Alina Mungiu-Pippidi: Impotenţa administrativă la români

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele SAR
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele SAR

Refuzul absolut de a se exercita al unei autorităţi iresponsabilizate prin opţiune proprie şi emasculată prin exerciţiul îndelungat al abţinerii produce săptămâna asta pe faţă rezultate care nu sunt încurajatoare deloc.

Anume, DNA a trebuit să alerge după edituri academice acreditate, după membrii comisiilor din administraţia penitenciară şi profesorii supervizori ai temelor alese de deţinuţi, deoarece niciun fel de alţi factori mai direct implicaţi nu au vrut să facă nimic.

Puteau face ceva?

Desigur.

Editurile acreditate depind de un organism (CNCSIS) care era semiautonom la vremea acreditării, între timp e controlat complet de Ministerul Educaţiei. Nici vara trecută, şi nici acum, sub doi miniştri diferiţi ai Educaţiei, nu a fost trimis Corpul de control la editura din Craiova care a publicat albumul familiei Becali (poze cu ceva text ca legendă) drept lucrare ştiinţifică. Nu s-a propus ca atare nicio acţiune administrativă. S-a aşteptat să vină DNA, dar cu excepţia situaţiei lui Becali, în care individul a povestit exact şi câţi bani a dat, DNA va munci din greu, şi nu totdeauna cu succes, ca să dovedească profit necuvenit, când era administrativ mult mai uşor să arăţi că aceste cărţi nu sunt academice, în primul rând că autorii nu aveau vreo calificare în acest sens şi să anulezi acreditările, dând sancţiuni sau înlocuind pur şi simplu pe cei care au lăsat situaţia să se întindă. Bilă neagră: Miniştrii Educaţiei şi secretarii de stat pe domeniu.

Comisiile de eliberare condiţionată sunt numite şi pot fi revocate de autorităţi. De la prima interpretare absurdă a legii (semnalată de Marian Zulean acum un an de zile, anume că o persoană fără nici o acreditare academică, incapabilă în libertate să producă o lucrare ştiinţifică deoarece nu are pregătirea şi certificarea, devine brusc capabilă în puşcărie, fără Internet şi bibliotecă, dar cu aceleaşi studii precare de bază, cel puţin conform acestor comisii), nici Autoritatea Naţională, nici şefii ei de la Ministerul Justiţiei nu au cercetat şi sancţionat comisiile astea, au lăsat lucrurile să meargă mai departe. Raluca Prună e prima care a comandat un raport de anchetă, dar se puteau lua măsuri înainte de eliberarea scandaloasă a lui Cătălin Voicu, măsuri administrative. DNA nici nu va putea dovedi că aceste comisii au luat mită, deci mecanismul administrativ era singurul care putea rezolva ceva. În tot acest timp s-au bătut câmpii despre schimbări legislative, întărind şi mai mult impresia eronată că e o fatalitate să le dăm drumul la toţi pe legea actuală, mă înţelegeţi, dacă există posibilitatea legală ca un analfabet să scrie o lucrare ştiinţifică, oamenii, că sunt directori de închisoare, judecători, profesori sau miniştri, nu se pot opune, trebuie anulată acea posibilitate legală. Bilă neagră: şefii ANFP, miniştrii Justiţiei.

Dar, minune! Legea asta cu posibilitatea mică ce devine probabilitate mare nu funcţionează şi invers. Pentru că posibilitatea legală existentă ca Senatele universităţilor să-i disciplineze pe profesorii care îşi dau mâna cu infractorii, ca ministrul Educaţiei să disciplineze pe universităţile care vând diplome şi pun parafe pe opera lui Becali şi Voicu, iar Ministerul Justiţiei să puna şaua pe stafful penitenciarelor nu are aceeaşi soartă. Astea nu mai sunt inevitabile consecinţe ale legii, ele devin, dimpotrivă, incertitudini ale legii, a cărei practică se poate ca atare reformula aşa: numai infractorii pot folosi la maxim posibilitatea legală, statul o foloseşte la minim sau deloc în favoarea sa, statul are nevoie de o lege la lege care să afirme că legea se şi aplică, pentru că, spre deosebire de infractor, care acţionează până la ultimul pas în interesul său, administratorii statului, politicieni sau tehnocraţi, rar găsesc curajul să facă măcar pasul întâi în apărarea statului şi ar vrea o lege care să se aplice singură, ca ei să nu aibă, Doamne fereşte, vreun risc de luat.

Asta e definiţia impotenţei administrative la români. Vasile Dâncu ar trebuie să îşi dea seama că ţării nu îi trebuie alt Institut Naţional al Administraţiei (am fost aproape la crearea primelor trei şcoli de administraţie, păreau foarte promiţătoare acum cinsprezece ani), nici a unei noi entităţi care să înlocuiască ANFP (va ajunge la fel în şase luni), ce să mai vorbim de o şcoala de politici publice (nu vă ajung câţi impostori aveţi deja care umplu asemenea şcoli şi câte diplome distribuie…), ce îi trebuie administraţiei din România sunt nişte administratori, iar ce le trebuie lor e un transfer de organe.

***

PS: Când eram tineri studenţi la medicină, neştiind cum să mai speriem din mulţii alcoolici megalomani care ne veneau în garda de la spitalul Universitar de Psihiatrie Socola, colegul meu şi cu mine îi ameninţam că vor ajunge impotenţi dacă nu se lasă de băut. Nu mă întrebaţi ce cred azi, când în România academia salvează puşcăria ca regulă, dar TRU e ocupat apărând Europa de viol şi Mihai Gâdea pe copiii români de regele Norvegiei.

Puteţi comenta acest text pe Romania Curată

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite