America avertizează Ungaria. România se face că nu vede

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Wess Mitchell la Atlantic Council, 18 octombrie 2018. Sursa: atlanticcouncil.org
Wess Mitchell la Atlantic Council, 18 octombrie 2018. Sursa: atlanticcouncil.org

Wess Mitchell a depus jurământul pentru poziţia de Adjunct al Secretarului de Stat al SUA pentru Europa şi Eurasia abia pe 12 octombrie 2017, dar vestea nominalizării sale a fost una excelentă pentru europenii din regiunea noastră.

Analiză realizată de Dan Dungaciu*

Un om care ştie dosarul, arhitectura de putere, mizele strategice. Poziţiile sale publice sunt, de aceea, primite şi prizate cu dublu interes. Discursul lui Wess Mitchell susţinut la Atlantic Council pe 18 octombrie 2018 şi intitulat „Championing the Frontlines of Freedom: Erasing the «Grey Zone»“ este un exemplu de comunicare strategică.

Din mesajul lui Wess Mitchell, fostul şef al din ce în ce mai influentului think-tank CEPA, singurul care se ocupa/ocupă explicit de Europa Centrală şi Europa de Sud-est, s-au extras, şcolăreşte, aproape, liniile generale, abstracţie făcând de principalele mesaje care vizau nu doar regiunea, ci (mai ales) România. De aceea revenim asupra lui.

Bazat pe documentul fundamental al administraţiei americane, respectiv „Strategia de securitate“, publicată în decembrie 2017, şi la care este rezonabil să credem că Wess Mitchell a avut o contribuţie semnificativă, discursul acestuia traduce, mai concret, ce înseamnă „revenirea la competiţia dintre marile puteri“ - firul roşu al viziunii strategice a administraţiei Trump - pe cazul concret al regiunii noastre. Căci Wess Mitchell asta face: analizează, pe cazul Europei Centrale şi de Est, cum se poate înţelege această confruntare geopolitică care include trei actori importanţi: SUA, China şi Rusia. Prezenţa ultimilor doi jucători în regiune nu mai poate fi negată sau minimalizată. Asistăm acum la o tentativă de a „umple“ griurile, de a coopta actori din zonă în diverse jocuri politice, economice sau/şi strategice. Este o evidentă confruntare pentru putere şi influenţă, purtată prin strategii multiple – influenţă militară, război, corupţie, extindere economică, influenţă economică, război informaţional etc. etc.

America a înţeles asta şi transmite un mesaj aliaţilor din regiune să fie pregătiţi pentru bătălia zilelor noastre, să ştie să discearnă, să aleagă corect şi să nu cadă în plasa unor sunete de sirenă, căci nici Rusia nici China nu pot fi aliaţi pe termen scurt şi lung ai unor state membre UE, NATO şi, mai ales, partenere strategice ale Americii. În plus, Wess Mitchell dă asigurări că SUA au înţeles să îşi asume, inclusiv prin dimensiunea economică mai accentuată, cuantificabilă în cifre consistente, prezenţa în regiune şi sprijinul pentru aliaţi (instrumentul financiar OPIC creşte de la 29 miliarde USD la 60 miliarde USD).

Nu vom discuta aici discursul în liniile sale generale, el este deja ştiut şi prezentat publicului din România. Două sunt elementele care trebuie să ne preocupe în mod deosebit şi asupra cărora nu ne-am aplecat la Bucureşti cu atenţie strategică.

Primul, cel mai important, vizează Ungaria. Al doilea, R. Moldova.

Ungaria – veriga slabă, chiar dacă nerostită, din discursul lui Wess Mitchell

Premierul ungar Viktor Orban, primit la Kremlin de către Vladimir Putin FOTO EPA-EFE

Viktor Orban (stanga) primit la Kremlin de catre Vladimir Putin FOTO EPA-EFE

Statul vecin nu este menţionat explicit de către oficialul american decât o singură dată, cu o invocare a Ungariei în legătură cu evenimente de acum... 30 de ani. Dar referinţa actuală la Budapesta este ţintită, inconfundabilă şi fermă. Este, de fapt, cel mai vizat stat Central şi Est european din discurs, la capitolul „aşa nu“.

Iată paragraful cu pricina.

„Este inacceptabil ca aliaţii Americii în Europa Centrală să sprijine proiecte precum Turkstream II şi să menţină acorduri confortabile în energia nucleară care fac regiunea mai vulnerabilă chiar faţă de Rusia, teama de care fiind tocmai motivul acestor state de a se integra în NATO.“

Aluzia e mai mult decât străvezie.

În primul rând, să reamintim aici rapid că Turkish Stream (prescurtat TurkStream) vizează un proiect agreat între Rusia şi Turcia în octombrie 2016, cu două componente: prima vizează consumul domestic din Turcia, a doua gaze pentru state din sudul şi estul Europei. Scopul strategic este scăderea dependenţei Rusiei de tranzitul prin Ucraina şi, evident, prezenţă tot mai consistentă a Rusiei în UE şi în Balcanii de Vest.

Ghici la cine făcea oficialul american aluzie? Pur întâmplător, premierul Viktor Orban, aflat pe 18 septembrie 2018 într-o vizită al Moscova (a câta?), a cerut Rusiei să extindă conducta de gaze naturale Turkish Stream în Ungaria şi mai departe în Europa. Viktor Orban a spus explicit la întâlnirea recentă cu liderul rus: „Nu trebuie să fie niciun secret pentru nimeni că Ungaria vrea ca şi conductele care sunt construite acum prin sudul ţării să treacă prin Ungaria“. O spune cineva care a şi dat garanţii de extindere a colaborării energetice dintre Moscova şi Budapesta după ce acordul de furnizare de gaze ruseşti se va încheia în 2020. (Asta spre stupefacţia unora de la Bucureşti, care argumentau direct sau indirect despre necesitatea livrării gazului din Marea Neagră Ungariei tocmai pentru că vecinul nostru UE şi NATO (sic!) va rămâne fără gaze după 2020, când nemiloasa Rusiei nu îi va mai furniza cantităţile necesare. În realitate, e taman pe dos, iar „generoasa“ Românie devine fraierul poveştii: Ungaria, la fel ca R. Moldova, va juca şi cu Estul şi cu Vestul în materie de negociere a contractelor de gaze. Budapesta o va face cu ajutorul gazelor din Marea Neagră, Chişinăul cu ajutorul conductei construită până la Chişinău de către România, care a cumpărat special pentru asta o companie pe care a mai plătit-o odată anterior!).

Care a fost răspunsul lui Vladimir Putin către solicitarea lui Viktor Orban? Elocvent: „Nu exclud că după ce Turkish Stream se va realiza, una dintre extensiunile sale pe uscat să treacă prin Ungaria“.

În al doilea rând, referinţa la Ungaria este şi mai ţintită, când Wess Michell vorbeşte despre „acorduri energetice pe energie nucleară“, pe care unii aliaţi le-ar urmări şi încuraja în relaţia cu Rusia.

La ce se referă oficialul american?

Pe 9 decembrie 2014 s-au semnat trei acorduri ruso-maghiare pentru proiectarea-execuţia, mentenanţa şi aprovizionarea cu combustibil şi evacuarea deşeurilor pentru aşa-numita centrală nucleară maghiară Paks2, de fapt două reactoare de 1200 MWh. Costul proiectului va fi de 12,5 miliarde euro, din care 10 miliarde euro vor fi acoperite dintr-un credit acordat de Federaţia Rusă iar 2,5 miliarde euro vor fi contribuţii maghiare , care nu vor fi „bani publici“.

Este desantul cel mai masiv al Rusiei în piaţa energetică – şi nu numai - a regiunii!

Trebuie precizat că şi alte companii străine au fost interesate de afacerea Paks, printre care şi firma americană Westinghouse, dar Guvernul de la Budapesta a preferat să ofere contractul fără niciun fel de proceduri de licitaţie sau selecţie de oferte unei firme ruseşti, ceea ce a trezit la vremea respectivă şi suspiciuni de corupţie. Dacă acestea s-au adeverit sau există probe pentru aşa ceva, pe care americanii le au, deci dacă ruşii au reuşit să corupă un guvern dintr-un stat NATO, atunci alianţa nord-atlantică are o gravă problemă de securitate, pentru că asemenea afaceri de corupţie au întotdeauna consecinţe, în special şantajul ulterior la care sunt supuşi demnitarii presupus corupţi de către ruşi. Să reamintim aici că problemele de corupţie ca vulnerabilitate majoră în regiune au fost menţionate apăsat de Wess Mitchell în discursul său de la Atlantic Council.

Prezenţa rusească în Ungaria are, dincolo de alte dimensiuni, şi simbolistică academică: Senatul Universităţii din Debrecen i-a acordat liderului rus Vladimir Putin titlul de Doctor Honoris Causa, înmânat personal la Budapesta, pentru contribuţii (inclusiv) la prestigiu şi dezvoltarea universităţii. Deloc întâmplător, presa maghiară a vorbit despre un rol însemnat acordat universităţii în cadrul proiectului Paks 2, de ce nu, chiar în chestiuni strategice: un centru cu finanţare rusească de cercetare şi pregătire a inginerilor unguri în energia atomică.

Încheiem secţiunea dedicată Ungariei tot cu o referinţă din Wess Mitchell:

„Ideea că o putere mare, autoritaristă, precum Rusia sau China, ar putea deveni sincere campioane ale unei independenţe naţionale adevărate este de negândit. Ambele operează pe tradiţii geopolitice autoritariste, antitetice libertăţii naţiunilor. Aliaţii noştri în Europa Centrală trebuie să nu cadă sub nicio iluzie că aceste puteri sunt prietenii lor.“

Dar prietenii acestor mari puteri mai pot fi prietenii noştri? Adică ai României? Asta e întrebarea pentru Bucureşti. Care mai e rostul şi justificarea unui parteneriat strategic cu Ungaria care nu doar că joacă pe faţă cartea rusească a energiei, dar şi tratează România de pe poziţii inamicale, anunţând aproape cotidian perspectiva unei confruntări pe care o încurajează iresponsabil?

Rapid, să trecem acum la al doilea partener „strategic“ al României, în legătură cu care nu mai avem (nici cu el!) vreun temei pentru aşa ceva, respectiv R. Moldova. Un vecin care tocmai a renunţat oficial să mai fie „pro-european“, refuză să voteze în Constituţie „limba română“ şi a trecut explicit la a... „patra cale“, pro-Moldova.

Pentru americanii, strategic vorbind, R. Moldova a ajuns în urma Belarusului

Pavel Filip, Vlad Plahotniuc şi Adrian Candu la mitingul PDM din Chişinău, menit să consfinţească orientarea „pro-Moldova“, nu pro-europeană, a partidului de guvernământ (20 octombrie 2018). FOTO RFE-RL/Tatiana Eţco

 Pavel Filip Vlad Plahotniuc şi Adrian Candu la un miting PDM din Chişinău FOTO RFE-RL/Tatiana Eţco

R. Moldova este şi ea menţionată o singură dată în discursul Adjunctului Secretarului de Stat, la fel precum Ungaria, într-o referinţă de acum 27 de ani, de când îşi obţinea independenţa. Dar prezentul este şi el dureros marcat de fotografia pe care o face Wess Mitchell. Chişinăul este în poză, într-un fel special.

Fără să facă evident o aluzie la aşa ceva, discursul oficialului american traduce perfect valenţele şi consecinţele strategice ale trecerii recente a Chişinăului orice altă apropiere formală de Vest.

Consecinţele strategice au fost şi sunt evidente la Washington şi ele au fost exprimate de Wess Mitchell sub forma unei ignorări care nu face decât să sugereze că în America voltele strategice ale Chişinăul au stârnit cel puţin neîncredere. Iată pasajul cu pricina:

„Astăzi este suveranitatea naţională şi integritatea teritorială a statelor de frontieră ca Ucraina, Georgia sau chiar Belarus care oferă cel mai sigur bastion împotriva neo-imperialismului rusesc“.

Fragment din discursul lui Wess Mitchell de la Atlantic Council.

fragment din discursul lui Wess Mitchell de la Atlantic Council

Ignorarea R. Moldova şi neincluderea ei în seria deja consacrată (Ucraian-Moldova-Georgia) este un semn care nu poate să scape. Mai mult, aşezarea Belarusului pe un loc mai important decât al R. Moldova în ceea ce priveşte implicaţiile strategice şi atitudinea faţă de Rusia este un eveniment în premieră în ultima perioadă şi trebuie consemnat ca atare.

Jocul la două capete al Chişinăului nu a convins, de fapt, pe nimeni, iar faptul că Belarusului lui Lukasenko este invocat în detrimentul R. Moldova a lui Plahotniuc este, repetăm, un lucru în premieră. Celor care se vor grăbi să replice, calin, că R. Moldova nu trebuia invocată de oficialul american pentru că referinţa era la „statele de frontieră“, li se poate răspunde că:

a.) nu înţeleg foarte bine ce înseamnă simbolistica discursului la Washington, când referinţa explicită sau implicită contează enorm pentru state mici precum R. Moldova şi

b.) în mesajul lui Wess Mitchell nu e vorba despre state de frontieră stricto sensu, respectiv care despart Estul de Vest şi au frontieră comună şi cu Occidentul şi cu Rusia, căci, dacă ar fi aşa, nu ar fi avut nicio logică referinţa a Georgia, care nu are nicio frontieră comună cu spaţiul occidental.

Prin urmare trebuie consemnat faptul: R. Moldova devine, practic, irelevantă strategic pentru America, un actor pe care nu te poţi baza, care nu mai contează. La limită, asta însemnă că te şi poţi dispensa, oricând de el.

Confuziile strategice ale României. Europarlamentari pentru Trianon

Premierul Viktor Orban lângă o statuie a Amiralului Miklos Horty

Premierul Viktor Orban lângă o statuie a Amiralului Miklos Horty
  • România se află într-o evidentă defensivă faţă de un Viktor Orban şi o Ungarie pe care nu o mai opreşte, se pare, nimic şi nimeni. Bucureştiul a adoptat o politică de concesii şi de evitare a punerii Budapestei în faţa consecinţelor faptelor sale, considerând că, dacă îl va lăsa pe Viktor Orban să facă presiuni şi să câştige victorii de etapă, acesta se va potoli, astâmpărându-şi setea de provocare. Până unde e dispus să meargă Bucureştiul cu politica de „appeaseament“ (împăciuitoristă), în situaţia în care politica Budapestei faţă de Bucureşti este de „containment“ (îndiguire)? Lipsa de orizont strategic şi de impas al Bucureştiului devin şi mai evidente după discursul lui Wess Mitchell care a spus ceea ce România oficială nu a îndrăznit să spună niciodată, respectiv că Ungaria este o vulnerabilitate pentru UE şi proiectele strategice americane. După ce a spus-o oficialul american cel mai îndreptăţit, o va rosti cineva la Bucureşti?  
  • Să luăm de pildă proiectul Centralei nucleare de la Paks, despre care am scris, solitari şi fără niciun rezultat, de mai bine de trei ani de zile. Proiectul ruso-maghiar se află la doar 120 km de Timişoara. Ruşii de la Rosatom – echivalentul Gazprom în energie nucleară – vor aduce două noi reactoare ruseşti care vor dubla pericolul pentru vestul României, şi strategic şi ecologic, aspect nu numai neglijat de autorităţile române, dar chiar împins voit spre derizoriu. După o logică de nimeni înţeleasă, România a fost ţara care s-a luptat cu pericolul de a avea o centrală rusească în Bulgaria dar ignoră acelaşi pericol în Ungaria. De ce pericolul atomic era mai mare la sud de Dunăre decât în vestul ţării? Care este raţiunea pentru care Ministerul Mediului din România a avizat acest proiect în semi-clandestinitate, fără o dezbatere publică reală (s-a organizat o singură sesiune, neanunţată, la Oradea, nu la Timişoara sau Arad)? Nimeni nu a comentat şi nimeni nu a aşezat pe harta strategică a Europei şi NATO gestul Ungariei, aşa cum se cuvenea, transformând Bucureştiul într-un actor ridicol prin pasivitate şi lipsă de reacţie.  
  • Avertismentul recent a lui Wess Mitchell este extrem de important şi, strategic, este cel mai articulat mesaj american apărut până în acest moment. Aici nu mai este vorba despre personalitatea sau hachiţele lui Viktor Orban, ci despre defecţiunea pe care Ungaria o produce într-o arhitectură de securitate care interesează America dintr-o perspectivă clară şi limpede exprimată. Iar ce face Ungaria este să se opună făţiş acestei strategii.  
  • Dacă tăcerea Bucureştiului pe această temă se perpetuează, în condiţiile unei ofensive maghiare fără precedent, România ratează mai mult decât relaţia bilaterală cu Ungaria. A ignora cel mai bun cadru de analiză, evaluare şi reacţie la adresa Budapestei – un cadru furnizat de partenerul strategic american! - denotă o vinovată iresponsabilitate şi/sau lipsă de profesionalism. Unei Ungarii insurgente, agresive şi lipsită de măsură, trebuie să i se dea o replică la nivel naţional şi internaţional utilizând cadrul conturat de Wess Mitchell care oferă României nu doar un reper strategic, ci şi un sprijin în comunicarea strategică apropo de Ungaria.  
  • Chiar dacă încercăm să ascundem sub preş, precum pisica, chestiunea maghiară, asta nu înseamnă că nu miroase. Ce se petrece acum, puzderia de semnale, reacţii, proiecte strategice geo-economice, sunt doar elementele care vor contura o ofensivă care devine deja irepresibilă. Drama României nu constă doar în faptul că actuala echipă decidentă menită să gestioneze proiectul extern al României este complet depăşită, dar în faptul că nici nu se întrevede, din nicio direcţie politică, vreun proiect prin care să se transmită românilor că, la o adică, cineva ar putea construi pe acest dosar o reacţie strategică eficace şi inteligentă. Eşecul este unanim: niciun partid politic nu abordează tema, niciun politician nu şi-o asumă major – eventual o face pe persoană fizică, dar nu ca proiect de partid – în numele unui posibil (şi sperat) joc imoral cu UDMR-ul. Cum să reproşezi tu complicitatea şi turpitudinea actualei conduceri în jocul cu Ungaria, fie şi prin tăcerea ei, când tu eşti gata să procedezi întocmai dacă, vreodată, vei fi în locul acesteia? Cum să deranjezi UDMR-ul şi pe şefii ei de la Budapesta când speri că îi vei avea parteneri guvernamentali? Aceasta este, de fapt, expresia eşecului celui mai profund al sistemului politic românesc în an Centenar.  
