Alina Mungiu-Pippidi: Pensiile speciale militare, un succes al loviturii de stat
În ultimii doi ani ai regimului Constantinescu, prima preşedinţie democratică din istoria României, ca atare şi cam amatoare, domnea o mare teamă de o potenţială lovitură de stat.
Generali apropiaţi de PSD, unii aflaţi chiar în Parlament, ameninţau aproape pe faţă că austeritatea se opreşte la ei, prima încercare de a aduce armata la tribunal să ne explice de ce a tras la Timişoara a vulnerabilizat brusc clasa ofiţerească, iar încercarea de a intra în NATO dăduse greş. Ofiţerimea era cu Milosevic şi generalul Mladic (condamnaţi la Haga între timp pentru crime contra umanităţii), iar susţinerea de către preşedinte şi CDR a poziţiei occidentale în chestia iugoslavă alienase şi puţina simpatie care mai rămăsese a românilor, care nu vedeau cu plăcere bombardarea Belgradului ortodox de avioane NATO.
Cu toate astea, eu puneam în furcă telefoanele speriate care încercau să mă consilieze să nu mai provoace TVR pe generali, unu, că nu aveam cum să controlez ce vorbeau invitaţii şi nu puteai scoate subiecte ca Revoluţia din program, şi doi, ceea ce mai şi comunicam cînd aveam răgazul, că nu credeam că generalul Chelaru e capabil să ne dea o lovitură de stat. Armata română nu a mai dat lovituri de stat proprii de la răsturnarea lui Cuza, şi chiar şi atunci aveau o înţelegere cu civilii. Nu suntem Turcia. Cel puţin aşa credeam atunci, cînd mă mai pasiona istoria românească, acuma însă, cînd citesc mai ales ziare financiare din România, nu prea ştiu ce să mai cred. Că dacă e adevărat că pensiile MAI, MapN, servicii şi justiţie sunt per total la fel de mari ca fondul naţional de pensii şi se plătesc din bugete separate, şi că există un număr enorm de pensii de mii de euro fără nici o legătură cu contribuţiile, deşi şi fondul naţional de pensii e deja depăşit pe faţă, atunci militarii nu mai au de ce să dea lovituri de stat. S-a făcut deja, eficient şi discret. Sau poate nu discret, că am auzit cu toţii ecourile de la „Ieşi afară, javră ordinară”, în momentul în care Băsescu şi Boc au tăiat cu curaj pensiile speciale militare (faţă de restul austerităţii lor, reforma pensiilor speciale a avut integral sens), şi vedem şi azi agitaţia cînd e vorba doar să se plafoneze pe viitor, fără să le afecteze pe cele de zi. Următoarea guvernare, USL, în loc să profite că altcineva plătise costul, a dat la militari ce au vrut ca să aibă linişte. Evident, superficial şi nu ca să le crească eficienţa, că România nu are prea puţini poliţişti, ci un raport anormal între cei din birou şi cei de pe stradă. În rest, sunt chiar prea mulţi pe alocuri, sau par mulţi de prost ce sunt organizaţi.
Ei, asta numesc eu o lovitură de stat pe tăcute. Dacă mai pui şi firmele asociate cu serviciile şi ministerele de forţă, care domină piaţa în unele sectoare, şi presa deţinută pe faţă de ramuri cu legături în Securitate sau DIE, oricum s-ar numi ele ca departamente în noile structuri, şi faptul că unii antreprenori politici din servicii pleacă doar ca să vină alţii, dar nici un partid nu are curaj să vină cu un nou draft al Legii Siguranţei Naţionale ca să schimbe regulile, nu oamenii, iar SRI oricum a colectat toate datele noastre personale şi ne mai luptăm doar pe nesimţirea de a crede că le va manageriza din bani europeni şi va pune doar miniştri nulităţi care fac frumos, indiferent că prim-ministru e Dacian sau un pesedist oarecare, atunci putem spune că a fost o lovitură de stat de succes. Una eminamente raţională, în care militarii nu vor neapărat puterea, ci doar să li se plătească o pensie privilegiată ca să nu o exercite ei.
De altfel, de unde să o ia (puterea), că nu o are nimeni. Şi de aici haosul care se vede.
Puteţi comenta acest text pe România Curată
Se încarcă comentariile...
