Preşedinte pe viaţă. Mulţi râvnesc, puţini reuşesc

Perioada adunărilor generale s-a încheiat, alegerile pentru următorul an au trecut şi astfel toată lumea este fericită. Cei care au participat sunt fericiţi că nu au fost propuşi pentru a deţine funcţia de preşedinte, cei care nu au participat sunt fericiţi că nu şi-au pierdut timpul iar actualul preşedinte este fericit că a fost reales.

Nici nu se pune problema unor alte propuneri, actualul preşedinte fiind “de drept” propus şi aproape inevitabil reales. Mică este diferenţa, păstrând proporţiile, între ceea ce se petrece în perioada campaniei electorale şi perioada premergătoare alegerilor din bloc. Fostul preşedinte de bloc duce o campanie de adunare de voturi, de determinare a apropiaţilor de a participa la şedinţă etc cu singurul scop de a rămâne preşedinte. După finalizarea “campaniei” fundamentată, de zeci de ani, pe reducerea cheltuielilor (minciuni) şi consfinţirea realegerii, se aude un ropot de aplauze pentru “victoria” obţinută.

Din secunda imediat următoare, prioritatea devine: salarizarea şi investiţiile. Nici nu mai contează discursul din “campanie” privind reducerea cheltuielilor, venitul lunar urmărit fiind un “must-have”. Investiţiile se încadrează în acelaşi registru, atâta timp cât “în pixul” preşedintelui stă încheierea de contracte. 

Alta e situaţia când un alt pretendent doreşte să uzurpeze pe actualul preşedinte. Dintr-o dată armonia blocului dispare. Actualul preşedinte este cel mai mare hoţ în viaţă şi încep să iasă la iveală tot felul de cheltuieli făcute şi/sau nefăcute, dar necunoscute de proprietari iar pretendentul este viitorul cel mai mare hoţ în viaţă, care doreşte funcţia doar pentru interese pur personale. Proprietarii se polarizează (dacă nu sunt din cei 75% scârbiţi), situaţia degenerează iar pierzătorul începe dansul răzbunării: dacă detronatul este fostul preşedinte ba nu predă actele şi ştampila, ba contestă în instanţă adunarea generală, bagă strâmbe şi intrigi printre proprietari etc. Dacă uzurpatorul pierde, va continua campania de denigrare, va realiza plângeri, petiţii etc aşa că, într-un final, o astfel de situaţie duce la blocarea activităţii asociaţiei şi tot proprietarii sunt cei care suferă. Până la urmă, în opinia mea, în multe situaţii din asociaţii este vorba de ambiţii personale, cu care în mod teoretic sunt de acord, până când sunt “fript” la buzunar de costurile colaterale. Şi întreb: unde mai sunt promisiunile de deminuare a cheltuielilor?

Vreau să fiu preşedinte pe viaţă? Mă simt bine când sunt salutat de toţi din bloc cu: “să trăiţi domnule preşedinte”?

PS. Cinste celor care se implică.