Cum pot fi convinşi europarlamentarii noştri să iasă la luptă în apărarea unui obiectiv strategic al României?

Tema este una la îndemână şi evidentă: intrarea României în Spaţiul Schengen. Problemă care, pe an ce trece, se transformă, vizibil, fie într-o şaradă imposibil de descifrat, fie într-o batjocură la adresa ţării noastre care, totuşi, cum se spune în Tratat, este un stat membru cu drepturi şi cu obligaţii egale cu cele ale partenerilor din club.

Am obosit să aud şi să relatez asigurările că „totul este bine, România îndeplineşte pe deplin toate criteriile cerute“, date, rând pe rând, de domnii Barroso şi Juncker în numele Comisiei Europene, dar şi de mai mulţi preşedinţi ai Parlamentului European, vorbe primite cu entuziasm de oficialii noştri prezenţi în valuri succesive la Bruxelles, repetându-le apoi acasă, cu emoţia binemeritată a învingătorului.

Ultimul episod s-a consumat la Strasbourg, când domnul Juncker cerea în faţa plenului Parlamentul European „intrarea imediată a României şi Bulgariei în Spaţiul Schengen“, mesaj considerat de politicienii şi presa din România ca fiind echivalent, direct, imediat şi definitiv, cu admiterea noastră atât de mult visată. Aş! „Ţeapă“, cum s-ar spune acum, în noul jargon de pe plaiurile mioritice.

Imediat, prietenii noştri europeni, Austria şi Olanda, dar şi aliatul strategic, Germania, de care se leagă atâtea speranţe, au zis „pas“. Ceea ce, tehnic, înseamnă că s-ar putea să nu vedem prea curând o reuniune JAI care să aibă pe agendă subiectul aderării României la Schengen.

Umilinţă reală, severă şi, din punctul nostru de vedere, total nemeritată şi nejustificată.

Nu am vreo îndoială că aşa este percepută situaţia de către oficialii noştri. Întrebarea este ce facem de acum înainte. Îndoim din nou spinarea, zicând iarăşi „asta e, n-a vrut Dumnezeu, poate altădată“, sau, în fine, vom ieşi să ne apărăm cu argumente şi să batem cu pumnul în masă, mă rog, cât credem noi că ne putem permite s-o facem? 

Dacă am vrea s-o facem, poate, măcar o singură dată în istoria de până acum a activităţii europarlamentarilor români, s-ar putea produce o mobilizare la nivel de grup pentru ieşirea la luptă deschisă. Ar trebui (iarăşi, scenariu complet ipotetic, ştiind care sunt urile şi intoleranţele de acasă)  să poată exista o interpelare scrisă din partea celor 32 de europarlamentari români adresată domnului Jean-Claude Juncker, în care să i se ceară să explice situaţia actuală, tocmai în raport cu cele spuse de domnia-sa în urmă cu câteva zile. Ori dânsul ţine „discursuri romantice“ cum a fost acuzat de prim-ministrul olandez, ori Comisia Europeană nu are nici un fel de putere şi atribuţii instituţionale în această problemă. Conform regulilor, domnul Juncker este obligat să răspundă şi atunci vom avea o analiză oficială a situaţiei. Aceea şi scrisoarea ar trebui să fie adresate, în copie, comisarilor europeni responsabili cu problemele justiţiei şi afacerilor interne. Finalizate prin aceeaşi procedură.

Europarlamentarii noştri ar putea cere introducerea pe agenda unei viitoare Adunări Generale subiectul aderării ţării noastre la Schengen, cerând chiar o rezoluţie în acest sens, invocând costurile pe care România le plăteşte acum datorită lipsei acestui statut. Ar putea evoca, în acest sens, un studiu difuzat chiar de PE în septembrie 2016, intitulat chiar aşa „Raport asupra costurilor non-Europei“, „Costurile statutului non-Schengen“ (găsiţi textul aici). Le-ar cere colegilor europeni să rămână în logica aprecierilor de acolo şi să ceară Parlamentelor naţionale să ia o poziţie în acest sens, transmisă ca atare guvernelor ţărilor respective.

Ar trebui, printr-o scrisoare deschisă, să ceară preşedinţilor celor două camere ale Parlamentului României, dar şi prim-ministrului, care, însoţit de ministrul de Interne şi cel al Justiţiei, să vină la Bruxelles şi să participe la o reuniune specială pe problema României la care să fie invitaţi colegii lor din toate grupurile politice, reuniune finalizată printr-un document de poziţie care să fie transmis ca atare pe toate canalele politice din Bruxelles.

Tehnic, se poate. Practic, îi vedeţi pe ai noştri semnând un document comun? Mie mi-e greu să cred că s-ar putea întămpla, dar încă mai sper la o minune. Desigur, adevărată este şi înţelepciunea noastră multi-milenară „capul plecat sabia nu-l taie“. Dar tot atât de adevărat este şi că băgat adânc în nisip capul va rămâne. Cu costurile pe care le vedem acum.