Alina Mungiu-Pippidi: De ce iubim americanii

Publicat:
Ultima actualizare:
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele Societăţii Academice din România (SAR)
Alina Mungiu-Pippidi este preşedintele Societăţii Academice din România (SAR)

Care e deosebirea dintre trenul de mare viteză Thalys Amsterdam-Paris, la bordul căruia vinerea trecută s-a urcat un atentator cu un Kalaşnikov (cum a trecut prin detectorul de metale, vom afla), şi zborul 93 al United Airlines, deturnat pe 11 septembrie 2001?

De destin: primul a scăpat din incident fără niciun mort, cu doar doi răniţi. Cel de ai doilea s-a prăbuşit cu 44 de pasageri, echipajul şi cei patru terorişti la bord lângă Lacul Indian, în Somerset County, Pennsylvania. Dar asemănarea e ce ar trebui să ne intereseze. Sunt singurele două cazuri de tentativă de deturnare în care pasagerii au acţionat, au luat situaţia în propriile lor mâini.

Zborul 93 a fost mai special. Teroriştii au acţionat cu circa un sfert de oră mai târziu decât în celelalte zboruri atacate ceea ce a făcut ca pilotul să primească un avertisment de la controlul aerian asupra riscului ca în cabină să pătrundă nişte intruşi. Vreo doi pasageri erau pe telefon – în zborurile americane, spre deosebire de cele europene, e demult permis – şi au aflat ce vedeau rudele lor la televizor, că două avioane deja se loviseră de turnuri. Primul om care a acţionat eroic a fost un pasager de la clasa business, care a fost înjunghiat – teroriştii nu aveau mitraliere, doar cuţite de hârtie. Pe urmă pilotul, care nu avea cum baricada uşa, dar a transferat către turn toate comunicaţiile din cabină şi a pus pilotul automat în altă direcţie. A fost doborât şi el. Dar cum atentatorii erau puţini, ei au ameninţat cu bomba şi s-au retras în cabină. În spate, pasagerii au discutat, şi-au luat rămas-bun de la familii, şi au şi votat, după o scurtă deliberare, un curs de acţiune. Au luat, ca atare, cabina cu asalt. O stewardesă pregătise apă clocotită să arunce pe atentatori. Avionul s-a prăbuşit cu ei toţi, fără să mai ajungă la ţinta sa, Capitoliul, sediul Congresului (Parlamentul) american.

Trenul Thalys de Paris a avut şi el câţiva oameni care au acţionat. În mod miraculos, în tren se aflau trei americani, unul din Air Force (în timpul lui liber), al doilea din Garda Naţională (abia venise din Afganistan în liniştita Europa pentru vacanţă) şi al treilea un californian, amicul lor. Ei sunt cei care au sărit primii pe teroristul cu Kalaşnikov, urmaţi de un specialist în IT, englez de vîrstă mijlocie, un fel de inspector Barnaby ca înfăţişare, care, când a văzut magaziile cu cartuşe şi-a spus că mai bine mori făcând ceva- teroristul avea gloanţe destule ca să omoare tot trenul şi a sărit după el. A ajuns al patrulea. Arma automată se pare că se blocase, aşa că s-au ales doar cu tăieturi. De asta e şi un pic de destin la mijloc.

Dar altfel nu poţi să nu te întrebi ce fel de cultură e asta, anglo-saxonă, care creează asemenea oameni, atunci când în ţările noastre, dacă un hoţ agresează o bătrână în autobuz, lumea nu ştie cum să se uite în altă parte? Şi nu e o întâmplare. Acum cîţiva ani mă duceam să văd casa lui Thomas Jefferson, unul din părinţii Constituţiei Americane, foarte admirat de mine, la Monticello, în Virginia. Am împrumutat o Toyota veche de la un prieten şi un cauciuc mi-a explodat pe autostradă. Printr-o minune am ţinut maşina dreaptă şi am tras pe banda de urgenţă – cred însă că zgomotul se auzise până la Capitoliu, iar balansul de toţi cei din spate. Maşina din spatele meu a tras după mine şi şoferul ei, un băiat de vreo 30 de ani, a venit să vadă dacă sunt bine. A sfârşit prin a-mi schimba roata (nici nu ştiam unde e rezerva, şi ce noroc că maşinile vechi încă aveau aşa ceva), a refuzat douăzeci de dolari, ca şi strângerea de mână, că se murdărise, mi-a spus doar că el era un US Marine în ziua lui liberă şi că se bucură că mi-a putut fi de folos. Nu fusese niciodată la Monticello şi nici nu avea de gând. Îl ştia din pozele din abecedar.

Fericite culturile care au internalizat asemenea valori, curajul, solidaritatea, integritatea, demnitatea, iniţiativa, transmise de antrenorul de sport, de părinţi şi de comunitate fără să fie nevoie de ore de educaţie morală, de educaţie religioasă, de educaţie civică, şi de vizite la muzee (deşi merită). Care se impregnează de la cei din jur şi radiază pentru oricine trece pe acolo, un vecin de autostradă, de exemplu. Că în tren mai erau şi alţi oameni: francezi reclamagii, de exemplu, care au protestat că personalul nu a fost la înălţime, că te poţi tăia când spargi geamul de la alarmă, şi, în general, că de aia plăteşti impozite, să fii apărat de organele statului.

Aşa e. Decât că, până ajungeau organele statului, puteau fi toţi morţi. De asta culturile individualiste sunt măcar de respectat, dacă nu le putem emula.

Puteţi comenta acest text pe Romaniacurata.ro

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite