Parcelarea Bonaparte, 10 ani de hăţişuri birocratice

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Parcelarea Bonaparte într-un plan interbelic al oraşului (Sursa: fragment de pe Muzeul de fotografie)
Parcelarea Bonaparte într-un plan interbelic al oraşului (Sursa: fragment de pe Muzeul de fotografie)

După modelul parcelării L. Blank şi A. Filipescu, doi bancheri belgieni, Allard şi Baelde, au ideea realizării unui proiect de mare anvergură în nordul Bucureştiului, începând cu 1913.

Iniţiativa privată a lui Alexandru Filipescu, continuată de succesorul său, prinţul Constantin Basarab Brâncoveanu, nu rămâne singulară. Aşa cum am văzut, parcul de vile Filipescu fiind printre primele parcelări private bucureştene, vânzarea cu succes a loturilor realizându-se într-un interval foarte scurt (1912-1913), „afacerea“ devine imediat sursă de inspiraţie pentru alţi investitori.

Cea mai uşoară şi profitabilă acţiune a fost copierea modelului de succes, achiziţionarea de terenuri virane în apropiere şi împărţirea lor, apoi racordarea la parcelarea Filipescu. Evenimentele politice şi economice dau însă peste cap planurile oamenilor de afaceri şi „reţeta“ parcelărilor învecinate nu se mai prezintă ca o copie a celei folosite de Alexandru Filipescu. În perioada interbelică nu vom mai avea personaje atât de influente politic şi atât de potente din punct de vedere financiar precum Alexandru Filipescu, parcelatorii privaţi fiind concuraţi de societăţi. 

Parcelarea Bonaparte

În 1871 se acordă unei societăţi cu capital majoritar englezesc dreptul de a înfiinţa şi administra timp de 45 de ani transportul bucureştean cu tramvai cu cai. Reprezentantul societăţii era H.H. de Mervée Slade (1845-1932). Lui îi datorăm şi instalaţii electrice în Bucureşti în perioada 1882-1883.

Societatea de tramvaie a avut birourile şi grajdurile în zona ocupată şi astăzi de Depoul Victoria, de pe Bulevardul Iancu de Hunedoara. (Pentru mai multe detalii, vezi Dan Roşca, Di, di, di, murgule, di ... Bucureştii trăsurilor, Ed. Ars Docendi, Bucureşti, 2016, pp. 75-76)

În decembrie 1913, doi investitori belgieni, bancherul Josse Allard (1868-1931) şi agentul de schimb Eugen Baelde, administratori ai Societăţii de Tramvaie, doresc deschiderea unei parcelări de 188 loturi care va fi cunoscută sub numele de „Parcul Bonaparte“ de la adresa Şoseaua Bonaparte nr. 21, terenul întinzându-se de la Aleea Blank până în Şoseaua Herăstrău (azi Calea Dorobanţilor). Planul aprobat în 17 decembrie prin Înalt Decret Regal prevedea o suprafaţă de 197.000 m.p., din care 150.000 m.p. urmau a fi construiţi, în „dosul parcului Filipescu“. Parcelatorii îşi luau angajamentul realizării de pavaje, canalizare şi introducerea apei, solicitând primăriei o perioadă de 2 ani pentru îndeplinirea obligaţiilor, după modelul permisiunii acordate lui Filipescu.

În 1914, parcelatorii au oferit primăriei o garanţie de 850.000 lei pentru lucrările edilitare ce trebuiau făcute. Avizele primăriei se obţin treptat, în 1913, 1915, 1916, însă străzile sunt folosite de trupele de ocupaţie şi apar diferite deteriorări. Primăria oferă parcelatorilor 10 lei/m.p. expropriat în vederea realizării Pieţei Confederaţiilor Balcanice – Prelungirea Dorobanţi (fosta rotondă de la Herăstrău), dar pretinde să preia cu titlu gratuit străzile ce se vor deschide în parcelare.

În perioada 1915-1919 întâlnim numele inginerului D. Rolin, din str. Academiei nr. 19, ca reprezentant al parcelatorilor şi pe arhitectul Oscar Ant. Gross ca antreprenor al lucrărilor. În august 1915 autorităţile îl făceau responsabil de faptul că străzile erau curbe şi nu drepte ca în planul aprobat iar trotuarele nu respectau nivelul de lăţime stabilit. Traseele unor străzi (de exemplu, strada C) se modifică în 1915 şi apar diferite dispute în privinţa unor spaţii publice, de intersecţie sau de racord la parcelările sau proprietăţile existente în vecinătate (de exemplu, triunghiul creat înspre Moara Stancovici). 

Între 1919-1921, primăria numeşte diferite comisii tehnice pentru a lămuri problemele edilitare apărute pe parcurs. Din februarie 1921 Societatea Inginerilor Asociaţi (S.I.A.), din str. Edgar Quinet nr. 4, prin Stănescu, Mladenovici şi Peretz, preia concesiunea de la Josse Allard şi de la moştenitorii lui E. Baelde şi doreşte eşalonarea obligaţiilor edilitare, solicitând primăriei eliberarea de autorizaţii de construcţie pe numele societăţii pentru a soluţiona criza de locuinţe ivită după primul război mondial.

Primăria deschide proces, pretinzând dreptul ei de a prelua concesiunea terenurilor acordate în trecut Societăţii de Tramvaie, acuzându-i de rea credinţă pe foştii administratori belgieni care le-au înstrăinat. Totodată impune terminarea lucrărilor (introduce şi iluminatul stradal în seama parcelatorului) şi condiţionează eliberarea autorizaţiilor de construcţie doar pe străzile finalizate şi recepţionate, clădirile autorizate urmând a fi grupate, nu împrăştiate în toată parcelarea. În 30 iunie 1921 se depune cerere de autorizaţie pentru lotul nr. 144 cumpărat de inginerul Bodnărescu, S.I.A. depundând garanţiile cerute de primărie. În 15 octombrie  se înregistrează alte cereri din partea lui G. Trancu (lot 110) şi a lui Ion Ionescu. În inventare identificăm şi alţi petiţionari: I. Mayer (lotul 67) şi Gr. Crissenghy (lotul 65). În 19 noiembrie S.I.A. informează primăria că în 1922 doreşte realizarea a 30 de construcţii noi şi că lipsind cărămizile, cere autorizaţia de realizare a lor pe terenul dislocat pentru fundaţiile locuinţelor.

Din 1922 parcelarea a fost redenumită „Regele Ferdinand“ şi încep negocierile în vederea realizării construcţiilor; o primă dispută apare în legătură cu retragerea de 4 m. de la alinierea străzii, parcelatorii solicitând ca această sa fie considerată ca retragere minimă şi nu ca toate casele să fie poziţionate la această distanţă faţă de stradă.

În martie 1923 comisia tehnică constată foarte multe nereguli în realizarea lucrărilor de pavaj şi acoperirea trotuarelor şi a carosabilului cu materiale de construcţie şi solicită oprirea acordării de noi autorizaţii de construcţie şi obligarea Societăţii Inginerilor Asociaţi la suplimentarea garanţiei, măsuri care nu vor fi luate de Serviciul contencios.

Între timp se constată o prevedere lipsă în negocierilor iniţiale purtate de primii parcelatori şi autorităţi; nefiind stipulate expres obligaţiile parcelatorilor de a introduce curent electric, autorităţile se tem că pot fi obligate să suporte cheltuielile foarte mari. S.I.A. afirma chiar că a vândut loturile cu preţuri foarte joase, cuprinse între 150 şi 400 lei/ m.p. pentru ca viitorii proprietari să suporte pe cheltuiala lor introducerea utilităţilor.

S.I.A. şi un grup de proprietari depun eforturi pentru a convinge primăria capitalei de urgentarea eliberării autorizaţiei de introducere a cablurilor electrice. În 23 iunie Societatea de Gaz şi Electricitate informa asupra costului introducerii utilităţilor, apreciind valoarea la 2,6 milioane lei, pe care trebuiau să îi suporte cei 170 de proprietari de loturi de teren. Antreprenorii nu erau în măsură să introducă imediat cablurile electrice pentru că nu aveau la dispoziţie mii de metri liniari pentru a acoperi suprafaţa parcelării, menţionând că în partea de nord-est nu existau încă locuinţe ridicate sau în curs de construcţie. Cei 2.300 m.l. de cabluri puteau acoperi doar două treimi din nevoia parcelării.

În 18 august, comisia tehnică acuză S.I.A. de neîndeplinirea obligaţiilor edilitare şi de provocarea unui focar de infecţie, iar în septembrie-octombrie primăria somează parcelatorul în vederea îndeplinirii unor obligaţii şi a reparării şi curăţirii spaţiilor publice din zonă.

Lucrările de canalizare şi apă sunt recepţionate de U.C.B. în toamna lui 1924, iar cele de electricitate abia în 23 iulie 1925, la începutul anului existând din nou pericolul ca autorităţile să oprească eliberarea de noi autorizaţii de construcţii de case în zonă. În august 1925 S.I.A. îl împuternicea pe inginerul Corneliu Ovessa să semneze recepţia definitivă a pavajelor parcului Bonaparte; din partea autorităţilor au participat inginerul I. Săbăreanu, vicepreşedintele Comisiei Interimare a Primăriei şi inginerul A. Enăcescu, director de Comunicaţii.

Cercetarea autorizaţiilor de construcţie se desfăşoară în această perioadă în Arhiva Primăriei Municipiului Bucureşti în vederea reconstituirii istorice şi arhitecturale a Parcelării Bonaparte.

Text realizat în cadrul proiectului editorial „Parcul Filipescu – 100 de ani de arhitectură românească“, iniţiat de Asociaţia Istoria Artei, cu sprijinul financiar al Ordinului Arhitecţilor din România, din Taxa Timbrul Arhitecturii 2018.

Fragmentul din planul interbelic al oraşului a fost reprodus de pe muzeuldefotografie.ro.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite