Andrei Pippidi: cum au fost Bucureştii odinioară

Bulevardul Brătianu din Capitală, într-o carte poştală datată în anul 1938 FOTO Biblioteca Digitală a Bucureştilor/ digibuc.ro

Acest titlu este al unei cărţi de pe vremuri despre care am auzit cîţiva, dar pe care aproape nimeni n-a mai citit-o de mult. Este reeditată anastatic pentru prima oară după ediţia din 1935, care culegea laolaltă vreo douăzeci de articole din presa săptămînală de la sfîrşitul secolului al XIX-lea.

Autorul lor, Domenico Caselli (1875-1937), era bucureştean get-beget, dar de origine italiană. Tot cît se poate şti acum despre această figură minoră a gazetăriei româneşti a fost adunat de domnul Dan Roşca, un cercetător asiduu al istoriei Capitalei, într-o prefaţă excepţional de amănunţită. De acum înainte, Caselli îşi are viaţa mai bine cunoscută decît aceea a altor scriitori mai importanţi. Datorită acestei biografii meticuloase, putem afla chiar lista domiciliilor sau redacţiilor prin care s-a perindat omul. De pildă, adresa Gazetei Municipale, unde au apărut textele din acest volum, era în strada Epicol 16 („azi strada Gheorgheni“, precizează prefaţatorul), nume care fusese la început Epicur, dar pe care edilii au trebuit să-l schimbe, deoarece notabilii cartierului îl găseau indecent

Expunerea antichităţilor bucureştene pe care a întreprins-o Caselli se înscrie în continuarea bravului maior Papazoglu, după cum literatura pe care a scris-o, de „romane istorice“, urma exemplul lui N.D. Popescu din generaţia precedentă. Merită remarcat, totuşi, că el se străduia conştiincios să aducă la zi informaţia. Criticile lui îi corectează pe predecesori, nu numai pe popa Musceleanu, falsificator de hrisoave, ci chiar pe Tocilescu. Data de la care este atestată documentar cetatea Bucureşti era controversată, fiecare autor căutînd să o fixeze într-un trecut mai îndepărtat. Oricum, începuturile nu sînt mai vechi de vremea fraţilor duşmani Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos, cel dintîi fiind preferat, ca erou naţional, iar cea dintîi indiscutabilă mărturie a unei prezenţe domneşti – în 1459 – l-a statornicit pe acesta drept „ctitor“.

Cu prilejul povestirii luptelor din acea perioadă în care aşezarea întărită de pe Dîmboviţa a fost asediată, Caselli indică şi întinderea pe care o putea avea, între Sf. Vineri şi podul de la Sf. Spiridon Vechi (biserica nouă, monumentală, nu exista încă). Alt articol interpretează corect pisania de la Curtea Veche, recunoscînd că acel Mircea Vodă care a clădit-o nu era „bătrînul“ din veacul al XIV-lea, ci Mircea Ciobanul, destul de vechi la 1715 sau 1716 ca să fie şi el socotit „bătrîn“, rectificare argumentată prin portretele ctitorilor de la Snagov. 

Cu aceeaşi sîrguinţă, Caselli a urmărit istoria altor biserici bucureştene: Dobroteasa, căreia o genealogie fantezistă a Năsturelilor îi atribuia o vîrstă din secolul al XV-lea, a fost în realitate construită în 1730, fiind urmată de încă două ctitorii ale aceluiaşi mare boier, Constantin Năsturel: refacerile unora mai vechi la Slobozia şi la Cărămidarii de Jos. O eroare a autorului plasează „biserica banului Ghiorma“ între Lipscani, Smîrdan şi Stavropoleos, unde a dispărut la mijlocul secolului al XIX-lea. Ea data din 1564-1565 şi Caselli i-a reconstituit existenţa, dar a confundat-o cu „biserica Grecilor“. Numai în 2006, cercetarea dlui Ştefan Andreescu i-a recunoscut adevărata locaţie, la marginea de sus a oraşului de atunci, pe malul drept al Dîmboviţei: ctitoria lui Ghiorma era aceeaşi cu biserica Albă – Sf. Nicolae, pe dealul de la Mihai-Vodă şi vecină cu această mănăstire.

Citeşte continuarea pe dilemaveche.ro

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.