„Duşmanul de clasă” sau scurtă istorie a comunismului din Basarabia (II)

Discuţia cu istoricul basarabean Igor Caşu a continuat cu o paralelă între comisia de „cercetare şi condamnare a crimelor comunismului” din Republica Moldova şi omologa sa din România, „comisia Tismăneanu”. În plus, Caşu a vorbit despre perioada de foamete cumplită din anii `47-`48 din Basarabia, despre destalinizarea ei cât şi despre rezistenţa faţă de regimul comunist.

În drumurile lungi pe la Chişinău, Kiev, Bruxelles pentru a discuta, dezbate şi căuta soluţii pentru problemele vecinilor noştri, am dat de cartea lui Igor Caşu („Duşmanul de clasă. Represiuni politice, violenţă şi rezistenţă în R(A)SS Moldovenească, 1924 – 1956“), unul din istoricii din „noul val“ din Basarabia, şi am decis să facem o discuţie pe tema cărţii. Acesta este rezultatul.

Pentru cei interesaţi volumul se lansează: miercuri, 26 februarie 2014, ora 17:30, la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitea din Bucureşti, amfiteatrul „Robert Schuman”. strada Sf. Ştefan, 24, Bucureşti. Invitaţi: Igor Caşu, Octavian Roske, Armand Goşu, Victor Rizescu.

Prima parte a interviului: „Duşmanul de clasă“ sau scurtă istorie a comunismului din Basarabia (I).

• Tu mă cunoşti bine şi ştii teza mea simplă în stilul lui Dovlatov: după comunişti cel mai mult îi urăsc pe anticomunişti. Ideea e simplă în acest context: nu-mi plac revizioniştii care vor să ascundă sub preş marele probleme ale comunismului, să minimalizeze maşinăria de represiune, dar mă scot din sărite şi cei care vor să reducă toată acea perioadă doar la represiune. Tu ca istoric cum împaci acest echilibru? Adică de ce crezi că represiunea este o temă privilegiată iar teme foarte importante precum istoria economică, socială, administrativă, cotidiană etc. sunt lăsate la noi de izbelişte? Studiem istoria în stilul astă pentru că ne ajută să înţelegem mai bine comunismul sau pentru că este mult mai uşor de manevrat ideologic şi politic?  

Eu cred că cercetarea comunismului trebuie începută cu istoria represiunilor, adică a preţului uman pe care l-a plătit o societate sau alta pentru ceea ce numim un fel de modernizare, eşuată sau falimentară, spuneţi-i cum vreţi. După ce cunoaştem aceste aspecte, putem să ne ocupăm şi de altele. De exemplu, eu cred că sunt alte teme care merită studiate, corupţia, de exemplu, sau privilegiile nomenclaturii, viaţa cotidiană a muncitorilor şi ţăranilor, sistemul asigurărilor sociale, consumul etc. O temă interesantă şi de care se ocupă chiar soţia mea este rolul familiei în societatea comunistă, mai ales că deseori instituţia familiei era văzută cu mare suspiciune de către putere, ca purtătoare a unor valori burgheze, ştii, mitul Pavlik Morozov... Dar confruntarea între stat şi familie a continuat până la sfârşitul obştesc al regimului şi se pare că una din cauzele înfrângerii statului s-a datorat şi bătăliei pierdute în faţa bastionului intereselor particulare, care este familia, fie cea nucleară sau cea tradiţională...

• Acum câţiva ani şi în RM s-a creat o comisie echivalent celei botezate la noi „Comisia Tismăneanu” care să „cerceteze şi să condamne crimele comunismului”. Pe lângă faptul că personal nu cred că istoricii şi ştiinţa se ocupă de “condamnare” care e totuşi domeniul puterii nu a-l ştiinţei, la noi rezultatul a fost aproape zero: o carte discutabilă şi utilizare a domeniului pe post de măciucă ideologico-politică. Din păcate. Cum a decurs în RM acest proces?  

Am făcut şi eu parte din Comisia Tismăneanu, fiind expert pe represiunile din fosta RSSM şi elaborând un capitol la această temă. Fiecare comisie de acest fel apare în fiecare ţară într-un anumit context politic şi cu un anume scop care depăşeşte de regulă cadrul unei atenţii dezinteresate, ştiinţifice, faţă de comunism. În acest sens, e o mare tentaţie pentru istorici şi cei din disciplinele conexe să accepte să facă parte din aceste comisii pentru că aceasta înseamnă acces la fonduri anterior inaccesibile, dar şi riscul de a cădea în militantism, în a ieşi cu o imagine ştirbită din strângerii de mâini cu unii politicieni. Cred însă că riscurile unei asemenea întreprinderi sunt minimale dacă se ştie a discuta cu acei politicieni care oferă uşile larg deschise ale arhivelor pentru cercetători. În România, nu ştiu niciun membru sau expert al Comisiei Tismăneanu care să regrete faptul că a făcut parte din acel colectiv, chiar dacă poate nu fiecare e de acord cu tot ce s-a făcut sau cum a fost elaborat textul final. Din contra, ştiu despre mulţi care şi-au dorit foarte mult să fie incluşi în componenţa acesteia, dar din anumite motive nu au reuşit şi apoi au rămas supăraţi. Din câte cunosc, chiar şi adversarii raportului final al Comisiei din România apreciază volumul apărut la Humanitas în 2007 ca unul de referinţă în cunoaşterea regimului comunist din România.

Şi să nu uităm că discursul în care s-a condamnat comunismul, ţinut de Băsescu în Parlamentul României cu contestările şi atmosfera cunoscută, a fost invocat deja în câteva instanţe de judecată din România când legea era foarte vagă într-o problema sau alta, referitor la regimul comunist.

Cu alte cuvinte, discursul lui Băsescu a devenit un act oficial al statului român şi în unele cazuri el suplineşte lacunele din legislaţia existentă, ceea ce nu e puţin lucru.

Mutatis mutandis, dacă preşedintele american Barack Obama ar fi pronunţat într-o intervenţie publică din Congresul american, cum era tentat la un moment dat, ideea că ceea ce s-a întâmplat cu armenii din Turcia în Primul Război Mondial a fost un genocid, declaraţia sa ar fi echivalat cu recunoaşterea oficială de către SUA a genocidului armenesc, cu toate consecinţele ce pot decurge de aici.

În Republica Moldova, crearea unei comisii similare în ianuarie 2010 a fost încă şi mai comentată şi contestată de anumite forţe politice, mai ales PCRM, de înţeles, dar şi de anumite categorii de intelectuali apropiaţi partidelor de extremă strângă şi adepţi ai unei viziuni excesiv de binevoitoare, dacă nu chiar idolatre, faţă de Rusia şi Putin personal. În general, a fost vorba de o contestare venită din partea a ceea ce unii numesc minoritatea imperială în care intră nu doar ruşii şi ucrainenii (la noi ultimii sunt mai catolici decât Papa şi s-a văzut că în confruntările de pe Maidan au ţinut partea Rusiei), ci şi alte grupuri etnice rusificare, găgăuzii, bulgarii, dar şi moldoveni, adică etnici români. Noi, cei din Comisia de la Chişinău am încercat de aceea, să nu contribuim la dezbinarea societăţii pe această temă, insistând în numeroasele intervenţii publice la TV şi radio că nu putem etniciza chestiunea represiunilor comuniste şi nu e corect din punct de vedere istoric să spunem că numai reprezentanţii majorităţii româneşti au avut de suferit, iar ceilalţi au fost privilegiaţi. Au fost suficienţi reprezentanţi ai grupului etnic moldo-român care au profitat din plin de comunism. Asta nu înseamnă că am trecut cu vedere şi anumite atitudini şovine ale unor reprezentanţi ai slavilor, uneori şi al evreilor, faţă de populaţia majoritară. Sau că aceste grupuri etnice au fost supra-reprezentate în organele de represiune, atât în perioada stalinistă, dar şi cea poststalinistă. Dar este important să nuanţăm, să nu punem la zid, cum se spune, o întreagă comunitate etnolingvistică, ci să ne ghidăm după responsabilitatea personală a unui individ sau altul. În cele din urmă, la Chişinău nu s-a reuşit publicarea unui raport, mai bine zis, volum final, după modelul din România, dar am publicat un volum al unei conferinţe în care se regăsesc contribuţiile a mai mult de jumătate din membrii comisiei, de rând cu alte contribuţii ale istoricilor şi membrilor unor comisii similare din Ţările Baltice, Polonia, Cehia, Slovacia, Rusia şi România.

Preşedintele R. Moldova care a creat comisia, Mihai Ghimpu, nu a mai apucat să citească în plenul Parlamentului un text de condamnare a comunismului ca Băsescu, deoarece nu exista un consens în sânul alianţei de guvernare, constituită din 4 partide cu un electorat eterogen şi care deţinea o majoritate parlamentară fragilă. În plus, chiar dacă se ajungea la condamnarea oficială a comunismului, greutatea deciziei era oarecum şubrezită de faptul că legitimitatea liderului moldovean nu se compara cu cea a celui român (ultimul ales prin vot popular, primul numit interimar şi reprezentând vreo 15 la sută din electorat).

În cele din urmă, ca unul din membri Comisiei de la Chişinău şi unul dintre cei doi vicepreşedinţi ai acesteia, pot să vă spun că a profitat întreaga noastră societate în urma deschiderii arhivelor, mai ales ale SIS şi ale MAI. Politicienii au dorit să ne folosească în lupta politică dintre partide, dar cred că noi în mare au reuşit să dejucăm aceste planuri şi să îndepărtăm învinuirile că am fi cumva angajaţi politic. Cel mai important rezultat al creării acelei comisii a fost deschiderea arhivelor, acum trebuie să mai şi creăm posibilitatea istoricilor să elaboreze volume şi să le publice. Or, activitatea comisiei nu a fost susţinută financiar şi membrii ei au continuat să-şi onoreze obligaţiile la locul lor de muncă şi nu au avut răgaz suficient să se dedice exclusiv documentării şi elaborării de lucrări pe temele lor de cercetare.  

• Ai un capitol dedicat teribilei foamete din anii 1946-1947. În orice familie basarabeană temea „marii foamete” este o temă destul de intimă pentru că toţi avem în familiile noastre o amintire directă legat de acest eveniment. În sud, de unde vine familia mea şi unde foametea a atins intensitatea maximă, am o mulţime de poveşti de viaţă legate de acest fenomen. Îmi plăcea foarte mult să ascult poveştile bătrânilor mei când eram mic. Erau pe post de poveşti de groază a unor martori vii. Întrebarea mea este următoarea: în ce măsură acest unul „natural”, ca un rezultat al războiului şi al secetei din acei ani şi în ce măsură a fost un produs al ingineriei politice? Cu alte cuvinte: care sunt cauzele acestui fenomen?  

Dacă foametea era un produs al războiului, fenomenul trebuia să apară mult mai devreme, în 1944 când jumătate de an teritoriul Basarabiei a fost teatru de război în care s-au confruntat forţe armate cu un efectiv de cca. un milion de oameni. Sau în 1945. Or, semnele clare ale foametei apar în primăvara-vara anului 1946 când se înregistrează atacuri ale mulţimii asupra depozitelor de grâne, dar şi primele cazuri de antropofagie. Se ştiau multe şi până la 2010, era un volum de documente publicat în 1993 de un colectiv condus de Anatol Ţăranu şi Ion Şişcanu, câteva volume de mărturii, printre care cele semnate de Larisa Turea şi Alexei Vakulovski.

Acum după ce am văzut arhivele MAI şi SIS, nu există absolut niciun dubiu că a fost un fenomen de care Moscova ştia foarte bine încă în august 1946, dar a intervenit abia în februarie 1947.

Atunci a venit Kosîghin, care era vice preşedinte al Consiliului de Miniştri al URSS şi care a mustrat conducerea de la Chişinău că nu a intervenit la timp şi nu ar fi raportat situaţia reală la Moscova. Au existat însă voci la Chişinău care i-au spus trimisului Moscovei că autorităţile unionale au adoptat măsuri de ajutorare în august 1946, dar ele au fost subminate de reducerea pâinii comercializate de 5 ori de aceleaşi autorităţi moscovite. În plus, documentele de arhivă arată în mod concludent faptul că ajutorul de 24 mii de tone acordat în august 1946 nu a ajuns de multe ori la destinatari întrucât era livrat imediat ce ajungea într-o localitate, direct în fondul livrărilor obligatorii de cereale la stat. Şi cum majoritatea erau datornici pentru că seceta întradevăr fusese cumplită, ajutorul oficial nu a schimbat situaţia.

Ceea ce mai puţin se ştie este faptul că ponderea mortalităţii în RSSM a fost de 4-5 ori mai mare decât în celelalte două republici sovietice cuprinse de fenomenul foametei în masă, Rusia şi Ucraina, ceea ce constituie o chestiune care trebuie explicată de istorici. Eu vin cu anumite explicaţii, dar problema rămâne deschisă.

• Despre rezistenţă. A existat aşa ceva în Basarabia? Care au fost acestea şi cum s-au manifestat ele?  

