Alina Mungiu-Pippidi: Dacă să plângem Antena 3 şi când se retrage chestorul Tobă
E, desigur, o coincidenţă că la zece zile după ce m-am plâns că ruşii cumpără la kilogram spaţiu în presa română, ANAF s-a dus cu zece maşini peste Antena 3. Acest lucru trebuia să se întîmple de mai bine de un an şi Antena 3 ştia, au avut timp să îşi pregătească o locaţie alternativă.
Greu de argumentat după ce un tribunal găseşte un furt că obiectul furtului trebuie să rămână pe veşnicie la cine a furat şi să producă profit, că aşa e moral şi normal şi bine.
Spaţiul pe care presa română, redusă în proporţie de nouăzeci la sută (mai exact vedeţi aici) la un fel de tarabă pe care cumpărătorii vin cu produsele de acasă şi le etalează chiar ei, a ajuns ca un maidan de închiriat. Poate veni circul, taraful, sau băieţii din Vaslui cu ultima victimă de ocazie să o tăvălească prin tufişuri. Proprietarul maidanului a renunţat demult la pretenţia că oferă el muzica, el oferă doar maidanul. Uneori nici maidanul nu e al lui, ca în situaţia de la Antena 3.
Ocazia unei autoreglementări, a unei recunoaşteri a unei situaţii imorale şi periculoase (să vinzi spaţiu propagandei ruse în timpul unui război în care sunt bombardate şcoli şi spitale e echivalentul vânzării propriei armuri în timpul unei bătălii), a existat. Am creat acum câţiva ani o coaliţie pentru o presă curată în care am invitat să fie făcute publice – nimic mai mult – numele cumpărătorilor de spaţiu în presă, fie prin acţionarat, fie prin reclamă. Era după Roşia Montană, când lucrurile deveniseră mai evidente ca niciodată. Din păcate, în ciuda exemplului destul de eroic dat de jurnalişti ca Moise Guran sau Cătălin Tolontan (amândoi au luat şi înjurături după ce şi-au etalat sursele de finanţare) exemplul lor nu a fost urmat decât de prea puţini. Pe lista celor care au avut curajul să îşi publice sponsorii nu există Antenele (e şi greu, având în vedere procedura rafinată de a solicita unora să îţi închirieze maidanul că altfel pui o rachetă nucleară acolo şi tragi în ei), B1TV sau Hotnews. Şi un an mai târziu, după acest efort ratat de transparentizare prin autoreglementare găsim pe majoritatea patronilor din presă în închisoare, că a treia soluţie nu mai există, trăim totuşi în UE, şi legea e lentă, dar te prinde din urmă. Vedeţi lista integrală a celor aflaţi în puşcărie aici.
Nu că trădarea ţării, în sensul cel mai larg, că ţara noastră e UE şi NATO azi, nu Dacia Romană, ar fi scopul celor care se fac ecoul propagandei putiniste (că, să facem diferenţe, nu sunt toţi ruşii la fel), sau al oricărei propagande antioccidentale, că sunt zile în care mi se pare că Al Jazeera sau Russia Today, cu emisiunile lor despre rasismul din Detroit sunt culmea jurnalismului occidental după ce arunc o privire pe dejecţiile antioccidentale din presa română. Vorba aceea, în Detroit chiar e rasism, deşi nu e de ştire zilnică. În schimb în Koln nu sunt câte violuri crede presa română, prima care a tras semnalul de alarmă după cea rusească, iar în ţările scandinave nu sunt furaţi copiii din Est pentru a mări zestrea genetică a locuitorilor. Scopul presei române, mai exact al celor care au luat cu japca vreun maidan pe undeva, este pur şi simplu subzistenţa. Ei vor să mai trăiască o zi ca să mai şantajeze o zi. Restul sunt efecte secundare.
Problema este că asta a ajuns să fie majoritatea şi sunt puţine surse în care asemenea mizerii să nu se amestece cu conţinut scris de tineri care chiar vor să fie ziarişti sau scriitori de opinii care nu au nicio legătură cu siteurile pe care publică. Şi odată ce anormalitatea e regulă, nu mai ai cum autoreglementa şi intervenţia statului în sensul verificării actelor de proprietate ale maidanelor din presă a devenit singura soluţie. Trebuie să vină deratizarea, poliţia de cartier şi să evacuăm toate maidanele. După aceea poate vom avea din nou o presă, acum nu avem. Şi da, să nu singularizăm Antena 3, or fi ei cazul cel mai notoriu pentru că au pe faţă procese de şantaj şi au căpătat ilegal spaţiul, dar nu sunt ei singurii. Optzeci la sută din cangrena care îşi spune presă trebuie să dispară şi atunci o să existe din nou piaţă pentru presa adevărată. Această transformare s-a petrecut în Occident în secolul XIX şi numai după aceea a apărut ceea ce numim azi presă liberă.
Aceeaşi situaţie anormală s-a petrecut în învăţământul superior din România, unde frauda pare să se fi generalizat în anumite discipline şi universităţi, astfel încât azi avem zeci de cadre universitare care cauţionează puşcăriaşi şi discuţii stupide despre capacitatea închisorilor de a funcţiona ca şi centre de perfecţionare şi avansare a carierei ştiinţifice. Propun să închidem pe undeva toate disciplinele subperformante la indicele Hirsch, ceea ce însemană toate socioumanele, cu dreptul în frunte, poate ies din captivitate mai apte să producă lucrări ştiinţifice decât în neprielnicul spaţiu universitar.
Odată ce anormalitatea a devenit regula şi întregul spaţiu academic este pervertit, o tentativă de autoreglementare de genul celei pe care o încearcă ministrul Curaj, cerând fiecăruia să îşi etaleze mizeria de bună voie şi nesilit de nimeni, cum am făcut noi cu Coaliţia pentru o presă curată, nu poate conduce decât la perpetuarea situaţiei existente, nu la schimbarea ei. Ordonanţa de urgenţă propusă de ministrul Educaţiei nu are potenţial pentru altceva decât autoperpetuarea fraudei. Nimeni nu face ce nu este în interesul său, şi a cere Colegiului Naţional de Apărare sau Academiei SRI să se autodiscrediteze recunoscând că ministrul Tobă, ministrul Oprea, copiii săi şi soţiile lui Coldea şi Licu s-ar putea să nu fie nişte oameni de ştiinţă nu e o încercare serioasă de a curăţa învăţământul. Nu e nici măcar o încercare ipocrită. E o ruşine. Să ridice mâna cine crede că va veni vreun evaluator străin să ne închidă şcoala doctorală de la Academia Naţională de Informaţii, partea cea mai ”tare” a ordonanţei Curaj. Când ai posibilitatea să schimbi o lege, să faci aşa ceva nu arată decât că eşti parte a sistemului deja pervertit.
Aş înţelege dacă nu ar exista în România oameni şi instrumente, dar instrumentele le avem, există Google Academic, şi avem şi oamenii, destul să citiţi articolul lui Nicolae Manolescu despre ce înseamnă o lucrare ştiinţifică. Avem oameni ca Manolescu, pe care nu îi poate atinge nimeni, eu ştiu zece ca ei din care s-ar putea face un Consiliu Naţional de Etică aşa cum ar trebui, care să ne cureţe grajdurile, de la Ponta la Tobă. Nu se poate pentru că nu vrem. De două săptămâni primesc mesaje că trebuie să îl urmăresc în instanţă pe Buşoi ăsta, care a fost aşa de neinspirat că a copiat chiar de la mine. Va să zică universitatea care l-a făcut doctor cu o sută de pagini în mare parte compilate nu poate face nimic, nici ministerul, şi nici partidul, ca şi la EBA şi ca şi la Gabriel Oprea tot societatea civilă, aia neconvenabilă, trebuie să facă ordine. Nu ştiu ce părere aveţi dvs., dar eu m-am cam săturat de miniştri şi preşedinţi care îmi ţin teoria că e imposibil să faci ceva din poziţia de ministru sau preşedinte, dar ne găsesc nouă, celor fără nicio poziţie, mereu ceva de făcut ca să curăţăm mizeria pe care şi-au făcut ei tronul.
Acest articol poate fi comentat pe România Curată
Se încarcă comentariile...
