Armata Română în Mali

Ultimele zile au oferit un nou câmp de luptă politică şi de imagine pentru pretinşii lideri politici de la Bucureşti: criza ostaticilor din Algeria. Dintre toate comentariile apărute pe plan autohton, cele mai avizate au aparţinut foştilor militari de carieră, care, prin prisma pregătirii pe care o au, decelează mai uşor anumite nuanţe, mai greu de sesizat celor ce nu au o pregătire militară minimă.

De altfel, şi aici vom mai sublinia un aspect al carenţelor „formatorilor de opinie”: a fi prezent pe ecran nu înseamnă automat a fi competent, iar această problemă se prelungeşte în domeniul editorial – carte şi ziare, unde nu de puţine ori observi termeni de tipul „colonel-locotent, maior-general etc.”, ceea ce spune mult despre nivelul de pregătire. De cele mai mult ori, sunt doar traduceri ale unor tinere care, chiar dacă ştiu o limbă străină, nu cunosc şi sensul real al cuvintelor, şi de aici, alte dureri de cap.

Intervenţia militară algeriană a fost logică, a demonstrat că un lanţ de comandă hotărât şi neimpresionabil poate câştiga puncte atât pe plan intern, cât şi extern. Nerealizările sau problemele întâmpinate în timpul operaţiilor din teren – perfect normale, deoarece condiţiile reale de luptă nu sunt cele de pe planşă – au dus la mari pierderi de oameni, iar în acest număr Prahova şi toţi cei care simţim petrolul curgându-ne prin vene a fost lovită. De aceea, mai întâi vom înălţa un gând către fii judeţului meu, care au căzut victime unor fiinţe lipsite de consideraţie pentru viaţa oamenilor.

În discuţie a intrat participarea forţelor militare române în Mali, într-un conflict calificat de unii ca neimportant, iar de alţii ca o nouă dovadă de loialitate faţă de NATO. Nu ştiu cât de bine au argumentat toţi cei care s-au pronunţat pe această temă, dar dintre opiniile citite, s-au remarcat unele tendinţe şi aprecieri generale legate, din păcate, din nou de conflictul intern.

În această ipoteză, am porni de la o cugetare ce exprimă un mare adevăr: „o armată care nu luptă timp de 50 de ani nu valorează nimic”. De fapt, realitatea surprinsă de această frază este unică: nici cele mai dure antrenamente nu pot avea intensitatea şi provocările unei situaţii reale de luptă. Chiar şi în cel mai dificil antrenament, în care se pot produce şi victime, totuşi există sentimentul de protecţie, specific exerciţiilor, dar în momentele operative, situaţiile pot ajunge rapid să testeze toate deprinderile dobândite în cursul antrenamentelor. Prin aceasta se va stabili direct atât valoarea corpului de comandă, cât şi a armatei în sine. Evident, mutatis-mutandis, legea se aplică oricărei structuri de forţă a statului.

În acest sens, devine necesar – şi evident că Marele Stat Major urmăreşte acest aspect – ca unităţile armatei noastre să ajungă în diferite teatre de război, pentru că lecţia amară a zilelor de decembrie din 1989 au relevat încă o dată aplicabilitatea dictonului enunţat mai sus.

Este însă necesară a se face o precizare: participarea se va face în raport de interesul naţional, precum şi de ceea ce putem oferi efectiv diferiţilor aliaţi. Ar fi net diferită participarea la un posibil război pe continentul european, unde se vorbesc limbi străine destul de uşor de învăţat, iar terenul nu este problematic pentru armamentul pe care îl avem la dispoziţie, faţă de participarea pe alte continente, cu climă diferită, limbi străine unde nu găsim vorbitori sau profesori. Aceasta, pentru că a înţelege un minim de cuvinte din limba băştinaşilor este necesar în orice tip de război. Iar armamentul folosit are şi el aceeaşi problemă – nu poţi merge cu arme adaptate terenului accidentat în nisip etc.

De aceea, o posibilă misiune în Mali poate fi folosită ca un prilej de a dobândi experienţă într-un alt tip de teatru de operaţiuni. Fundamental devine însă un aspect legat de numărul celor ce ar putea fi trimişi acolo. Col. Ion Petrescu sublinia că numărul acestora – în cazul în care CSAŢ va hotărî trimiterea de militari în Mali – trebuie să fie limitat, iar misiunea acestora să fie de instrucţie.

Este însă adevărat şi faptul că armata guvernului din Mali este fără muniţie – filmele pe internet sunt edificatoare, iar hrana lipseşte – doar o masă pe zi nu ajută la menţinerea în cadrele active a celor mai bine pregătiţi luptători, oriunde ar fi. Şi aceasta, pentru că un mare consum de energie din timpul luptelor ce nu se înlocuieşte printr-o alimentaţie adecvată duce în cele din urmă la scăderea puterii combative a soldatului.

Însă această dezbatere – la fel de importantă ca aceea ce opune parlamentarii bunului simţ în materia imunităţii – deschide un subiect dureros: pregătirea militară a statului român.

Mai întâi, sub aspectul aviaţiei de transport, deoarece prezenţa în teatre de război foarte îndepărtate presupune transport de material militar. Or, noi am ales să cumpărăm avioane deloc „grozave”, din Italia. Nu am reuşit nici să extindem flota de Hercules-uri şi să o modernizăm, iar despre o proiecţie pe viitor în această zonă nu se aude nimic. Cel puţin nu e vorba de avioane de vânătoare, unde tragedia este naţională, iar toate guvernele, din 1990 încoace, fără deosebire, au pus armata pe ultimul loc, mai ales în ceea ce priveşte înzestrarea cu armament de calitate.

În al doilea rând, este vorba de fabricile de armament din ţară, care au fost abandonate. Pregătirea ţării pentru apărare – unde există şi o lege – presupune să existe un minim de fabrici, gata să susţine singure efortul militar sub aspectul muniţiei pentru mai multe luni de război. În plus, forţa de muncă din această ramură de activitate a economiei naţionale este una calificată, iar abandonarea acestui grup social înseamnă şi el o imensă greşeală. În plus, cercetarea în domeniul creării de noi arme – or perfecţionarea celor avute – a dispărut în ultimii ani. O ţară care nu mai are capacităţi în acest domeniu nu mai reprezintă nimic sub aspectul apărării naţionale.

Mai apoi, dacă vorbim despre participarea forţelor militare române în afara teritoriului naţional, trebuie să avem în vedere recrutarea de noi soldaţi, deoarece armata devine din ce în ce mai profesionistă, dar nu trebuie să ne-o constituim în special cu tineri proveniţi din medii mai slab dezvoltate economic, şi care văd în cariera militară o – sau singura – cale de asigurare a unui nivel de trai decent.

Astfel, reţine atenţia o ştire: anul acesta Austria ia în discuţie posibilitatea renunţării la stagiul militar obligatoriu, în contextul în care vecinii acestui stat nu au agresivitatea pe care o au vecinii noştri. Or, noi am renunţat la stagiul militar obligatoriu, fără să punem nimic în schimb, iar astăzi efectivul însumat al firmelor de pază şi protecţie – societăţi care au în rândurile lor şi persoane ce nu îndeplinesc standardele legale – au un efectiv aproape dublu decât al forţelor terestre ale armatei noastre. 

Este normal aşa ceva? Este legal, este conform principiilor funcţionării normale a unui stat? Evident, nu.

Stagiul militar are multiple avantaje, deşi mulţi îl blamează. În primul rând, disciplinează tinerii şi îi învaţă un mare secret al vieţi, care le-ar asigura de multe ori victoria în diferitele momente-cheie ale vieţii: răbdarea. În al doilea rând, asigură un anumit spirit de camaraderie, mereu necesar în viaţa, în momentele grele. Şi, în final, poate deschide ochii asupra unui anumit mod de analiză a realităţii curente, din perspective mai rar întâlnite în viaţa civilă.

Mai există un alt aspect care nu s-ar dori să fie discutat – bugetul structurilor de forţă ale statului român. Teoria eficacităţii spune că personalul acestora însumat nu trebuie să depăşească 1% din populaţia ţării – iar numărul tuturor celor din aceste structuri nu depăşeşte acum 120.000 de persoane. În acelaşi timp, aceeaşi teorie spune că alocaţia bugetară pentru aceste structuri trebuie să fie de minim 10%, procent identic cu cel care trebuie să i se aloce educaţiei – de unde şi o anumită corelaţie între cele două dimensiuni ale sferei sociale.

Or, de 23 de ani, ambele zone – siguranţa statului şi educaţia naţională – au fost puternic lovite de la vârf. 

În acest context, trebuie să înţelegem un lucru: apărarea naţională mai înseamnă, între altele, şi pedepsirea celor ce au făcut rău intereselor statului. În momentul în care se vor extinde acţiunile penale (denumite popular anchete, autorul folosind terminologia Codului de procedură penală) şi în aceste două direcţii de activitate, vor apare şi alte rezultate, iar situaţia apărării statului va fi pozitivă, la fel cum va fi şi cea a educaţiei. Pentru că, în cele din urmă, educaţia are ca rol şi apărarea sentimentului naţional – mai pe scurt, a întregului stat.