A existat rezistenţă, eu nu am introdus un capitol aparte, dar revin în fiecare capitol la această temă, invocând date noi sau nevalorizate încă. Am procedat aşa pentru că eu înţeleg altfel rezistenţa decât cea exprimată în mod vizibil, cea cu arma în mână. La nivel empiric, rezistenţa rămâne o temă destul de cercetată, mă refer la rezistenţa armată în primul rând. Există două cărţi importante publicate încă în anii 1990, una de Elena Postică şi alta de Ion Ţurcanu, precum şi numeroase articole semnate de Veronica Boldişor. După 2010, a apărut un articol de referinţă, cu noi date şi o interpretare istorico-sociologică a rezistenţei, scris de Petru Negură şi Elena Postică (publicat în revista Dystopia. Journal of Totalitarian Ideologies and Regimes). Eu cred însă că un discurs echilibrat despre rezistenţă nu poate fi elaborat fără a ne întreba în acelaşi timp de ce majoritatea populaţiei a acceptat, într-un fel sau altul, să colaboreze cu regimul comunist. În acest context, rezistenţa trebuie reconceptualizată şi nu trebuie limitată doar la acţiuni făţişe împotriva regimului şi nu se încheie cu colectivizarea agriculturii, cum se pare la prima vedere.

• După 1956 a început faimosul proces de destalinizare. Cum a avut loc acest proces la periferie, în „fosta gubernie” Basarabia?  

Destalinizarea în RSSM a cuprins o perioadă scurtă, mai ales februarie-decembrie 1956, de la raportul zis secret al lui Hruşciov, până la sfârşitul Revoluţiei maghiare. Ca să fiu mai laconic, vă dau doar câteva exemple mai picante ca să îndemn potenţialii cititori să afle mai multe din carte: pe parcursul anului 1956 KGB-ul nu mai lua măsuri împotriva celor care criticau nu numai crimele comise de Stalin, dar şi cele din timpul lui Lenin. Or, poliţiei politice sovietice îi era frică să nu fie învinuită de perpetuarea unor practici de tip stalinist care tocmai fusese condamnate de liderul suprem sovietic. De aceea, basarabenii schimbă între ei idei fără nicio jenă, în sate cel care un aparat de radio, ascultă posturi de radio străine, BBC, Vocea Americii sau Europa Liberă, inclusiv găgăuzii ascultau Vocea Americii în limba turcă. Mai mult, dau sunetul la maxim ca să audă şi vecinii.

Este încă vie speranţa, mai ales în contextul Revoluţiei maghiare, că vor veni americanii să îi elibereze.

De frică că vor fi pedepsiţi de americani din cauza că au acceptat să devină comsomolişti, unii membri ai organizaţiei de tineret comuniste îşi ard carnetele de membru şi intră la seminarul teologic ca să devină preoţi. Iată avem astfel o strategie de adaptare excepţională la o posibilă schimbare geopolitică! Revoluţia ungară este catalizatorul acestor speranţe apocaliptice, dar înăbuşirea acesteia şi faptul că americanii nu intervin în apărarea maghiarilor este un motiv de mare tristeţe şi decepţie pentru basarabeni care înţeleg că americanii nu vor mai veni să-i elibereze pe ei dacă nu au putut să vină în susţinerea protestatarilor de la Budapesta.

În plan mai larg, dezgheţul hurşciovist a însemnat revenirea foştilor deportaţi acasă – în 1960 reveniseră deja 80 la sută, dar ei, după cum spuneam şi mai sus, nu au revenit în localităţile lor de baştină şi cu atât mai mult în casele lor, întrucât acest lucru era interzis. De aceea, au fost mulţi ani fugari, aveau un statut semi-legal, statul sovietic a interzis revenirea în patria lor, dar a tolerat fenomenul pentru că luase amploare de masă. Din alt punct de vedere, dezgheţul lui Hruşciov a fost folosit în mod abil de către intelectuali pentru a purcede la reabilitarea clasicilor literaturii române şi repunerea în circuit a patrimoniul lingvistic românesc în RSSM. Au fost consideraţi clasici ai literaturii „moldoveneşti” toţi scriitorii care s-au născut în Moldova istorică, de la Nistru până la Carpaţi, şi întrucât aceştia erau, în proporţie de vreo 60-70 la sută scriitori clasici români, asistăm astfel la sincronizarea vocabularului din stânga Prutului cu cel din dreapta Prutului.

• Aş vrea să pun în discuţie anii 60-70 ai secolului trecut, anii mei preferaţi din perioada sec. XX din RM, dar aceşti ani nu fac subiectul cărţii tale aşa că îi discutăm cu o altă ocazie.  

În cadrul Comisiei amintite create la Chişinău în 2010, am fost responsabil de represiunile de după 1953. Am publicat astfel un articol extensiv în română şi, într-o versiune revizuită şi teoretizată, în limba engleză, la această temă. Voiam să introduc acest text în carte, dar am zis că merită desfăşurat şi dezvoltat într-un volum aparte. Aşa încât, pot să-ţi spun că ceea ce am trăit noi – cu nostalgiile pe care le descrii în Născut în URSS, era doar o parte a monedei. Fiind copii, am avut şi eu o copilărie fericită, şi mulţi dintre noi. Şi eu personal nu am traume legate de perioada sovietică şi nici nimeni din rudele mele nu a avut de suferit în sens să fie deportat sau executat. Experienţele noastre personale însă sunt experienţe personale şi cred că trebuie să avem curajul să le mărturisim, aşa cu ai făcut tu şi alţii, chiar dacă riscul de a fi supus unei dezaprobări generale era şi este în continuare.

Problema însă, după mine, constă în faptul că noi, fie ca istorici sau scriitori, ca intelectuali, trebuie să vorbim şi despre alte experienţe pe care le-a avut societatea noastră, să recuperăm astfel lucrurile pe care nu aveam cum să le cunoaştem atunci. Cred că atunci când ai scris Ultimii eretici ai imperiului te-ai gândit şi tu la asta. Şi asta se referă în special la represiuni, la toate felurile de nedreptăţi la care au fost supuşi basarabenii, asta însemnând deposedări de proprietăţi, mobilizări la munci silnice în minele din Donbas etc. Cu alte cuvinte, noi avem obligaţia, prin meseria pe care o avem, să reconstituim drama unor categorii sociale aşa cum a făcut-o, aşa cum a putut, de exemplu, Ion Druţă, în romanul Povara Bunătăţii noastre, apărut în 1968 la Moscova şi în care autorul vorbeşte şi despre nedreptăţile colectivizării şi despre foamete, în limitele acceptate de regim, dar extrem de curajos pentru acele vremuri (ediţia de referinţă, coordonată cu autorul, fiind cea de la Cartier din 2012). Ar fi multe de spus, dar lăsăm pentru o altă ocazie.

Vreau să mai adaug la acest subiect spunând că perioada anilor 1950-1980 este una care mă fascinează, asistăm la unele rupturi clare cu perioada de înainte de 1953, dar şi la unele continuităţi. De exemplu, este adevărat că nivelul de viaţă creşte, ţăranii obţin şi ei paşaport în 1974, adică dreptul de a pleca din iniţiativă proprie la muncă în afara satului fără acordul preşedintelui de colhoz care era de multe ori ca un fel de feudal şi începând abia cu 1964 sistemul de salarizare şi pensii îi integrează şi pe ei.

De fapt cele mai importante măsuri sociale pe care unii le leagă de comunism în general au fost promovate foarte târziu, în sens că au devenit accesibile unor categorii largi ale populaţiei abia din anii 1970.

În RSSM e vorba de ultimii 15 de existenţă a regimului. Şi aceste măsuri erau luate de multe ori nu atât pentru că aşa spunea ideologia care răspândea un discurs egalitar, orientat social, am spune astăzi. Vă dau un exemplu şi închei: în 1980, înainte de a pleca la Moscova, după ce a condus RSSM timp de 19 ani, prim secretarul CC al PCM Ivan Ivanovici Bodiul face o şedinţă la care se aprobă construirea a zeci de tabere de odihnă pentru copii, construirea unor săli sportive etc. Ei bine, toate acestea făceau parte dintr-o strategie, o spune chiar Bodiul, de combatere a criminalităţii printre tineri, un fenomen care era în creştere galopantă şi alarmează regimul, mai ales că se întâmpla în anul când, după promisiunile lui Hruşciov din 1961, în URSS trebuie să fie construit comunismul...

• Înţeleg că volumul tău apare cu sprijinul unui program de cercetare elveţian. Spune-mi, despre ce este vorba mai exact.  

Da, volumul apare cu sprijinul Fundaţiei elveţiene pentru ştiinţă, în cadrul programului SCOPES. Este vorba de un proiect de cercetare şi predare cu titlul Violenţă şi represiune în sud-estul Europei. Discurs şi practici în perspectivă comparatistă, rezultat al unei colaborări dintre Universitatea de Stat din Chişinău şi Universitatea din Fribourg. Coordonator al proiectului a fost domnul profesor Martin Hauser, de la Institutul de Studii a Europei de Est din cadrul Universităţii din Fribourg, căruia îi mulţumesc şi pe această cale pentru ajutorul logistic şi sprijinul acordat în timpul realizării proiectului. În cadrul proiectului urmează să apară la editura Cartier din Chişinău încă două volume, despre violenţă în epocile medievală şi modernă, semnate de colegii mei Emil Dragnev şi Virgil Pâslariuc.