În Plata Domnului

Statul român a oferit anul acesta peste 260 de milioane de lei ca sprijin salarial pentru personalul clerical. Ca să glumim pe limba fostului ministru al Culturii, dl Barbu, vă daţi seama câte spectacole de Shakespeare ar fi putut fi puse în scenă cu aceşti bani?

Relaţia dintre Stat şi Biserică a cunoscut multe contacte presărate cu interese, trădări, turnătorii, persecuţii şi foarte puţine puncte bazate pe sinceritate. „Sprijinul pentru culte de la bugetul public este o consecinţă a secularizării de către stat a averilor bisericeşti în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza din anul 1863”, spune Patriarhia, care, pe româneşte, explică faptul că este într-o cursă de recuperare a ceea ce i s-a confiscat şi de Cuza, şi de comunişti.
 
După 1989, politicienii români s-au întors cu smerenie şi interes faţa către Biserică şi, de la bugetul de stat, s-au acordat Bisericii numeroase facilităţi în virtutea unei aşa-zise reparaţii istorice, morale şi financiare. Mai întâi a fost Ordonanţa guvernului Năstase din 2002. Apoi, din august, religia a devenit şi un serviciu public indispensabil statuat prin lege, prin Hotărârea Guvernului nr. 647/ 2013, în limita contribuţiilor pentru personalul neclerical angajat în unităţile de cult din ţară, care sunt finanţate din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată pentru finanţarea cheltuielilor descentralizate la nivelul judeţului, aprobate prin legea bugetului de stat.
 
Deşi în 2010, prin Legea nr. 118/2010, Guvernul a redus cu 25% cuantumul sprijinului financiar acordat de stat pentru salarizarea personalului clerical şi neclerical, începând cu 2011 situaţia s-a mai îmbunătăţit şi salarizarea s-a majorat cu 15% faţă de salariul pe luna decembrie. Până astăzi a mai cunoscut o serie de majorări. Din cei 14.231 de preoţi şi diaconi ai Bisericii Ortodoxe Romane, peste 1.000 sunt salarizaţi exclusiv din fondurile proprii ale unităƒtilor bisericeşti, iar aproape 1.500 din cei aproximativ 17.000 de salarizaţi neclericali sunt plătiţi integral de Bisericăƒ.
   
Aşadar, statul român ajută Biserica aşa cum poate, adică subvenţionează aproape toată activitatea sa de la achiziţionarea de imobile, decoraţiuni interioare, conservarea acestora şi până la salariul personalului clerical şi neclerical cum ar fi clopotarii sau personalul administrativ.

Deşi de la aderarea României în Uniunea Europeană fenomenul emigraţionist s-a amplificat şi multe sate şi mici oraşe din România s-au depopulat masiv, construcţia de lăcaşe de cult s-a menţinut într-un ritm accelerat.

Biserica se apără şi susţine că dacă statul nu s-ar implica, atunci personalul bisericesc din părţile pustiite de sărăcie ale României nu ar mai avea din ce trăi.  
 
Biserica nu supravieţuieşte doar din contribuţiile enoriaşilor, ci primeşte scutiri de la stat pentru a nu plăti unele impozite şi taxe, trăieşte din donaţii, din inchirerea unor spaţii şi terenuri, dar şi din turism, din comercializarea de lumânări, reviste, cărţi, broşuri şi alte obiecte religioase. Glumind, Patriarhul Daniel ar fi bun de premier, el controlează şi un mic trust de presă religios!

Nu de puţine ori mi-am găsit liniştea în biserică. Am stat, m-am rugat şi m-am liniştit. Sunt momentele acelea în care totul merge prost, te balansezi pe buza dezastrului şi ceva bun, neaşteptat se întâmplă. Am prieteni care au ieşit din necazuri numai după ce au ascultat sfaturile unui preot, dar am întâlnit şi mici capitalişti costumaţi în sutană. Nu-i neg rolul preotului într-o societate aşa cum nici statul oportunist nu îl reneagă, ba sunt cazuri când se foloseşte de el pentru a controla acea comunitate. Înţeleg ca statul să susţină financiar cultele religioase, dar nu şi salariile preoţimii, asta şi din alte interese, nu doar din superstiţie, smerenie sau pentru a conserva o latură laică a statului român.
 
Modul cum fiecare credincios alege să i se roage lui Dumnezeu nu se discută. La fel cum, în opinia mea, nu trebuie să se discute relaţia dintre preot şi enoriaş. Dar modul prin care statul alege să controleze biserica, da. Aşa este, Biserica Ortodoxă Română operează şi acte caritabile, dar contest opacitatea acesteia şi lipsa de transparenţă. Prin mai multe exemple de dărnicie poate am fi mai buni, cine ştie?! Însă, modul funcţionăresc al conducerii sale de a comunica cu publicul este mai mult o birocraţie feroce pământeană şi mai puţin o deschidere luminoasă.
 
Nu sunt de acord cu extremele, cu manifestanţii exaltaţi ieşiţi din case mai mult de plictiseală şi nu din principii, dar mai grav este modul prin care statul se bagă în activitatea bisericească, plătindu-le lefurile clericilor şi neclericilor, în virtutea unor norme mai mult... pământene.