Flagrant delict

O să mi se spună că semăn profesorului de latină de odinioară care îşi concedia servitoarele pentru că făceau greşeli de exprimare. Sau o să mi se reamintească vechiul proverb despre ţara care arde şi baba care se piaptănă.

Îmi asum riscul şi scriu negru pe alb că, la fel cum tonul face muzica, corectitudinea exprimării reglează comportamentul social al oamenilor. Plec de la o împrejurare care, săptămânile din urmă, a fost pe buzele tuturor. Încep prin a preciza că, dat fiind subiectul însemnărilor care urmează, nu are nici o importanţă dacă primarul general al Capitalei a fost prins în flagrant de luare de mită, cum scrie presa, sau dacă nu a fost vorba de un flagrant, cum a explicat procurorul-şef al DNA: şi asta, fiindcă, în ambele cazuri, justiţia nu avea nici un motiv să-l reţină pe Sorin Oprescu, câtă vreme nu exista un delict. Expresia juridic corectă, împrumutată de mult timp din franceză, este flagrant delict. Nu doar flagrant, care e un adjectiv, definind caracterul evident sau izbitor (a se vedea DOOM) al unei fapte. Al delictului, aşadar. Miezul enunţului este substantivul delict, iar lipsa acestuia din expresia juridică ar trebui să facă absurd enunţul din punctul de vedere al magistraţilor. Am glumit odată pe această temă, spunând că, dacă aş fi judecător şi parchetul mi-ar cere să decid de arestarea unui individ surprins în flagrant, cu alte cuvinte, surprins comiţând o faptă nespecificată ca atare, l-aş elibera pe loc. Judecătorul n-are a se pronunţa asupra felului în care s-a produs o faptă despre care nu se face vorbire. În lipsa delictului, expresis verbis, evidenţa n-are nici un sens juridic.

Gramatica nu e facultativă

Aţi înţeles, sunt convins, că mă refer la o exprimare incorectă foarte răspândită în limbajul jurnaliştilor, îndeosebi din mass-media, al moderatorilor, al politicienilor şi, vai, al unor avocaţi şi procurori. În toată tevatura mediatică pricinuită de arestarea lui Sorin Oprescu, un singur avocat, într-o emisiune de televiziune, şi procurorul-şef al DNA, într-un comunicat oficial, au recurs la expresia corectă: flagrant delict. (Aţi înţeles, de asemenea, că nu conţinutul expresiei, implicit al cazului, mă preocupă, ci limbajul folosit). Toţi ceilalţi au vorbit despre flagrant, transformând adjectivul în substantiv, împotriva dicţionarului şi a bunului simţ lingvistic. Îmi pare rău să constat că printre ei se găsesc intelectuali eminenţi sub raport profesional, ceea ce m-a făcut să mă îndoiesc de cultura lor generală, care implică, înainte de orice, corectitudinea exprimării. Îi vedem pe destui bătându-se cu pumnul în piept ca mari patrioţi, dar nesocotind suveran limba română. Una fără alta nu se poate. Gramatica nu e facultativă, iar regulile ei trebuie considerate obligatorii, ca şi legile. Îmi amintesc că un vicepreşedinte al Senatului le-a solicitat membrilor onorabilei adunări să-mi facă pe plac (!) şi să elimine din textul unui proiect de lege o amărîtă de virgulă între subiect şi predicat. Atunci am spus public prima oară că în materie de gramatică  nu e vorba, pur şi simplu, de placul nostru, cum nu e în materie de legi. Nici când e vorba de ortografie, chiar dacă aceasta nu e decât o convenţie, sau de vocabular, fie el supus schimbărilor celor mai neaşteptate.

Degradarea limbii române

De vocabular ţine expresia pe care o discut în acest articol. Mă simt obligat să precizez că vocabularul, care este epiderma limbii, nu stă pe loc. Gramatica, morfologia şi sintaxa aşadar, are o inerţie mult mai mare. Sensul şi forma cuvintelor sunt modificate destul de frecvent de uz, de folosirea lor de către vorbitori. Aşa trebuie înţeleasă afirmaţia cunoscută lingviştilor că gramatica în vigoare e adesea o gramatică a greşelilor. În fond însă, nu de gramatică e vorba, ci de vocabular. Sute de cuvinte îşi schimbă de-a lungul timpului sensul şi forma. Structura gramaticală a limbii române este, în schimb, aceea latină, după 2000 de ani şi numeroase invazii (şi lingvistice). Fiind în chestiune un termen juridic, îmi aduc aminte că bunicul meu matern, avocat de profesie, era revoltat că mulţi spun delicvent în loc de delincvent, conform originii latine a cuvântului. Ei bine, acum peste o jumătate de veac, dicţionarul îi dădea dreptate bunicului meu, doar că ulterior dicţionarul a permis folosirea în paralel a ambelor forme (DEX, încă în ediţia din1998), pentru ca astăzi (DOOM, 2010) s-o considere corectă doar pe cea dintâi. E foarte probabil ca adjectivul flagrant să devină într-o bună (!) zi un substantiv cu înţelesul de delict evident. S-au mai întâlnit cazuri: substantivul ficat din română provine din adjectivul latin foegatus  care însemna umplut. Dar deocamdată expresia de care se face de la o vreme uz şi abuz e incorectă. E de datoria fiecărui vorbitor să protejeze limba, ceea ce presupune cunoaşterea şi aplicarea normelor lingvistice în vigoare. Dacă totul de la şcoală purcede, nimic nu se opreşte la ce învăţăm în copilăria şi în adolescenţa noastră. Limba se cultivă zi de zi, precum grădina. Sunt convins că n-ar strica prezenţa unor lingvişti cu normă întreagă în televiziuni şi radio, dar şi la cotidiane, în sarcina cărora să cadă evitarea greşelilor de exprimare. Mai demult, Cristian Tudor Popescu avea curajul să-şi corecteze interlocutorii din emisiunile de televiziune, când foloseau greşit un cuvânt sau o expresie. N-am remarcat de multă vreme ca vreun moderator sau, de ce nu, vreun invitat să rişte a-şi corecta partenerii din studio. Delicate, nedelicate, astfel de intervenţii sunt cu atât mai necesare cu cât se vorbeşte tot mai rău, vinovată de accelerarea degradării limbii, care e, nimeni nu pare a se îndoi, un bun naţional, fiind mai ales televiziunea.

Flagrantul gol-goluţ nu doar îmi zgârie urechea, dar, despărţit de delict, constituie un flagrant delict de incultură şi de lipsă de respect faţă de limba română.