Alina Mungiu-Pippidi: Cântarea României contra Norvegiei

Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele SAR

De Ziua Culturii Naţionale, când am fost cu toţii culţi, a fost mare mobilizare la români. Că ţările, inclusiv insulele, care sunt ţările mele favorite atunci când sunt ţări, sunt de două feluri.

Sunt ţări care au cultură în fiecare zi pe an, anume oamenii se duc în centrul vechi la cinematecă, la castelul local la o expoziţie, în vechile biserici gotice la concert, copiii măcar două zile pe săptămână ies din şcoală şi merg la muzeu să vadă picturi sau la catedrală să li se explice cum funcţionează orga, iar adulţii când ies de la serviciu se duc la cercul de acuarele sau în weekend să facă pe ghizii voluntari în vechiul parc orăşenesc cu ceas istoric unde bunicul lor o ceruse pe bunica de nevastă.

Dar sunt şi celelalte ţări, cele care au o Zi a Culturii Naţionale, o zi a Drapelului şi una a Identităţii, o Catedrală a Neamului, o Casă a Poporului, şi un Popor şi o Elită pe măsura tuturor acestora. În fiecare zi de la Dumnezeu nu ai un cinema unde să te duci, impresari nu există, teatrele se tot închid sau se tabloidizează, orice săptămânal cu articole mai lungi de 500 de cuvinte a murit demult, GRANTA şi Lettre Internationale nu au ediţii în limba lor, Amazon nu livrează cărţi acolo că nu sunt cereri destule ca să merite, concertele sunt numai de gală, ca ocazie să îşi arate protipendada toaletele, traducerile sunt ca pentru săraci, adică nu mai au nicio legătură nici cu limba din care vin, nici cu cea la care aspiră, iar artiştii se întreţin umblând cu cortul prin alte ţări. Aicea se face o mare sărbătoare anuală când preşedintele ţării, preşedintele Academiei, Patriarhul şi câteva mumii de ocazie se adună şi recită din panoplia de lemn, toţi militarii primesc ordin să ducă flori pe la mormintele poeţilor, dacă găsesc loc de politicieni veniţi cu carul de filmare, iar copiii au în sfârşit ocazia să recite ce au învăţat pe de rost sub numele de educaţie în tot restul anului.

Prima categorie de ţări are multe premii Nobel, dar nimeni nu le contabilizează.

A doua nu are vreunul, dar se ţin pariuri când se va lua în sfârşit un Nobel, mai ceva decât pe cursele de cai sau Il Calcio.

Nobelul nu se poate lua, că dacă s-ar introduce principiul referatului anonim al operei, care e pasul întâi, ar ieşi o revoluţie naţională pentru că ar fi o absolută îngrădire a libertăţii naturale ca indiferent ce ştii, să poţi practica ce îţi dă prin minte, a dreptului nepotului şefului pompierilor de a fi pompier, al directorului de colecţie de a-şi publica opera proprie, al popii să predea religie comparativă în şcoala seculară, al editorului să publice doar afişe cu el şi prietenii lui cu un aer profund, al deţinutului analfabet de a scrie opere ştiinţifice şi al ăluia care desparte verbul la persoana a doua plural printr-o cratimă să se afirme ca autor în revista Dilema.

Prima categorie de ţări maltratează copiii în mod curent, îi duce cu maşina publică la şcoală, are grijă să nu se extenueze cu tocitul ca să aibă timp să descopere ce talente au în viaţă, îi lasă şi să se ridice singuri când cad prima oară de pe bicicletă, să se scuture şi meargă mai departe să exploreze până îşi găsesc drumul, dar să aibă grijă de cine văd că e rănit, bolnav sau neajutorat şi le mai spune de timpuriu şi la ce sunt bune prezervativele.

A doua categorie de ţări se luptă cu statisticile perverse care mereu arată că violenţa domestică domneşte prin casele ţăranilor ei, inclusiv cei mutaţi la oraş, copiii învaţă că nu sunt egali cu adulţii şi poţi fi fericitul profesor până la optsprezece ani în clase din aceste ţări fără să te deranjeze vreun copil cu o întrebare, frica de Dumnezeu şi respectul celor mai mari sunt valorile de bază care se transmit copiilor, care se aleg din întreaga educaţie cu gestul de a-şi face cruce când trec prin faţa unei biserici.

În cazul particular al României, şi nu vă ofensez întrebând în ce categorie este, vorbim despre o ţară care conduce detaşat în următoarele topuri:

• Numărul absolut de copii vânduţi, daţi spre adopţie, traficaţi sau pierduţi din generaţia nedorită produsă de politicile demografice ale lui Nicolae Ceauşescu, de ai fi zis că libertatea la români a fost în primul rând marea ocazie de a scăpa de odrasle nedorite, un fel de scuipătoare ambulante ca în filmul ”Occident” al lui frate-meu, premiat pentru veridicitate, un export oprit doar de Emma Nicholson şi alţi antreprenori străini.
• Numărul de abandonuri şcolare per capita din motive materiale, religioase, personale sau pur şi simplu din realizarea că şcoala în societăţi nemeritocratice nu se merită de niciun fel.
• Numărul absolut de traficanţi de carne vie pe Europa, numărul 1 în ultimul top Europol de săptămâna trecută.
• Numărul de plângeri şi, respective condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pentru rele tratamente legate de familie pe care statul nu reuşeşte să le controleze.
• Şi, asta de ieri, numărul maxim de bolnavi (7000) rămaşi fără ultimul doctor din cauza neputinţei autorităţilor de a mai lega forţat de glie în condiţii mizerabile, cum era în comunism, pe cineva care să aibă grijă, practic pe banii lui, ce să mai spun de nervi, de toţi bolnavii de cancer din judeţul Vaslui.

Urmarea unui sfert de secol în care libertatea a fost canalizată chiar unde ducea înainte şi lipsa ei printr-o acţiune colectivă de tot tacâmul, iată că în sfârşit s-a adunat în România suficientă capacitate de protest.

Nu, nu pentru a îndrepta ceva prin România, ci pentru a merge la ţara opusă, cea fără condamnări la CEDO, pe locul 1 sau maxim 2 în toate topurile de bună guvernare sau sondajul valorilor umane, adică în Norvegia.

Motivul simplu şi de bun simţ este că o ţară organizată ca România nu are cum să aibă încredere într-o ţară organizată ca Norvegia, iar dacă de ziua Identităţii Naţionale mai faci şi o Cântarea României contra Norvegiei şi înhami pe toţi tovarăşii responsabili cu identitatea colectivă fiindcă au eşuat demult să facă vreo ispravă cu aia individuală atunci să vezi furie planetară de gradul 1.

Nu s-a gândit nimeni să observe că Norvegia dă bani de ajutor la greu României, şi nu invers, că atunci eram direct în secvenţa aia de prost gust în care ăla care cerşeşte un ban după aceea mai are şi ideea că poate să-ţi spargă capul să îţi ia tot portofelul pentru că inegalitatea îi dă superioritate morală.

Aş vrea să felicit pe toţi iniţiatorii, Antena 3 în primul rând, au dreptate să ţină mobilizat tot publicul şi să se străduie să transmită valorile rurale şi comuniste la noi generaţii, că deja nu stau bine cu generaţiile în audienţe, ştiut fiind că ăia de la publicitate te discriminează peste 50 de ani sau chiar peste 35, ce să mai spun dacă nu eşti urban şi educat.

Dar nu numai iniţiatorii merită laude, ci toţi care au pus botul, care au semnat petiţii, toţi cei care nu au observat cum bolnavii de cancer din Vaslui plâng după doctoriţa lor care se îndepărtează cu bagajele sau pe cei de la Europol cum scot din burta camioanelor româneşti încă vreo zece adolescenţi de export, desi filmele astea rulau în paralel chiar săptămâna asta, şi au considerat că e de datoria lor civică imediată să rezolve problema Norvegiei.

Şefii politici, în frunte cu preşedintele, care nu au suflat o vorbă toată săptămâna despre faptul că peste 20 de universităţi publice din România au devenit o industrie de eliberat puşcăriaşi (însă ne afirmă periodic importanţa educaţiei pentru ei), dar au găsit ocazia să ne spună că vor suna ei în Norvegia să rezolve merită felicitări în particular. La aşa popor, aşa lideri. Sper să le ajungă poporul la câţi vor să-l împartă şi să se bucure unii de alţii aşa cum merită.

Puteţi comenta acest text pe Romania Curată