mulţi, dezamăgiţi de „pro-europeni”, se pregătesc să-şi pună ştampila nu pe Maia Sandu, cum ar trebui, ci, vai, pe Igor Dodon. Dacă cei antrenaţi inconştient în propaganda prorusă şi-ar analiza opţiunea raţional, în lumina experienţei ultimului veac şi a negurii faptelor regimului Putin, ar înţelege că un astfel de act, adecvat principiului „nimica prin noi înşine”, ar trebui cotat ca absolut sinucigaş. Căci plasează naţiunea de partea proastă a istoriei.

N-or fi perfecte democraţiile occidentale. Dar, ca unul care le-am criticat sever şi frecvent, din interior, afirm că mecanismele şi instituţiile statelor de drept şi societăţilor deschise funcţionează, fie şi într-un târziu, excelent. Căci libertatea şi aderenţa la adevăr le dă şansa nu doar de a le accepta pe ale altora. De pildă libertatea românilor şi moldovenilor. Ci şi de a învăţa din erori proprii, de a le corecta şi a-şi îndrepta conduita, astfel încât să nu-şi rateze proxima întâlnire cu istoria.

Dar ce te faci dacă, smintit de administraţia Obama, Apusul nu te ia în braţe, cum ai vrea? Mai ai un aliat, mai mare. Marţi a fost ziua regelui românilor, Mihai I. Poate n-ar fi rău de amintit că deviza casei sale e „Nihil Sine Deo”. Iată un ajutor vrednic. Căci l-a învăţat pe om de bine. Creându-l după chipul şi asemănarea Sa, l-a vrut demn. Iar demnitatea presupune, pe lângă dragostea de-aproape, libertatea.

Text semnat de Petre M. Iancu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite