Între migraţie şi barbarie

În manualele de Istorie de pe vremuri, şi nu numai în ele, se vorbea despre „năvălirea popoarelor barbare”. Din diverse raţiuni, expresia a fost corectată, adică a fost înlocuită cu „venirea popoarelor migratoare”. Cuvântul „migraţie” este decent şi chiar inocent, el definind o mişcare ciclică, repetabilă, şi, cel puţin parţial, chiar previzibilă.

Aşa este migraţia păsărilor sau, la un nivel mai adânc, mişcarea curenţilor oceanici, ca şi a peştilor. La aceste două  niveluri, care sunt  ale  Naturii, globalizarea este deja realizată, planeta numită Pământ fiind patria comună a curenţilor oceanici, ca şi a peştilor, respectiv a curenţilor aerieni - mai puţin previzibili - ca şi a păsărilor. Când este vorba de oameni, care sunt „cu picioarele pe pământ”, situaţia se complică. Cuvântul „migraţie” se poate îmbogăţi cu una din două vocale, iar atunci putem avea „emigraţia”, adică plecarea, şi „imigraţia”, adică sosirea. Ne putem reprezenta un pod cu două capete, în care la primul capăt (A) este plecarea, care are o cauză, iar la al doilea capăt (B) este sosirea, care are diverse efecte. Acesta ar fi un pod raţional, construit ca să trecem peste un fluviu năvalnic sau peste o prăpastie. Numai că recenta mişcare a „refugiaţilor” din alte ţări către Europa, aflată în curs de integrare continentală, este mai degrabă un val care creşte continuu şi care ar putea să se spargă abia în Oceanul Atlantic. Altfel spus, în limbaj popular, „Podul de piatră s-a dărâmat / A venit apa şi l-a luat”. Aşa-numiţii „refugiaţi” nu aparţin unor popoare barbare, dar mişcarea lor este una barbară. Deci ea ţine de condiţia „şuvoiului năvalnic”, care curge peste suprafaţa Europei de la sud-est către nord-vest, riscând să creeze o „prăpastie” în interiorul ei, în primul rând între Spaţiul Schengen şi restul Europei. Problemele pe care acest fenomen le generează sunt atât de multe şi de complicate, încât nu avem niciun inventar al lor, iar în absenţa unor soluţii rapide, ele se înmulţesc de la o zi la alta. De aceea, până şi Angela Merkel şi-a schimbat accentele strategiei, înlocuind receptarea masivă  a „refugiaţilor”, cu prevenţia şi cu identificarea, adică fişarea „refugiaţilor”.
 

Dacă este vorba de soluţii, putem observa că ele sunt foarte variate, chiar contradictorii încât, asemeni lui Andrei Pleşu, vom recunoaşte că nu avem nici informaţia şi nici capacitatea gândirii strategice pentru a sugera o soluţie, cu atât mai puţin pentru a lua o decizie. Cert ni se pare că soluţiile - cele date până acum - sunt orientate în două direcţii. Unele sunt orientate spre fenomenul migraţiei („refugierea”) ca fenomen real, deci ca efect petrecut acum şi aici, în fiecare zi şi în fiecare noapte. Aceştia sunt strategii europeni, care se confruntă direct cu migraţia („refugierea”). Alţii, între care şi Vladimir Putin, iar la noi, mai ales Traian Băsescu, se orientează spre cauze, adică spre conflictele din Orientul Apropiat şi mai ales spre  războiul din Siria. În mod logic, ar trebui să se lucreze concomitent la ambele capete ale podului, adică atât la cauzele care sunt încă active, cât şi la efectele care iau amploare de la o zi la alta. Ce anume trebuie să se facă în mod concret, este o sarcină care le revine decidenţilor, politicieni şi militari.
 

Nu se putea ca un astfel de fenomen, parţial imprevizibil, mai ales prin amploarea lui, să nu stârnească şi la noi conflicte de opinii şi idei. În primul rând, rămâne încă necunoscută reacţia românilor, ca populaţie, faţă de acest eveniment. Informaţiile care circulă în mass-media sunt cele mai variate şi – iarăşi - contradictorii. În centrul atenţiei revine şi tema cu „ospitalitatea românilor”. Dar, această temă-problemă este controversată mai ales de către jurnalişti şi comentatorii politici, adică de o subclasă a intelectualilor, dintre care, o bună parte sunt de rang mediu, ca să nu-i zicem mediocru. Doar investigaţiile sociologice ample, făcute de mai multe echipe de specialişti, ar putea să ne spună la cât este ceasul cu reacţia românilor faţă de aceşti „străini”.

Nu se putea ca acelaşi conflict de atitudini sau de idei să nu apară şi la cel mai înalt nivel. Aici, căpitanul de navă Traian Băsescu vrea să spargă toate valurile, luându-le de-a curmezişul. Nu sunt un „băsist”, dar i-am apreciat fostului preşedinte calităţile, care sunt evidente pentru orice om cu „scaun la cap” şi care nu este bolnav de epitetistica negativistă. Dar, mai recent, se pare că de acest negativism s-a contaminat şi dânsul, mai ales când este vorba de funcţia de Preşedinte, respectiv de Klaus Iohannis. Fostul preşedinte, având, probabil, şi nostalgia funcţiei de odinioară, merge pe un NU, aproape pe toate planurile. În esenţă, nu primim niciun străin, pentru că avem  o cotă deja intrată, pentru că nu avem condiţii şi pentru alţii, pentru că nu ştim câţi jihadişti se ascund printre acei veniţi-neaveniţi şi pentru că avem şi noi „străinii” noştri, adică basarabenii, respectiv moldovenii,  poate că şi unii dintre ucrainienii, dacă Putin se mai extinde puţin, puţin, spre Vest.

În miezul întregii controverse a stat şi mai stă deja faimoasa „cotă obligatorie”. Şi aici, ca şi în alte situaţii, războiul realităţilor este înlocuit cu războiul cuvintelor, sub care stă tăcut războiul intereselor. Dacă luăm expresia „cotă obligatorie”, ea este alcătuită din două cuvinte, din substantivul „cotă” şi din adjectivul / adverbul „obligatoriu”. Dacă este vorba de „cotă”, aceasta nu poate fi stabilită arbitrar, subiectiv, de către cineva sau altcineva. În stabilirea unei cote echitabile intră câteva criterii, şi se pare că aici nu s-a ajuns la o soluţie acceptată de toate statele, de către toţi partenerii europeni ai Europei unite. Cota cea veche (1705) a fost deja acceptată, ceea ce înseamnă că doar cuantumul celei de-a doua cote (6351) rămâne în discuţie, mai ales dacă o comparăm cu cotele altor state, cum ar fi chiar Austria. Problematic, deşi mai subtil, rămâne şi adjectivul / adverbul „obligatoriu”. În oricare „Constituţie” democratică, acolo unde sunt drepturi sunt înscrise şi datoriile, care sunt obligatorii, sau sunt pur şi simplu obligaţii.

Oricare obligaţie are şi un coeficient de constrângere, care poate fi mai mic sau mai mare. Numai dacă vine din exterior, fiind dictată de altcineva – fie el străin sau adversar -, obligaţia este înrobitoare şi trebuie să fie respinsă, în numele libertăţii, de care se face atâta caz în regimurile democratice. Or, dacă am înţeles bine, Klaus Iohannis nu este de acord cu această „cotă obligatorie”, venită şi impusă din exterior, indiferent care ar fi autoritatea care a stabilit-o şi care vrea,  nu să o propună,  ci să o impună ca „literă de lege”.

Cele două componente ale faimoasei expresii „cotă obligatorie” pot şi trebuie să fie un prilej de analiză şi de dialog, inclusiv de negociere, până se ajunge la acel „minim consens” care păstrează diferenţa şi evită conflictul.

Vorbind în limba etnică a preşedintelui, în limba germană se face distincţia între verbele „Müssen”şi „Sollen”. Ambele verbe exprimă imperativul care în limba română înseamnă „Trebuie”. Numai că prima formă, adică „Müssen”, exprimă o obligaţie exterioară, cu caracter maxim constrângător, adică înrobitor, pe când „Sollen” exprimă un „Trebuie” care a fost interiorizat, deci asumat liber de către un Subiect, fie el individual sau colectiv. În limbajul ardelenilor, germanul „Müssen” a fost asimilat sub forma lui „Musai”, deci a fost preluată doar varianta maximei constrângeri. Probabil că de aceea a apărut şi replica anonimă „Musai ca de voie bună”, expresia conţinând un evident paradox al libertăţii, rămasă doar o iluzie. Al doilea verb, adică „Sollen”, stă la baza Imperativului categoric al lui Kant, iar în limba română poate fi exprimat excelent prin expresiile deontologice analizate de Constantin Noica, adică prin dubletele „Se cade-Nu se cade” şi  „Se cuvine-Nu se cuvine”. Fără a fi specialist în domeniul „migraţiei”, eu cred că se cade şi se cuvine să ne facem datoria faţă de „refugiaţi”, ca oameni – atât ei, cât şi noi -, deci şi faţă de Europa, ca cetăţeni în curs de integrare în noul stat-continent, mai ales atunci când acesta se confruntă cu probleme grave. Direct sau indirect, că ştim că nu ştim, că vrem că nu vrem, ele, problemele, sunt şi ale noastre.
 

P.S. Şi în civilizaţia cea mai avansată, poate exista o notă de „barbarie”, adică de „neobarbarie”, dar asupra acesteia vom reveni cât de curând.