  • Ce e de făcut? Soluţii pe termen scurt nu par să fie, şi asta e din ce în ce mai evident fie şi numai din reacţiile publice de până acum la discursul lui Wess Mitchell. Dar, dacă e să vorbim despre Ungaria, se poate încerca măcar o avertizare populară cu ocazia celor mai apropiate alegeri: alegerile europarlamentare. Este evident, aşa cum a fost şi până acum, că parlamentarii din România prezenţi în fotoliile importantei instituţii europene nu vor face nimic semnificativ acolo şi nu vor lăsa, oricum, nicio urmă. Cu rarisime excepţii, şi acelea mai degrabă pe persoană fizică decât la nivel de grup politic, influenţa lor sau importanţa lor pentru România au fost aproape nule. Proba? Doar una, din multele care se pot invoca: Centenarul! Aţi auzit de vreun mare eveniment organizat de către europarlamentarii români cu acest prilej care să rezoneze la nivelul impozantei instituţii europene? Evident, nu. Şi dacă nu au reuşit nimic pe acest subiect, de ce ar putea ei să reuşească pe altele? Din această perspectivă, promisiunile politice, economice, sociale etc. pe care le vor livra în campanie vor fi pure abstracţiuni, „cuvinte goale“, care vor „suna din coadă“ la Bruxelles sau la Strasbourg. De aceea, ar trebui încercat un criteriu mai concret. Europarlamentarii pe care România îi va trimite acolo vor fi europarlamentarii... Centenarului Trianonului! Din această perspectivă, sarcina lor strategică devine esenţială, mai ales în perspectiva evoluţiilor actuale. Vor fi nevoiţi, poate, inclusiv din pricina unei clase politice de la Bucureşti care nu a probat nimic pe tema Centenarului în 2018, să compenseze într-o eventuală confruntare internaţională care va reverbera (şi) în Parlamentul European. Pentru publicul din Transilvania, şi nu numai , criteriul cel mai concret, cel mai uşor de evaluat, cel mai important strategic pe termen scurt este măsura în care potenţialii europarlamentari vor fi capabili să răspundă provocării Budapestei! Ce ştiu ei despre temă? Ce viziuni au? Ce capacitate de anticipare? Pot, adică, să înţeleagă ceva din chestiunea maghiară, să poată anticipa, să poată coagula, să poată riposta, dacă situaţia o va cere, la nivelul Parlamentului European? Sunt capabili să transmită românilor că, la o adică, se pot baza pe ei în anii care vin, măcar pe această temă? Acesta ar fi criteriul pe baza căruia să fie evaluate listele partidelor de către electori. Prin asta, apropo de performanţele anterioare cvasi-nule ale europarlamentarilor români, dezbaterea din timpul campaniei pentru europarlamentare ar putea căpăta un sens. Şi poate se va reuşi, în sfârşit, o conversaţie pe temele de interes strategic care privesc România.  
  • Iar în ceea ce priveşte R. Moldova, un lucru devine tot mai evident: a.) care mai este raţiunea unui parteneriat strategic susţinut NUMAI de România, prin bani, gir politic, suport economic şi de orice fel, în condiţiile în care Chişinăul şi-a scos din program ideea de aderare la UE? Relaţia cu R. Moldova, rămasă fără finalitate strategică, trezeşte imaginea ridicolă a unui hamster care aleargă buimac într-o roată care se învârteşte în gol; b). abandonarea politicii de integrare în UE de către Chişinău, refuzul explicit al introducerii „limbii române“ în Constituţie, adoptarea celei de-a patra căi, „pro-Moldova“, nu fac decât să măsoare eşecul politicii oarbe şi surde a Bucureştiului, decolorată de orice interes identitar şi care nu putea să ducă decât unde suntem acum. Cine îşi asumă, în aceste condiţii, politica statului român faţă de R. Moldova? Cine este girantul şi realizatorul acesteia? Întrebări la fel de valabile şi pentru politica faţă de Ungaria. Aceleaşi întrebări, aceleaşi eşecuri neasumate şi nedecontate.  

*Dan Dungaciu este membru al Grupului de Experţi LARICS.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite