INTERVIU Inventatorul Iustin Capră: „Automobilul este o crimă!“

Cel care ar putea revoluţiona industria automobilistică dacă invenţiile sale ar fi produse în serie, trăieşte la Baloteşti, în judeţul Ilfov, într-o casă simplă în care are mai multe medalii, trofee, aparate, piese şi maşinuţe decât mobilă. Simplitatea şi modestia îl caracterizează pe inventatorul Iustin Capră, el însuşi spune că-i place viaţa de pustinc. Inginerul de aviaţie are în palmares peste o sută de invenţii

"Părinte" a mai mult de o sută de maşinării, a creat autoturismul ecologic care pare a fi soluţia pentru traficul infernal din oraşe. Justin Vergilius Capră este cunoscut de-a lungul şi de-a latul Pământului.

National Geographic a prezentat acum ceva vreme, o parte din invenţiile sale, multe dintre ele nebrevetate. Întâmplarea, spune inventatorul, a făcut să se nască la doar câţiva kilometri de locul unde s-a prăpădit Aurel Vlaicu, a locuit pe strada Aurel Vlaicu care se intersecta cu strada Justinian, iar marea lui pasiune a fost aviaţia. Inginer de aviaţie fiind, de o cultură uluitoare, oricând pândind la colţ cu un citat argument din Kant, Platon sau Confucius, Justin Capră spune că „inginerii sunt nişte meseriaşi, nişte dobitoci, cultura este cea care îi ajută să interconecteze fenomenele”.

Lucrează la câţiva kilometri de zarva Capitalei, în localitatea Baloteşti. A inventat de-a lungul carierei sale opt aparate de zbor, 76 de vehicule, miniturisme, 15 motorete, trotinete ecologice, a participat la numeroase colaborări, în total 105 lucrări.

„Rucsacul zburător”

Talentul său de a iscodi lucruri despre care iniţial oamenii de ştiinţă se pronunţă cu un „Aşa ceva nu este posibil!” hotărât s-a manifestat încă de la vârsta de cinci ani.

La nivel internaţional, inventatorul român este cunoscut a fi părintele rucsacului zburător, un aparat de zbor neconvenţional pe care l-a închipuit pe vremea când era în armată.

Mai există patru aparate de zbor

El renunţă la proprietatea invenţiilor considerându-le doar etape ale „jocurilor sale”. „Toată viaţa m-am jucat. Nu ţin la invenţiile mele. Drept dovadă, cum termin o invenţie, o stric. Fac alta. Eu sunt un prost negustor, iar un prototip nu se vinde”, mărturisea inventatorul. La ora actuală mai sunt în viaţă, dar nu neapărat funcţionale, după socotelile acestuia, vreo patru aparate de zbor, două la Muzeul Aviaţiei şi două la Muzeul Tehnic.
 
Interviu realizat la sfârşitul lunii noiembrie 2008, la Baloteşti

REPORTER: Cum v-a venit ideea să inventaţi rucsacul zburător?

IUSTIN CAPRĂ: Ideea a fost prozaică, mă gândeam cum să pot fugi din cazarmă (eram în armată) fără să mă vadă şeful. Nu e nimic superior în ce am gândit eu. Peştii, ca zodie, au întotdeauna o dualitate psihică şi sigur că o veşnica nemulţumire. Eu nu sunt mulţumit de mine, deşi ar trebui să fiu pentru că toată viaţa m-am jucat.



Mai am două-trei luni până împlinesc 76 de ani şi mulţumesc lui Dumnezeu (n.red. acum inventatorul are 78 de ani), nu mă doare nimic. Teoretic, ar trebui să fiu fericit. Eu aş împărţi lumea ştiinţifică în două şi anume inventatorul care este un veşnic nemulţumit şi care sigur devine oaia neagră a societăţii pentru că merge pe un alt drum decât cel obişnuit şi sigur că va fi penalizat de societate, de familie, bunăoară când eram mic spunea că nu sunt bun decât de păzit porci, n-a fost cazul pentru că nu am avut porci, dar mă rog, ca idee; şi opus nemulţumitului este naivul, care este savantul şi cercetătorul. Este naiv pentru că el îşi imaginează că poate ascede la adevărul absolut prin studiu, prin academic, ceea ce e fundamental greşit pentru că nu există adevăr absolut afară de cel divin, restul sunt raportate la el, sunt complemenatrităţi. Francezii spun că savanţii ştiu totul, dar din păcate numai atât.

„Un cioban este superior mie pentru că el este natural“

R: Spuneaţi despre reproşurile familiei dumneavoastră. Ce aveţi să vă reproşaţi?

I.C.: Am fost un tip dificil, am fost când restanţier, când premiant. Niciodată nu eram atent la lecţii, eu aveam visurile mele, n-am fost un copil ascultător, ci dificil, eu personal nu am fost mulţumit de mine. Totdeauna am avut senzaţii de frică, anxietate, de irealizări, nici la ora actuală nu mă simt realizat. Noi, oamenii, ne mişcăm asimptotic spre cunoaştere, pe care nu o să o întâlnim niciodată pentru că e asimptotică şi de fapt mărind sfera de cunoaştere, mărim implicit sfera de necunoaştere care e în afara sferei şi este infinită. Numai un naiv va crede că învăţând va şti, de unde? Pe dracu’, poate sa-ţi crape capu’! Important e să ai simţul sintezei şi nu cantitatea, numai calitatea informaţiilor. Eu consider că un cioban este superior mie pentru că el este natural, eu sunt artificial, noi trăncănim silogisme. Or, el este un om simplu, mai aproape de Dumnezeu.



Triciclu ecologic, premiat la Bruxelles

R: Aţi colindat lumea cu invenţiile dumneavoastră, aveţi o groază de medalii şi trofee, de ce nu aţi rămas în străinătate şi v-aţi întors tot aici, în România?

I.C.: În anul 1956 am fost arestat de către nişte comunişti care îşi imaginau că vreau să fug din ţară, n-am avut ideea asta şi n-o am nici acum, deşi pot pleca oricând. Eu sunt român, sunt mândru de acest statut, sunt născut la ţară şi ţară însemnează zbor, visare, filozofie, mişcare, poezie. Ce s-a întâmplat cu premiile, sigur nu este meritul meu. Nici nu le-am numărat. Câteva cupe sunt pe masă şi nişte geamantane pline cu medalii: Bruxelles, Geneva, Budapesta, Chişinău, Iaşi, Zabreb, nu le ţin nici eu minte. Am primit de la preşedintele României, Traian Băsescu, la începutul acestui an (n.red.: 2008), Ordinul Naţional, în grad de cavaler.



R.: L-aţi cunoscut până şi pe Coandă...

I.C.: Am colaborat cu savantul român Henri Coandă, în 1972, într-o problemă de antigravitaţie, am colaborat cu profesor doctor Ion Purica în problema unei lucrări de fizică fundamentală, cu germanul Karlo Johann Wilde în problema de antigravitaţie, cu academicianul Eugen Macovschi în problema viului. Am participat la foarte multe şedinţe de medicină, eu nu sunt medic, sunt inginer, dar mi-a plăcut.

La un moment dat, eram ofiţer la aviaţie, cu grad de locotenent, şi am intrat îmbrăcat civil la Ambasada Americană din Bucureşti să cer sprijin pentru invenţiile mele. Bineînţeles că a doua zi am fost arestat. Voiam să lucrez la un automobil mai special. Unul dintre modelele pe care le propuneam era un automobil cu caroserie fluidă, este o caroserie creată dintr-un strat de aer care păzeşte pe ocupant de intemperii, poţi face aer condiţionat, caroseria avea şi rol de propulsie. Maşina nu stătea pe roţi, stătea pe o interacţiune magnetică, aşa încât nu te deranja drumul. N-a rămas decât la nivel de machetă.




Imediat ce am ieşit, am fost arestat, m-au ţinut două săptămâni. Dădeam declaraţii, nu ştiu când era zi, când era noapte. Eram într-un beci, dormeam pe ciment şi aveam un sfert de pâine neagră pe zi. După ce am fost eliberat, mi s-a atras atenţia că dacă vorbesc, voi dispărea, pentru că se numea trădare de patrie . N-am avut voie să am decât servicii din astea: să spăl maşini, să mătur, servicii minore. Bineînţeles, mi s-au luat gradul şi funcţia. Lucram la Escadrila 206 Vânătoare la Otopeni, la MIG-uri. După aceea, un secretar de partid, mai cuminte, s-a interesat de mine şi mi-a dat un serviciu la Uzina 23 August  - pe vremea aceea, la proiectare, unde, după ce am dat examen, fiecare dintre şefii de acolo a dorit să mă folosească şi i-am servit lucrând la proiectare locomotivelor Diesel electrice.




R.: De la avioane, aţi trecut la trenuri...

I.C.:După aceea, am fost angajat la Institutul de Cercetări Auto, Navale şi Aeriene, prin ’61-’62, pentru că aveam nişte idei referitoare la oprirea automată a trenurilor în caz de pericol. Am mai lucrat şi în aviaţie, dar detaşat, nu oficial. Am realizat o sumă de mici inovaţii, nu ştiu dacă depăşesc 40-50 la număr pentru că de vreo 40 de ani nu mai am brevete. Neavând simţul proprietăţii, nu mă interesează dacă cineva îmi ia ideea, foarte frumos din partea lui! Dacă reuşeşte, e cu atât mai bine.

„Nu sunt ataşat de invenţia mea, drept dovadă, cum o termin, o stric. Fac alta “

R.: Care sunt ultimele brevete pe care le-aţi obţinut?

I.C.: Ultimele invenţii brevetate: motor rotativ cu jet periferic, efect pelicular, adică obţinerea forţei portante pe alte căi decât pe cele clasice; fotoliul zburător -  e de fapt tot un aparat de zbor pe care nu-l ţii în spate, ci stai pe scaun care e şi rezervor. Nu e mare brânză de noutate, e o îmbunătăţire a ceea ce am făcut iniţial. Mai sunt invitat să ţin cursuri la diferite instituţii de învăţământ superior şi în general nu discut probleme tehnice, pentru că tehnica se face, nu se vorbeşte. De obicei ţin cursuri legate de filosofie, de religie. Am ţinut cursuri la Politehnică, la Electronică, la Mecanică, la Construcţii şi sunt invitat la Universitatea Agricolă din Bucureşti.



R.: Se poate trăi din invenţii?

I.C.: Nu sunt ataşat de invenţia mea, drept dovadă, cum o termin, o stric, fac alta. Eu sunt un prost negustor, iar un prototip nu se vinde. La ora actuală mai sunt în viaţă, dar nu neapărat funcţionale vreo patru aparate de zbor, două la Muzeul Aviaţiei şi două la Muzeul Tehnic. La Târgul de Inventică, din toamna lui 2008, au scos băieţii din muzee câteva maşini, câteva aparate de zbor şi câteva lucrări la care au mai ataşat un cearşaf de 10 metri pe 2 metri cu tot ce am făcut, până şi un desen făcut de mine la vârsta de cinci ani, pentru care am luat un premiu şi nişte bani.

R.: Ce desen?

I.C.: Am făcut un desen pentru care am luat un premiu, în 1938, de o sută de lei care însemnau foarte mult la vremea aceea, mai ales pentru un copil de cinci ani. Nici atunci, nici acum, nu am valoarea banilor, nu ştiu la ce folosesc banii. O fi cumpărat tata jucării, dulceţuri. Tata a studiat teologia, iar mama  a fost la pension. Eu sunt inginer de aviaţie. Mi s-a propus să merg în Germania, mi s-a dat salariu, atelier. Am refuzat. Am fos invitat la Torino pentru o linie tehnologică, dar nu m-am dus să locuiesc acolo. Am fost în aproape toată Europa, fără intenţia de a rămâne. Eu sunt de aici şi trebuie să demonstrez ce se poate face într-o ţară unde se zice că nu se poate face. Cunosc nemţi care au emigrat în America pentru că nu se putea realiza la ei ceva. Chiar şi directorul de la Volvo a emigrat în Anglia pentru că impozitul era mai mare decât câştigul.

„Automobilul nu şi-a atins scopul!“

R.: Marii producători de automobile cum privesc invenţiile dumneavoastră revoluţionare?

I.C.: Am primit chiar ameninţări de la unele fabrici de maşini din România care mi-au spus că e o mafie mare şi că e bine să-mi văd de treabă, asta cu câţiva ani în urmă. Mi s-a spus, de la fabricile noastre de automobile, că le-ar trebui doi ani pentru o linie tehnologică.  Indiferent ce vom face, dezastrul este clar, nu îl putem evita, în vreo trei ani şi jumătate va fi un colaps ecologic: se vor opri maşinile, vapoarele, avioanele, n-o să mai circule nimic.
Automobilul este o crimă. Automobilul nu şi-a atins scopul. Automobilul are scopul să ne transporte. Dar nu ne transportă pe noi, se transportă pe el. O mie de kile ca să transporte 70-80 de kile, şi dacă punem cap la cap toate conversiile, rezultă 2% randament şi 98% distrugerea atmosferei. Şi avionul la fel. Va trebui să ne apropiem de natură. Dacă nu ne apropiem de natură vom pieri, calendarul maiaş se opreşte la 2012.



„Un inginer e un dobitoc, e un meşter. Dacă nu ai o cultură generală cât de cât, nu poţi interconecta fenomenele“

R.: Cum îmbinaţi filosofia cu ingineria?

I.C.: Matematica este o sculă şi cu matematica s-a demonstrat în 1902 la Oxford că un avion nu poate zbura. Cu un an mai târziu, la Academia de Ştiinţă din Paris, i s-a demonstrat compatriotului nostru Traian Vuia că numai o minte bolnavă poate să conceapă un aparat de zbor mai greu decât aerul. De aceea, filosoful Petre Ţuţea, care nu se considera filosof, dar eu îl consider un mare filosof, spunea că „Ştiinţa are nevoie Dumnezeu cum am eu nevoie de guturai”; Biserica este cu totul deasupra ştiinţei, este în alt plan. Până şi Newton spunea că gravitaţia este Dumnezeu.

R.: Aveţi atâta activitate zilnic, când vă mai odihniţi?

I.C.: Nu mă simt bine dacă stau, nu ştiu dacă am luat vreodată concediu, nu prea dorm şi niciodată nu obosesc atunci când trebuie să fac ceva sau să ajut pe cineva şi viaţa mi se pare mult prea scurtă ca să pierdem vremea.
Mă scol noaptea, dau drumul la polizor şi mai fac câte ceva. Singurul colaborator care îmi este apropiat, tot inginer de aviaţie, mult mai tânăr, este colegul meu, Marian Velcea şi împreună cu el am luat multe medalii în câţiva ani. El mă ajută foarte mult, nu se bagă în treburile mele. Îmi dă câte o idee, eu o fac, numai în acest mod pot colabora. Un inginer e un dobitoc, e un meşter. Dacă nu ai o cultură generală cât de cât, nu poţi interconecta fenomenele.

Profil
S-a născut la 22 februarie 1933, la Măgureni, judeţul Prahova
A absolvit Şcoala Superioară de Aviaţie şi apoi Politehnica Bucureşti
Familie: Este căsătorit, o fiică
Experienţă: Peste o sută de invenţii inedite, colaborări cu Henri Coandă, participări la târguri de inventatori din lumea întreagă etc.