Ce vină are Curtea Constituţională?

Cum se justifică protestele împotriva Curţii Constituţionale?

Toate frământările politice la care asistăm au ca miză în primul rând întinderea prerogativelor DNA şi SRI. Curtea începe să judece contestaţiile la legile justiţiei. Sâmbătă seara, o mulţime de oameni fuseseră mobilizaţi să protesteze inclusiv împotriva Curţii Constituţionale (cel puţin aşa cereau organizatorii pe Facebook), ceea ce ridică semne de întrebare. Doreşte cineva intimidarea judecătorilor?

Întâmplarea face că săptămâna trecută Curtea a emis o decizie pe care a aplaudat-o toată lumea. E ceva foarte rar, cu atât mai mult cu cât a fost vorba de cel mai delicat şi mai nevralgic subiect şi anume probele deţinute de serviciile secrete. Până acum, instanţa putea să judece după probe secrete, fără ca apărarea să aibă acces la ele. Desigur, instanţa putea cere instituţiei cu pricina să desecretizeze probele şi să le pună inclusiv la dispoziţia apărării, dar dacă serviciul refuza invocând raţiuni de stat, probele continuau să fie utilizate. Aici era problema. Prin decizia din 18 ianuarie, Curtea Constituţională a obligat însă serviciile secrete să desecretizeze probele de fiecare dată şi să le pună la dispoziţia apărării.

Dar felul cum s-a ajuns aici este spectaculos şi derutant, căci sesizarea Curţii Constituţionale nu a venit de la avocaţii apărării, aşa cum ne-am fi aşteptat, ci de la DNA. Atât doar că procurorii DNA nu au avut în vedere SRI-ul, ci DIPI, serviciul secret din cadrul MI (fostul „Doi şi-un sfert”). În procesul lui Gabriel Oprea, procurorii se loveau de refuzul celor de la DIPI de a furniza informaţii complete cu privire la achiziţiile scandaloase pe care le făcuse fostul ministru şi despre care existau înregistrări şi mărturii. Aşadar, DNA avea nevoie ca DIPI să desecretizeze anumite documente despre care se ştiau anumite lucruri, iar DIPI refuza, legal, să o facă.

Curtea a dat dreptate DNA şi i-a admis solicitarea, dar decizia are şi un revers. De aici înainte, nici SRI-ul (în fond principalul serviciu care acţionează pe teritoriul României şi partenerul DNA) nu mai poate restrânge accesul la probele utilizate în cauze penale obişnuite. De pildă, dacă anumite informaţii obţinute ca urmare a unui mandat de siguranţă naţională au fost dirijate către procurorii DNA într-o cauză de corupţie, probele ar trebui desecretizate sau, în orice caz, numai un judecător ar putea decide ca ele să rămână totuşi secrete. Puterea SRI-ului a fost restrânsă. Nu ar fi prima dată când CCR limitează atribuţiile SRI, ceea ce va fi provocat, după unele semne, o mare tulburare în straturile „adânci” ale statului. De exemplu, fostul judecător constituţional Toni Greblă a acuzat DNA că i-a făcut dosar din cauză că a votat împotriva legilor „Big Brother”. Dar chiar dacă nu va fi fost aşa, SRI a manifestat o mare nemulţumire dacă judecăm după insistenţa cu care a revenit asupra subiectului supravegherii comunicaţiilor.

În orice caz, ultima decizia a Curţii a dat satisfacţie şi DNA (în fond, a obţinut ce a cerut), dar şi criticilor DNA şi ai SRI-ului, care au avertizat mereu în privinţa abuzurilor ascunse sub litera legii. Am înclina chiar să credem că în cele din urmă criticii DNA au avut totuşi mai multe motive de satisfacţie căci, în aceeaşi şedinţă, CCR a mai dispus ca probele ilegale din dosar să fie scoase din mapă. Până acum proba nelegală era teoretic „exclusă”, dar practic continua să rămână în mapa judecătorului.

Decizia CCR este spectaculoasă prin ambiguitatea efectelor sale. Căci DNA a mizat pe aducerea la suprafaţă a unor fapte pe care i le semnalase cel mai probabil SRI, dar pe care alte instituţii refuzau să le confirme. Or, de acum înainte şi SRI va trebui să aibă grijă ce informaţii aruncă în luptă, căci i s-ar putea cere să le desecretizeze şi să dea socoteală de modul în care le-a obţinut.

Povestea asta cu aerul ei complicat tehnic se găseşte în miezul disputei politice actuale care are ca miză în cele din urmă întinderea prerogativelor DNA şi SRI. Curtea Constituţională a emis nişte decizii care nu doar garantează mai bine dreptul cetăţeanului la un proces echitabil, dar se înscriu şi în cadrele unei Directive europene pe care o şi citează (Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale).

Or, în aceste împrejurări, ne întrebăm cum se justifică protestele (fie ele şi prin ricoşeu) împotriva Curţii Constituţionale?

Horaţiu Pepine - Deutsche Welle