Transnistria – direcţii politice noi .... din epoca de piatră!

Tanc sovietic în Triaspol FOTO Mediafax

De multe ori, când te uiţi cu atenţie la oamenii politici, descoperi un sentiment de ură legat de alfabetizarea electoratului. Practic, dacă acesta nu ar şti să citească, multe afaceri deloc legale s-ar putea derula mai uşor, presiunea opiniei publice ar fi cvasi-inexistentă, iar diferitele manipulări din campaniile electorale s-ar putea realiza fără dificultăţi majore.

Doar că acest aspect nu se poate bloca, pentru că nu poţi avea bogăţie cu cetăţeni analfabeţi, chiar dacă vin la vot – în viaţă sau morţi fiind, dar trecuţi pe listele electorale.

În această situaţie, ai nevoie de descurajarea educaţiei de vârf – în principal –, iar pentru aceasta este bună orice idee care prăbuşeşte nivelul cultural al unei ţări. Astfel, încurajezi laşitatea, fabricile de diplome şi reduci fondurile destinate cercetării autentice, lăsându-le pe mâna clanurilor din universităţi şi a clanurilor universitare ce şi-au pus un picior şi în instituţiile de resort care alocă bani pentru cercetare.

Doar că alfabetizarea electoratului mai are o problemă. Printre cele mai populare cărţi din lume, în fiecare ţară, sunt cele de istorie.

O carte de istorie nu este doar o înşiruire de date, şi nici doar o suită de interpretări puse pe un anumit calapod denigrator al unuia sau altuia – iar în estul Europei vecinii noştri au dat şi dau dovadă de multă fantezie în demonstrarea ipotezelor denigratoare la adresa altor state de la graniţa lor de azi sau de ieri. Avem şi noi câţiva proşti care au uitat să analizeze conform metodologiei ştiinţifice istoria – unii fiind chiar bine promovaţi de presă sau la metrou –, dar adevărul nu poate fi obturat, oricât de mari ar fi tirajele.

Cărţile de istorie nu sunt o înşiruire de date, ci sunt de cele mai multe ori o invitaţie la gândire, pentru că ele prezintă în general succesul unor oameni, cauzele acestui succes, precum şi consecinţele victoriilor, coroborate cu înfăţişarea sorţii celor învinşi. Evident, nu sunt învederate doar aceste lucruri, ci şi altele, iar printre chestiunile pe care istoria le arată apar ceea ce oamenii politici nu şi-ar dori să fie văzute de oricine: strategiile victoriilor!

Astfel, în cărţile de istorie vom învăţa despre şiretlicurile lui Vlad Ţepeş în atacul de noapte, care a fost pe punctul de a-l ucide pe Mahomed II Cuceritorul Constantinopolului, dar şi despre cum la 1 septembrie 1939 soldaţi germani deghizaţi în polonezi au „atacat” un post de graniţă, iar Wermacht-ul a reacţionat prin ocuparea unei mari părţi de teritoriu polonez. Vom învăţa şi despre diferitele operaţiuni secrete desfăşurate în diferitele razboaie, dar şi despre comportamentul şi planificarea diferitelor lupte de către marii conducători militari.

Toate aceste strategii au un singur scop: victoria, iar reuşita lor le asigură locul în cărţile de istorie, care sunt multe şi mai ales citite. După cum se vede la o simplă căutare în arhiva online a Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, peste 40.000 de titluri de cărţi de istorie s-au publicat în România, ceea ce demonstrează, la noi ca şi în orice altă ţară, că aceste subiecte vând bine!

Problema apare deci, prin raportare la numărul de cititori, care astfel sunt mai bine informaţi – şi pot astfel să deceleze mai repede orice acţiune a unui politician, partid politic şi stat!

Or, tocmai în această ultimă enumerare apar marile dificultăţi: statele au şi ele politicile lor, interesele lor, precum şi profesorii lor de istorie. Toată lumea învaţă istoria, în fiecare ţară – mai mult sau mai puţin – şi fiecare stat se pregăteşte împotriva acţiunilor altui stat, învăţându-i acestuia din urmă istoria şi mai ales strategiile politice folosite, deoarece aşa le poate contracara mai bine.

De aceea, să nu ne ascundem – fiecare dictatură are ca scop vânarea temeinică a cunoscătorilor de istorie, deoarece aceştia spun altceva decît ideologia oficială, iar statele care reuşesc o agresiune şi rup din teritoriul altui stat bucăţi vor avea aceeaşi activitate împotriva istoriei şi cunoscătorilor acestei ştiinţe. Soarta lui Nicolae Iorga, a lui Gheorghe Brătianu şi a altora demonstrează încă o dată această realitate.

De aceea, trebuie să înţelegem că şi marile puteri luptă cu forţă pentru scrierea istoriei în conformitate cu interesele lor nu doar în propriile ţări, ci mai ales în ţările unde au interes, dorind a se prezenta, invariabil, ca state corecte, care s-au apărat întotdeauna, care nu au atacat decât pentru că voiau să îşi securizeze graniţe sau interese vitale – acestea din urmă fiind mai greu de definit, de regulă, regăsind aici tot felul de curiozităţi sau produse de importanţă economică ridicată – şi care procedează mereu doar ca apărători ai binelui şi dreptului internaţional, ai drepturilor diferitelor minorităţi şi în general al celor oropsiţi de soartă, pentru că aceştia, fiind mai debili, au nevoie de întărire, de protecţie şi sprijin.

Pentru promovarea adevărului lor, nu ezită să falsifice, să ameninţe, să şteargă urme istorice, să găsească şi să plătească cozi de topor şi trădători care să le poarte cuvintele.

Toate acestea, pentru a face ca adevărul să nu mai existe în mintea nimănui – ori a mai puţinor cetăţeni cu drept de decizie în statele care văd în aceste mari puteri drept nişte adversari de decenii sau secole.

Ei bine, istoria are această particularitate: te învaţă să recunoşti diferitele strategii politice ale statelor – mai ales a marilor puteri, evident, pentru că despre ele se scriu mai multe cărţi – folosite împotriva altor state, în special împotriva celor mici şi a vecinilor lor, deoarece orice mare putere caută să-şi înceapă ascensiunea cu supunerea vecinilor.

Marile puteri folosesc de prea multe ori aceeaşi strategie – creează un grup minoritar şi „îi dau o patrie”, în dauna statelor care au pe teritoriul lor aceste minorităţi, sau preferă ca pentru apărarea propriilor coetnici aflaţi pe teritoriul unui alt stat – vecin, de regulă – să avanseze militar atât de mult, încât smulg bucăţi consistente din statul mai slab şi care este agresat.

De regulă, marile puteri pretextează că ai lor coetnici sunt persecutaţi de statul mai mic, ceea ce este o afirmaţie penibilă şi necredibilă, deoarece fiecare stat mai slab ştie ce sabie apasă asupra capului său, de aceea îi va trata cu menajamente pe cei care au aceeaşi etnie cu cea predominantă într-un stat recunoscut ca mare puteri.

Stat mic, putere mare

Dar marile puteri se uită puţin la adevăr, ele vor doar puncte pe tabla de şah a geopoliticii, uitând că şi ostilitatea unui stat mic poate fi uneori decisivă, deoarece ai nevoie uneori de majorităţi la ONU sau în alte organizaţii, ceea ce echivalează cu asigurarea unei baze de susţinere mai largi. Or, când vecinii unei mari puteri votează contra acesteia, trebuie să înţelegem că la mijloc sunt probleme grave, care obliga micul stat la rezistenţă, sub orice formă.

Ceea ce statele mari ignoră, în plus, nu este doar faptul că această rezistenţă devine un leitmotiv politic, ci şi un liant naţional. Astfel, statele mici pot avea divizări interne serioase pe un subiect sau altul, dar în faţa pericolului comun reprezentat de aceste mari puteri – de obicei, acţiunea uneia – se unesc toate părţile implicate în conflicte interne, animozităţile încetînd. A se vedea, iaraşi cu caracter exemplificativ şi istoric, luptele dintre dinastiile Obrenovici şi Karagheorghevici în Serbia, care au divizat politic ţara, şi unirea tuturor cetăţenilor împotriva agresiunilor externe.

Marile puteri mai au încă o problemă din cauza gestionării proaste a relaţiilor lor cu statele mici, aceasta încadrându-se în imaginea globală a ţării mult mai puternice.

Astfel, statele mari au obligaţia să fie cât mai morale, deoarece, precum într-un proverb în fiecare ţară, peştele de la cap de împute. Faptul că marile puteri nu dau un exemplu de moralitate în relaţiile internaţionale le costă foarte mult, deoarece şi alte state destul de puternice pot folosi aceleaşi metode şi strategii neortodoxe, ceea ce irită şi mai mult şi obligă la reconfigurarea pe scară continentală sau chiar globală a acţiunilor politice, cu efectul general denumit neîncredere şi deci, cu costuri majore de acţiune în orice domeniu. Aceasta, pentru că dimensiunea practicilor imorale sau amorale se poate extinde în orice zonă, de la economie la doborârea avioanelor civile de pasageri, sau de la poluarea „accidental-organizată” a unor zone din teritoriul statului inamic etc.

Anul 2014 este un an mult mai greu decât 2013, deoarece situaţia economiei globale nu este cea mai bună, inclusiv marii campioni ai ultimului deceniu au unele probleme, crescând cursul principalelor valute, iar aceasta afectând în mod direct producţia de bunuri şi comercializarea acestora.

Iar, mai presus de orice, evenimentele din Ucraina au aruncat în aer orice prognoză, deoarece miza este gigantică, iar toţi cei interesaţi de marea tablă de şah cunosc foarte bine care pot fi efectele în cazul unei victorii a unei direcţii sau a alteia.

Strategia politică în Transnistria: forţă, ameninţări, ocupări de teritoriu

acţiuni agresive întâmplate în Transnistria, teritoriul aflat ilegal sub controlul unor infractori care îşi joacă şi ei, precum nişte fluturi, mica poveste de succes a vieţii.

Teritoriul respectiv se proclama independent faţă de Republica încă Sovietică Moldovenească, ceea ce sublinia că disoluţia URSS nu era o cauză acceptabilă pentru anumite populaţii din fostul mare stat, lucru perfect normal.

Ceea ce se putea transforma, însă, într-o relaţie perfect normală, cu valenţe pozitive de colaborare între fostele popoare ale Uniunii Sovietice – respectiv schimb de teritorii şi populaţii, pe baza drepturilor istorice, cu drept de opţiune pentru cei ce nu voiau să fie mutaţi în noile state care apăreau – s-a dovedit a fi, ca de multe ori în istoria estului Europei, doar un nou prilej de intervenţie a celor mai tari împotriva celor slabi, de nesocotire a oricărei norme de drept internaţional şi de învrăjbire între populaţii şi noile state apărute.

Astfel, Caucazul erupe şi efectele s-au văzut inclusiv în decembrie 2013 la Volgograd, Asia Centrală ar fi gata să ia armele pe scară largă, dar nu are suficiente provizii pentru a purta nişte războaie serioase etc.

Zona de pe malul stîng al Nistrului se transformă într-un teritoriu controlat de mafioţi şi care izbuteşte să piardă în mai puţin de 25 de ani aproape 33% din populaţia existentă anterior – mostră de „eficacitate economică şi juridică a statului de drept”, ea fiind de fapt doar demonstraţia continuă de prostie, incompetenţă, mită, deturnare de fonduri şi lene.

În toţi aceşti 23 de ani, grupul infracţional organizat de la Tiraspol a acţionat de fiecare dată după un scenariu scris şi experimentat de mai multe ori în istorie, previzibil pentru orice om care s-a dedicat cât de cât studierii acestei ştiinţe.

Este trist că toţi oamenii politici nu înţeleg faptul că secolul XXI a adus cu sine o schimbare teribilă a paradigmei succesului unui stat, el bazându-se nu doar pe valoarea PIB pe cap de locuitor, pe cantitatea de energie ce revine aceluiaşi locuitor-etalon, ci şi pe dimensiunea migraţiilor dintr-un şi către un stat.

Acel index al fericirii introdus de ONU nu este o vorbă în vânt – în momentul în care cetăţenii lumii pot călători mai uşor decît o făceau vreodată, prefigurarea mentală a imposibilităţii obţinerii fericirii în statul propriu atrage dupa sine de cele mai multe ori părăsirea ţării, deoarece o şansă mai bună poate apare oriunde.

Or, faptul că fericirea aduce cu sine schimbări demografice teribile – spre exemplu, pe teritoriul controlat de infractorii transnistreni o treime din populaţie a plecat deja şi din cei sub 500 de mii de prizonieri rămaşi pe logica acestor 23 de ani este foarte posibil ca să rămână sub 200.000 de persoane peste alţi 25 de ani – se traduce în obligarea tuturor marilor puteri în schimbarea strategiilor.

Astfel, ceea ce a fost bun zeci şi sute de ani ca strategie politică – forţă, ameninţări, ocupări de teritoriu, retrageri, creare de tensiuni în interiorul statelor mici – acum chiar nu mai merge, pentru că fug locuitorii! Fuga lor este astăzi, la nivel global, trăsătura fundamentală.

Or, când fug locuitorii, nu înseamnă decât că ai consumat resurse degeaba, şi nici nu ai putut fi convingător şi prezentarea acţiunilor tale. Chiar dacă puţin ţi-ar păsa – teoretic – de aceasta, realitatea e mai complexă în secolul operaţiunilor şi loviturilor de imagine.

Rusofobia şi cauzele ei

Spre exemplu practic şi de astăzi, avem Jocurile Olimpice de la Soci, unde se dau lovituri de imagine dintre cele mai dure, de la prezentarea exagerată a deficienţelor de cazare, până la ştiri de tot felul, care prind la public mai mult sau mai puţin. Ştirea conform căreia tehnicianul care nu a izbutit să aprindă al 5-lea cerc olimpic a fost asasinat a fost rostogolită pe Facebook intens, chiar dacă s-a putut demonstra că este falsă. Totuşi, ea înscriindu-se într-o anumită logică/tipar istoric, ea a fost crezută de mulţi, care nu au mai căutat confirmarea, şi asta a provocat daune serioase de imagine organizatorilor.

De fapt, Rusia este nevoită să suporte rusofobia multor ţări tocmai în virtutea acestei logici istorice, pe care ea este nevoită – în această luptă geopolitică continuă – să o poarte pe umeri nu doar la nivel regional, ci continental şi global.

PR-ul statelor contează astăzi, iar sprijinirea anumitor lideri şi entităţi politice, deşi corespund anumitor logici funcţionale atâtea zeci şi sute de ani, atrage mai multe probleme decît ar face o relaxare în zonele care pot fi influenţate şi altfel, prin mijloacele soft-power.

Astfel, Rusia primeşte mai multe critici legate de comportamentul său faţă de Basarabia şi Transnistria – şi oricum, mult mai îndreptăţite – decât pentru acţiunile Gazprom, deoarece logica este diferită.

Nimeni nu poate interzice unui vînzător să stabilească un preţ care îi convine – iar dacă la fiecare termen cumpăratorul de resursă energetică din Rusia plăteşte, contractul merge mai departe. Faptul că Ucraina vrea un preţ redus, dar nu poate să plătească este o realitate; de asemenea, este la fel de adevărat că România, în urma unor negocieri proaste, plăteşte cel mai mare preţ din Europa – dar ea plăteşte.

Logica oricărui vînzător este totuşi clară: dacă nu plăteşti, de ce să îţi mai furnizez materia primă? Fă bine şi obţine-o din altă parte, la preţul pe care îl vrei. Şi din nou: dacă plăteşti, chiar dacă nu te prea agreez, de la tine îmi vin bani, deci îţi vând în continuare produsul, pentru că am nevoie de banii tăi să mi-i redistribui în economia proprie. Ucraina are această mare problemă a nereformării economice sub forma cantităţii de resursă energetică consumată per unitate de produs realizat, dar această problemă persistă, indiferent de preţul de achiziţie al petrolului şi gazului natural.

Faptul că economia şi beneficiile de natură psihologică contează este bine ştiut şi la Moscova, şi ea este nevoită să îşi regândească mai mult strategiile politice. Că este aşa vedem şi din această ştire, legată de orientarea economică a zonei controlate de infractorii de la Tiraspol. Faptul că populaţia din acea zona migrează mult spre Rusia sau UE este un fapt la fel de greu de negat, după cum vedem aici  şi aici.

Cum azi statele se luptă intens între ele pentru resurse, populaţie educată la nivel de vârf ş.a., imaginea pozitivă a statului contează mai mult ca oricând. Nu ai de ce să sacrifici nişte interese generale mai mari pentru o mână de oameni care trăiesc încă în paradigme economice costisitoare şi ineficiente: fiecare ban investit trebuie să aducă nu doar profit politic, cât mai ales economic şi psihologic – fericire la cât mai mulţi, sau într-o expresie directă, oameni cu mai puţine riduri pe faţă, deoarece acestea apar ca efect al nemulţumirii şi neîncrederii cu „imensă precădere” în rezultatele guvernelor, indiferent care sunt ele, cine le sprijină şi cum acţionează.

Şi când ne gândim că România trebuie să aibă o poziţie mai coerentă economic şi politic în zona Nistrului, suntem nevoiţi să ne uităm mai cu atenţie la cine face politică în Bucureşti.

Iar dacă ne gândim că o mai mare implicare economică a României în zona Nistrului ar necesita un fel de „tratative” din partea guvernului nostru cu atrăgătoarea Nina Ştanski, te poţi gândi la efectele pe care le-ar avea o discuţie între prim-ministrul român – obişnuit, în general, să aibă de-a face mai mult cu fetele din organizaţia de tineret a PSD – şi o tînără care, deşi educată într-o paradigmă mental-geopolitic ineficace, nu ar merge la primul hotel în urma unui banchet pe care l-ar da politruci ajunşi vremelnic în fruntea statului nostru.

De aceea, strategiile politice noi, dar vechi ... din epoca de piatră nu au succes în secolul XXI. După cum spunea Gorbaciov în 1989, timpul îi pedepseşte pe cei care nu îi înţeleg curgerea şi determinările, iar această expresie este valabilă oriunde. Cu atât mai mult la Tiraspol, Kiev, Moscova, Budapesta, Bucureşti sau în altă capitală.