Academia Română are un nou preşedinte

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Mi-am amintit zilele trecute de o carte. Se intitulează  “De ce nu avem o piaţă a ideilor“, a fost scrisă în urmă cu mai bine de zece ani de filosoful Horia-Roman Patapievici şi a apărut în 2007 la editura bucureşteană Humanitas. A fost reeditată în 2014, iar, cu ocazia reeditării, filosoful Gabriel Liiceanu făcea o observaţie cum nu se poate mai amară. Cartea nu a provocat nici efectele aşteptate, nici măcar o discuţie cât de cât serioasă.

Situaţia aceasta extrem de bizară a cărţii d-lui Patapievici nu făcea decât să confirme ceea ce autorul însuşi afirma în Prefaţă. “Într-o lume în care aproape toţi vociferează, tot mai puţini se pot smulge din orbire ideologică şi prea puţini mai pot să asculte şi altceva decât sunetul propriei voci, într-o lume în care mai toţi refuză să practice ori să cunoască buna credinţă şi în care nimeni nu se mai arată dispus să cedeze la argument, sper ca prezenta carte, prin onestitatea îngrijorărilor şi prin naivitatea optimismului , să poată aduce un moment de calm al discuţiei şi de seninătate a valorilor” .

Nu întâmplător mi-a venit în minte cartea de acum zece ani şi mai bine scrisă de dl. Horia-Roman Patapievici. Memoria mi-a fost provocată de dezbaterile pro şi contra stârnită pe reţelele sociale de alegerea în fruntea Academiei Române a d-lui acad, prof.univ.dr. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Foarte mulţi, prea mulţi dintre aceia care nu au citit nici măcar o carte, poate nici măcar o singură pagină purtând semnătura noului preşedinte al Academiei s-au grăbit să emită opinii critice, rezerve, vorba d-lui Patapievici, “să vocifereze”, să conteste personalitatea, opera, creaţia, şi, în cazul de faţă, cuvântul creaţie are o autentică, o imposibil de negat acoperire în fapte, să spună că cel mai înalt for ştiinţific al ţării ar fi intrat sub controlul PSD-ului. Ori în era naţionalismului. Totul fiindcă aşa au auzit ei prin nu ştiu ce pieţe libere, în care zvonurile circulă în voie, în care denigrarea este la ea acasă şi unde urechismul ]nseamn[ lege. Unde patriotismul şi conştiinţa profesională sunt confundate cu naţioanlismul şi pseudo-ştiinţa tranzacţionată la liber şi prezentată drept semn al conectării cu occidentalismul şi post-post-modernitatea .

S-a mers chiar până acolo încât s-a spus că dl. acad, prof.univ. dr. Ioan-Aurel Pop ar fi o creaţie a partidului. Adică a PSD. Totul numai fiindcă noul preşedinte al Academiei este- e adevărat- un om de stânga, o stângă cu care sunt din ce în ce mai convins că partidul domnului Dragnea, cu care în mod abuziv este asociat rectorul UBB, nu mai are nimic în comun. Iată, aşadar, cum s-a făcut simţită “orbirea ideologiei” doar pentru a susţine o idee gata primită.

Dacă foarte puţini dintre criticii de ocazie şi de târg  ai d-lui Ioan-Aurel Pop nu s-au obosit să îi citească mai nimic din consistenta lui creaţie ştiinţifică, doar parţial adunată în cele mai bine de 50 de volume care îi poartă semnătura, creaţie ce reprezintă un irefutabil argument al valorii personalităţii celui mai tânăr membru al Academiei, totuşi respectivii nu s-au putut abţine să nu îşi audă “sunetul propriei voci”.

Pentru contestatari puţin contează că dl. Pop este din anul 2010 membru titular al Academiei Române şi că se numără printre puţinii istorici români a căror contribuţie este recunoscută de comunitatea ştiinţifică internaţională.  Depun mărturie în acest sens faptele. Din 1999, dl. Ioan-Aurel Pop este membru corespondent al Academiei de Ştiinţe, Litere şi Arte din Paris, iar din 2013 membru al Academiei de Ştiinţe şi Arte din Leipzig. Contează numai faptul că dl. Pop ar fi contestat de câţiva istorici români care au intrat în dispute sterile, nefinalizate cu o seamă de idei ale domniei-sale (câtă dreptate are iarăşi dl. Patapievici !) şi că noul preşedinte al Academiei se situează pe poziţii contrarii felului în care înţelege scrisul despre marile probleme ale istoriei şi istoriografiei dl. prof.univ.dr. Lucian Boia.

În realitate, lucrurile sunt mult mai simple şi infinit mai clare. Dacă dl. Ioan-Aurel Pop a optat pentru rigoarea cercetării în arhive, dl. Boia a preferat libertatea şi savoarea eseului. Or, eseul, arăta într-o carte recentă George Banu, “porneşte de la concretul operelor” (în cazul de faţă de la concretul faptelor istorice), însă “îşi propune să păstreze libertatea asociativă a ipotezelor”. El, eseul, sublinia marele critic de teatru, astăzi membru de onoare al Academiei Române, “injectează în domeniul savant al studiilor o anumită doză de biografie, chiar cu riscul de a le perturba, semnându-le în acelaşi timp, semnătură asumată, identificată, non -fictivă”.

Nu fac, nu am făcut nici cu alte ocazii când am scris despre opera sau unele atitudini publice ale d-lui Ioan-Aurel Pop, nici un secret din faptul că mă leagă de domnia-sa o lungă, o trainică prietenie. Verificată, printre altele, şi prin faptul că nu a fost afectată cu nimic nici măcar atunci când nu i-am împărtăşit deschis, ferm, opiniile.Am făcut-o în scris, sper că şi cu argumente. Recunosc, aşadar, că rândurile de faţă au o pronunţată încărcătură personală, subiectivă. Bazată însă pe o bună cunoaştere a realităţii faptelor. A marilor calităţi ale omului, ale cărturarului, ale profesorului care începând de joia trecută este noul preşedinte al Academiei Române.

Text publicat concomitent pe site-ul contributors.ro şi pe blogurile adevărul.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite