Dezinformarea şi centenarul Marii Uniri

În contextul „războiului informaţional” purtat cu metode tot mai sofisticate, se cuvin luate măsuri de contracarare a propagandei neprietenoase. Factorii de decizie din România au menirea şi obligaţia de a scoate adevărul (atât cât este omeneşte posibil) la lumină şi de a-l face cunoscut.

Text scris de Ion Aurel Pop*

De aceea, salutăm lansarea de către Academia Română a LARICS (Laboratorul de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicare Strategică), care funcţionează sub coordonarea Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” (al Academiei Române), condus de prestigiosul expert Dan Dungaciu, profesor la Universitatea din Bucureşti. Cercetătorii şi analiştii cooptaţi în această structură academică urmează să se ocupe de analiza metodelor şi strategiilor folosite în războiul informaţional care afectează România şi Uniunea Europeană şi care vin în special dinspre Rusia şi Ungaria. Concentrarea muncii laboratorului pe zonele şi mediile în care aceste mesaje de propagandă care pot destabiliza România prind cel mai bine, adică acolo unde încrederea în instituţii şi în lideri este cea mai scăzută, poate corecta percepţia acelei părţi amăgite a opiniei publice româneşti. O direcţie a destabilizării prin propaganda ostilă se referă chiar la făurirea statului naţional unitar român în 1918.

Trecutul, dincolo de orice formă de manipulare şi de propagandă, este dificil de cunoscut. Dificultatea vine dintr-o chestiune relativ simplă: istoria-cunoaştere (unii îi zic şi istorie-discurs) nu se poate suprapune niciodată perfect peste istoria-realitate. Cu alte cuvinte, realitatea de demult nu mai poate fi niciodată reînviată, revitalizată, copiată întocmai, ci poate fi doar reconstituită în mod aproximativ, în funcţie de izvoarele păstrate şi cunoscute. În plus, mai sunt şi viziunile diferite ale istoricilor asupra vieţii, viziuni care generează şi interpretări diferite asupra trecutului (care este tot o dimensiune a vieţii). Istoricii sunt şi ei oameni, cu idei moştenite din familie, cu o anumită educaţie, cu opinii politice şi filosofice, cu interese etc. Se produc, astfel, fresce diferite ale lumii şi se multiplică nevoia permanentă de noi investigaţii istorice.

Trecutul, fiind de fapt viaţă revolută, este foarte tentant, are mulţi fani care ar vrea să-l cunoască fără să aibă instrumentarul necesar. Cei care descifrează trecutul în acest fel nu sunt, de regulă, specialişti, ci amatori. Amatorismul se manifestă, însă, şi în rândul unora dintre specialişti, adică al unor istorici de meserie, care au învăţat temeinic cum se poate reconstitui trecutul, dar, din varii motive, nu-l mai studiază în funcţie de mesajele izvoarelor. Pe de o parte, unii nu reuşesc să mai ajungă la izvoare, fiindcă accesul la surse presupune o pregătire superioară, dificilă, insistentă, continuă, pe care aceştia nu o au; pe de altă parte, alţii ar putea să ajungă uşor la mărturiile despre trecut – mai ales la cele din epocile mai recente, elaborate necriptat şi în limbi accesibile –, dar preferă să nu o facă. Motivele pentru care unii dintre specialişti nu mai merg la surse se leagă de anumite concepţii filosofice. De exemplu, ideea lui Francis Fukuyama despre „sfârşitul istoriei” le deschide unora apetitul pentru speculaţii gratuite, în condiţiile în care lumea nu se mai află la zenit, ci la amurg sau la apus. În altă cuprindere, tratarea post-modernă a realităţii contemporanele este de ajuns adepţilor post-adevărului pentru repudierea reconstituirii veridice a frescelor trecutului.

În cercurile filosofice actuale, se discută mult despre natura comunicării. Pentru aceşti teoreticieni, comunicatorii de-acum nu mai au menirea să explice lumii realitatea care există ori s-o facă accesibilă, cunoscută, ci să construiască o nouă realitate/noi realităţi, în funcţie de ideile comanditarilor lor, ale grupurilor de interese, ale liderilor comunităţilor. De-a lungul timpului, s-a schimbat şi abordarea noţiunii de adevăr:

• Adevărul-corespondenţă (sau echivalenţă) = discursul sau teoria trebuie să se adecveze cât mai exact cu realitatea; ideile specialiştilor reflectă realitatea aşa cum este ea, o descriu şi o prezintă oamenilor în mod cât mai apropiat de felul cum este ea.  
• Adevărul-coerenţă (de la Kant încoace) = ideile sunt adevărate dacă sunt compatibile cu ansamblul ideilor considerate la un moment dat adevărate, dacă nu contravin acestora.  
• Adevărul-semnificaţie = semnele şi codurile prin care se comunică făuresc ele însele realitatea, iar această realitate virtuală devine adevăr; adevărul se manifestă în funcţie de utilitate. Prin urmare, adevărul poate să fie diferit pentru fiecare grup de oameni şi chiar pentru fiecare individ, după principiul că un leu înseamnă ceva pentru cel care nu are decât cincizeci de bani şi cu totul altceva pentru cel care are un milion de lei.

Această relativizare fără limite a adevărului în general a condus, implicit şi inevitabil, la relativizarea adevărului istoric, care, pentru unii, nici nu mai există şi, prin urmare, nu mai trebuie căutat. De aici decurge şi modalitatea de a face istorie oricum, după impresii de moment, după comanda socială, după interesul cuiva, după gustul publicului, după cota de vânzare a cărţilor de istorie pe piaţă etc. Numai că astfel de discurs despre trecut nu mai este produsul muncii specialistului, ci al imaginaţiei amatorului (chiar dacă cel care scrie istorie este istoric cu diplomă/ diplome). Altfel spus, şi specialistul de formaţie poate să fie amator prin modalitatea de elaborare a discursului.

Construirea de adevăruri alternative ca fresce noi ale vieţii de odinioară relativizează trecutul de o asemenea manieră încât îl bagatelizează, îl ironizează, îl coboară în ochii publicului. Una este însă să greşeşti involuntar – fiindcă errare humanum est – în reconstituirea unui fragment din trecut şi cu totul altceva este să pui „eroarea” ca premisă şi să spui că orice tablou despre trecut este bun, este de acceptat, deoarece totul este relativ.

Unii adepţi ai adevărului-semnificaţie îl acceptă involuntar, fără să ştie teoria acestuia, doar pentru că sunt la modă ignoranţa, incultura şi tupeul. Dispreţul faţă de reconstituirea veridică a trecutului se vede mai ales din cultivarea astăzi a celor două viziuni extreme despre istoria românilor:

• Noi, românii, nu am fost nimic sau mai nimic în trecut şi, ca urmare, ar fi de preferat să recunoaştem asta în studii, cărţi, monografii, sinteze, manuale şi să prezentăm oamenilor şi, mai ales, generaţiilor tinere, nimicnicia noastră.  
• Noi, românii, am fost totul în lume, dar, din prostie, modestie, miopie sau datorită unor comploturi bine orchestrate contra noastră, nu ne prezentăm lumii în lumina „adevărată”, de „genii ale omenirii”, de „părinţi ai civilizaţiei”.

În primul set de abordări intră o serie de idei minimaliste, susţinute prin extragerea din scrisul istoric românesc a unor exemple selectate anume şi prin obturarea, ignorarea, ocultarea altor fapte şi procese istorice. Adepţii acestor opinii spun că trecutul românilor a fost alterat iremediabil de mituri identitare şi, mai ales, naţionaliste, care trebuie eliminate. Aceste mituri ar străbate scrisul istoric românesc de la cronicari până astăzi, aproape fără nicio excepţie. Cu alte cuvinte, toţi istoricii români, mari şi mici, ar fi greşit, de cele mai multe ori intenţionat, ca să scoată în evidenţă măreţia românilor, ca să răspundă unor comenzi sociale, ca să se plieze politicului etc. Ce propun aceşti critici? Paradoxal, nu propun căutarea şi relevarea adevărului, ci rescrierea relativizantă a istoriei. Ei ar dori ca istoricii români să susţină că românii nu au o origine clară, fiindcă nu sunt nici daci, nici romani, nici daco-romani, nici slavi, dar pot fi cumani, amestecuri ciudate etc., că romanizarea şi continuitatea nu au existat, că poporul român nu are un loc precis de formare, că nu a avut nici coeziune şi nici identitate. În consecinţă, în Evul Mediu, românii ar fi fost supuşi cu totul regatelor şi imperiilor vecine, voievozii noştri ar fi fost mereu înfrânţi pe câmpurile de luptă şi nu ar fi contribuit cu nimic la apărarea Occidentului şi nu i-ar fi ocrotit pe făuritorii catedralelor etc. În dreaptă consecinţă, Mihai Viteazul nu ar fi decât un condotier, arondat conducătorilor care plăteau mai bine; ideea de unitate românească nu ar fi existat niciodată în minţile românilor de rând; unirea s-ar fi făcut prin voinţa marilor puteri, ajutate de o elită locală excentrică şi exaltată, care ar fi copiat gesturile popoarelor occidentale. Naţionalişti ar fi – după judecăţile acestor exegeţi – nu numai istoricii, ci şi aproape toate categoriile de mari intelectuali, de la poeţi precum Mihai Eminescu, George Coşbuc şi Octavian Goga până la artişti plastici, muzicieni, teologi etc. În concluzie, românii nu ar fi nici generoşi, nici primitori, nici harnici, nici inventivi, ci doar nişte jalnici supravieţuitori, nişte trecători anonimi prin viaţă, răi cu străinii, chiar xenofobi, egoişti, animaţi de spirit gregar, laşi, masă gelatinoasă uşor de modelat, fără voinţă şi fără idealuri.

Al doilea set de abordări este opus celui dintâi, el extrăgând din istorie doar mărturiile glorioase, cele care ar reprezenta priorităţi româneşti absolute în lume, cele care ar evidenţia grandoarea noastră ca popor unic şi chiar ales. Mulţi pornesc în susţinerile lor de acest fel de la surse, interpretate însă distorsionat. Ei observă toate criticile aduse la adresa destinului românilor, se simt frustraţi de cei care combat continuitatea, romanizarea, participarea la cruciadele târzii etc. şi oferă explicaţii care să facă toate aceste critici superflue. Astfel, pornind de la o faimoasă apreciere, mai mult metaforică, a lui Herodot^[1] – geţii erau din neamul tracilor, iar tracii erau cel numeros popor din lume după indieni – aceşti „exegeţi” de pripas susţin că daco-geţii au dominat lumea europeană, cel puţin de la Atlantic la Urali şi că românii sunt daci adevăraţi, care vorbeau latineşte înainte de romani, că dacii ar fi fost creştini înainte de Hristos, că ei ar fi creat un imperiu şi o civilizaţie superioară, unică, irepetabilă, cu savanţi care ştiau medicină, botanică, astronomie etc. Prin urmare, românii nu ar fi avut nevoie în istoria lor nici de romani, nici de romanizare şi nici de continuitate. Una dintre cărţile jenante care susţinea, în urmă cu vreo două decenii, astfel de idei hilare se chema „Noi nu suntem romani, romanii sunt noi!”. Dar românii, în viziunea menţionată, sunt mai vechi şi decât dacii, fiindcă sunt creatorii mondiali ai scrisului, în acord cu „tăbliţele de la Tărtăria”, cu „tablele de la Sinaia”, cu faimosul codice „Rohonczi/ Rohonczy/ Rohonc” etc. Deşi istoricii de meserie s-au pronunţat de nenumărate ori, în mod ştiinţific – adică utilizând metodele consacrate şi verificate – în legătură cu toate aceste izvoare, demonstrându-le importanţa reală, relativitatea şi chiar falsitatea, apărătorii primordialismului românesc nu se lasă, îşi continuă marşul triumfal, spre marea pagubă a poporului român, văzut adesea de către occidentali ca unul neserios, aplecat spre spectacular şi speculaţie, spre ignoranţă şi minciună.

Ion Aurel Pop

De unde provin oare cele două viziuni, privilegiate adesea de presă, tocmai pentru că nu sunt „pe linie”, pentru că stârnesc interes în largi categorii de cititori ignoranţi sau mai puţin instruiţi, pentru că aduc succes de vizibilitate? Ele sunt exagerări – câteodată până la caricatură – ale celor două mari curente de gândire din cultura modernă românească:

• Curentul europenist, deschis spre lume şi prooccidental, care constata, cu regret şi spirit critic, întârzierea sau defazarea românilor în raport cu civilizaţia şi cultura etalon din vestul Europei.
• Curentul protocronist, autohtonist şi răsăritean, care descoperea farmecul tradiţiilor noastre, ritmul nostru propriu de viaţă, „veşnicia născută la sat”, forţa ţăranului român, vieţuirea prin supravieţuire şi stagnare etc.

Ambele aceste curente au avut reprezentanţi de seamă, intelectuali de prim rang în fruntea lor. Pentru prima orientare, este de ajuns să-i evocăm pe Titu Maiorescu – cu faimoasa sa „teorie a formelor fără fond” – şi pe Eugen Lovinescu – cel care vedea în sincronizarea noastră cu Europa occidentală secretul modernizării României. Pentru cea de-a doua abordare, îi avem pe Eminescu, pe Iorga şi pe Blaga, care sunt, totuşi, atipici, fiindcă în elogiile lor aduse românilor şi românităţii, în paseismul şi conservatorismul lor se regăsesc şi incontestabile idei moderne, de integrare europeană, de preţuire şi receptare a valorilor general-umane. Exacerbarea, vulgarizarea şi caricaturizarea acestor două curente, onorabile şi sustenabile amândouă, a început în secolul al XX-lea, dar s-a manifestat plenar după Al Doilea Război Mondial, mai întâi sub regimul comunist.

Pe măsură ce se apropie centenarul Marii Uniri, se aud tot mai multe voci critice privind actele din 1918, voci venite din exteriorul României, dar şi din interior.

*

Atunci când tratarea trecutului se face însă tendenţios în mod voluntar, datorită unor interese politice, cu scopul influenţării opiniei publice, intervine propaganda.

Pe măsură ce se apropie centenarul Marii Uniri, se aud tot mai multe voci critice privind actele din 1918, voci venite din exteriorul României, dar şi din interior. Să le luăm pe rând!

La 1 decembrie 1918, s-ar fi unit doar o singură provincie – Transilvania –, pe când România era veche, mare şi independentă de mai înainte. Trebuie observat că teritoriile unite la 1 decembrie reprezintă circa 40% din suprafaţa şi din populaţia României actuale şi nu un cuantum infim, cum s-a insinuat.

„Miracolul” din 1918 a fost nemeritat, fiindcă românii ar fi luptat abia doi ani (1916-1918) – cu „pauze” şi aceştia – şi ar fi luat la urmă totul, mai mult decât ar fi visat. Fals! Majoritatea românilor – adică înaintaşii noştri din Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş şi de la sud de Dunăre – au intrat în război, în chip direct ori indirect şi fără să fie întrebaţi dacă vor, în vara anului 1914, odată cu imperiile şi ţările din care făceau parte şi s-au sacrificat cu sutele de mii până în 1918. „Miracolul” se referă şi la următorul fapt: toată lumea ştia înainte de război că dacă România se alătură Triplei Înţelegeri (Antantei) şi Antanta câştigă trebuia să renunţe la Basarabia şi că dacă se alătură Triplei Alianţe (Puterilor Centrale) şi aceasta câştigă trebuia să-şi ia adio de la Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş. Or, România, prin voinţa naţională, a luat tot ce se putea imagina atunci, adică toate provinciile cu majoritate absolută sau relativă românească (Bucovina era singura care, în urma politicii masive de deznaţionalizare austro-ungare, avea doar majoritate relativă românească).

Mai importantă decât unirea de la 1 decembrie ar fi independenţa de la 1877. Numai că independenţa proclamată la 9-10 mai 1877 se referea doar la 130.000 de km pătraţi, adică la cu ceva mai mult de o treime din suprafaţa României Mari. Fireşte, independenţa României de la 1877 a fost foarte importantă şi pentru românii din Dobrogea, Transilvania, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş, Bucovina şi Basarabia (ei s-au şi jertfit pentru această independenţă a ţării-mamă!), dar nu i-a atins direct şi imediat atunci, fiindcă erau cuprinşi în alte state.

Data de 1 decembrie ar privi, totuşi, prea puţini români, în raport cu masa populaţiei şi cu teritoriile alăturate Regatului României în 1918. Stricto sensu poate să fie adevărat acest lucru, numai că Ziua Naţională de la 1 Decembrie nu celebrează doar unirea Transilvaniei, ci marchează tot ceea ce s-a întâmplat atunci, adică este un simbol al întregului an de cumpănă 1918. În acel an, s-au unit cu Ţara, prin decizii luate de adunări reprezentative şi recunoscute, trei mari provincii istorice, şi anume: Basarabia, Bucovina şi Transilvania. La 1 decembrie, s-a desăvârşit un proces larg, în urma căruia România a ajuns de la 137.000 de km pătraţi şi de la circa 7,2 milioane (în 1914) la 296 000 de km pătraţi şi la 15 milioane de locuitori (în 1918-1919). Cu alte cuvinte, pornind numai de la realităţi, s-ar putea spune foarte bine că, în 1918, nu provinciile s-au unit cu România, ci invers, că România s-a unit cu provinciile sale istorice (cam 160.000 de km pătraţi). Astfel, în Ziua Naţională ne amintim de întreagă acea „oră astrală” de la finele Primului Război Mondial, prin care românii şi-au luat soarta în mâini şi au decis să trăiască în România.

România Mare

Ziua de 1 decembrie nu este potrivită ca sărbătoare, fiindcă în acel moment din an este iarnă şi frig, iar românii vor să meargă la iarbă verde când sunt veseli! Este rizibil! Şi Crăciunul pică iarna, când este frig. De ce să nu-l mutăm, după o astfel de logică, mai spre vară!? Pe de altă parte, zilele de 24 ianuarie, de 10 mai sau de 31 august (Ziua Limbii Române) pot să fie sărbătorite foarte bine, la fel ca data de 1 decembrie. Sunt ţări în jurul nostru care au câte trei zile naţionale şi nu se supără nimeni.

Ziua Naţională actuală a României i-ar jigni pe conlocuitorii maghiari, care – după ce că nu au fost consultaţi la 1918 – se simt frustraţi şi jigniţi de sărbătoarea noastră, fiindcă Transilvania a fost ruptă din Ungaria de-atunci. Tehnic aşa este: pe când România aproape şi-a triplat teritoriul la 1918, Transleitania (adică jumătatea de răsărit, declarată „ungară”, a imperiului bicefal) s-a destrămat; să ne reamintim că Ungaria nu exista ca ţară independentă şi ca subiect de drept internaţional de la 1541 până la 1920 şi că, între anii 1918-1920, a pierdut două treimi din teritoriul său. Lăsăm la o parte faptul că acea Ungarie a pierdut în 1918 Croaţia, Slovacia, Transilvania etc., adică teritorii fără majoritate ungară, pe când România a obţinut numai provincii istorice cu majoritate (absolută sau relativă) românească. Dar, după cum există o măsură în lucruri, nici marea sărbătoare naţională a maghiarilor de pretutindeni, de la 15 martie, nu este un prilej de bucurie istorică pentru români, fiindcă atunci (în 15 martie 1848), la Bratislava, dieta revoluţionară a decis (fără consultarea românilor şi împotriva voinţei lor) „unirea Transilvaniei cu Ungaria”. Cu alte cuvinte, ambele zile de sărbătoare au efect bumerang pentru fiecare din cele două popoare, dacă este să luăm în calcul numai semnificaţiile istorice. Aşa se întâmplă cam peste tot între vecini. Cele decise de maghiari la 15 martie 1848 nu s-au putut înfăptui la scara istoriei (fiindcă ungurii şi secuii erau atunci cam 24% din populaţia Transilvaniei), pe când cele decise de români la 1 decembrie 1918 s-au transpus în practică (deoarece românii reprezentau două treimi din populaţia provinciei). Iar hotărârea românilor a fost confirmată (recunoscută) în mai multe rânduri prin tratate internaţionale. Unde este nedreptatea? Fireşte, nu este vorba nici despre dreptate absolută, dar pe aceasta nu o mai caută astăzi nici filosofii. Oricum, dacă românii ar fi greşit la 1918, prin deciziile luate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, marile puteri i-ar fi sancţionat, fiindcă nu se omorau nici atunci de mare dragoste pentru români şi România. Or, marile puteri nu au făcut în 1919-1920 decât să aprobe ceea ce deciseseră românii la 1918.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România.

Românii ardeleni nu ar fi dorit unirea cu Ţara, înapoiată şi balcanică, ei fiind fascinaţi de „cultura superioară ungară” sau austro-ungară, astfel că unirea ar fi fost făcută de un grup de intelectuali cam naţionalişti. Răspunsul la această aserţiune orgolioasă a elitei ungare a fost dat în epocă, prin vocea lui Alexandru Vaida-Voevod, auzită în parlamentul de la Budapesta, în 1914: „[În ceea] ce priveşte cultura maghiară, şi aceasta e încă fragedă, ca şi cultura română. Dar şi în cazul dacă ar fi vorba nu de cultura maghiară, ci de cea franceză, germană sau engleză, în zadar aţi voi să ne‑o acordaţi. E adevărat, cultura noastră e încă în dezvoltare, îşi trăieşte abia anii copilăriei, dar ea se manifestă foarte frumos şi această cultură nouă ne e mai scumpă decât orice altă cultură străină, pentru că ea e manifestarea vieţii noastre sufleteşti, ea re-oglindeşte viaţa sentimentelor noastre”.

Toate datele de care dispunem în prezent arată că majoritatea românilor au dorit unirea Transilvaniei cu România şi că au exprimat ferm acest lucru, la nivelul exigenţelor democratice de atunci. Este evident că unii dintre românii ardeleni (după calculele noastre, cam 10%), nu au dorit unirea cu România, dar asta nu schimbă cu nimic datele problemei. Mai mult, comunitatea internaţională a apreciat actul de voinţă naţională a românilor, formulat în anul 1918, şi a recunoscut realităţile decise de români. Atunci când a fost posibil, mai ales în Bucovina, dar şi în Basarabia şi Transilvania, minorităţile au fost întrebate, iar unii membri ai lor au şi susţinut (în 1918 şi după asta) apartenenţa la România. Insinuarea că numai un grup de intelectuali a impus unirea este ridicolă. Mai întâi, este o jignire la adresa masei de intelectuali români care au militat sincer pentru actul unirii. În al doilea rând, nu este nimic neobişnuit ca poporul să fie condus de elite şi să le urmeze. Românii ardeleni au fost condamnaţi de asupritorii lor să nu aibă în fruntea lor lideri politici şi economici puternici, ci, până târziu, doar preoţi şi dascăli, adică intelectuali ieşiţi din sânul lor şi apropiaţi de ei. Dar ei – românii ardeleni – nu au rămas nicio clipă fără elite şi aceasta le-a fost salvarea. Decenii la rând înainte de unire, preoţii şi dascălii nu-şi încheiau slujbele, respectiv lecţiile, fără să spună adunărilor în care vorbeau că „soarele românilor la Bucureşti răsare”. Este de ajuns să fie urmărite documentele existente, rapoartele autorităţilor, procesele verbale ale ASTREI, protocoalele partidelor politice, asociaţiilor profesionale, şcolilor etc. pentru a dovedi cum s-a pregătit unirea de jos în sus şi din cele mai sofisticate şi savante cercuri academice până la nivelul satelor. Este clar că intelectualii au stimulat unirea, că i-au conştientizat intens pe oameni în spiritul unirii, că i-au convins de binele care avea să vină, dar cine poate să condamne acest lucru şi de ce? Lozinca elitei ardelene de atunci a fost: „Ţineţi cu poporul, ca să nu rătăciţi!”. Prin urmare, conducătorii, desprinşi din popor, se ghidau după aspiraţiile poporului, le justificau şi le susţineau, iar poporul îşi urma conducătorii. Nici căile alese de popor (grupuri mari de oameni) nu erau infailibile, dar elitele şi plebea, cel puţin din 1848 până la 1918, au mers concordant.

„Noile puncte de vedere” evocate mai sus nu sunt fabricate acum – când se apropie sărbătoarea centenarului Marii Uniri –, dar nici nu se reciclează acum din pură întâmplare. Acestea au o lungă istorie în urmă. Pe de o parte, ele provin din arsenalul naţionaliştilor revizionişti (mai ales ungari), care au cultivat mereu, în secolul care a trecut de la 1918, ideea „nedreptăţii istorice” făcute Ungariei de către marile puteri, care ar fi dat cadou României „înapoiate şi balcanice” înfloritoarea provincie numită Transilvania, „iluminată” timp de un mileniu de „civilizatorii Bazinului Carpatic”, adică de unguri. Limbajul detractorilor unirii nu este acum tocmai acesta – între timp formulele de exprimare s-au cizelat, s-au europenizat –, dar el se poate descifra uşor printre rânduri. Odată cu această uşoară tâlcuire, se vede limpede şi sorgintea lui revizionistă, neprietenoasă la adresa poporului român. Pe de altă parte, după crearea de către Moscova leninistă a unei secţii a partidului său comunist la Bucureşti, în 1921, periodic, mai ales cu ocazia meteoricelor congrese ale acestei formaţiuni politice de extremă stângă, se dădea cuvânt de ordine comuniştilor români să lupte pentru destrămarea României, denumită „stat imperialist, multinaţional”. La fel s-a întâmplat în primul deceniu efectiv comunist (1948-1958) – „obsedantul deceniu” din literatură –, când tezele lui Roller exprimau aceleaşi idei antiromâneşti. Cu alte cuvinte, până nu tocmai demult, hulirea Marii Uniri se făcea, în mod organizat şi disciplinat, de către URSS şi de către coloana sa a cincea, Partidul Comunist din România. Punctele comune ale celor două asalturi sunt uşor de sesizat: unirea s-a făcut pe nedrept, de către un grup de intelectuali (naţionalişti/ burghezi), dar mai ales de către marile puteri (învingătoare occidentale/imperialiste). Readucerea în atenţie a acestor clişee ale propagandei de odinioară se explică prin apropierea centenarului Unirii, după cum spuneam. Numai că apropierea acestui centenar se produce: 1. în condiţiile unei periculoase recrudescenţe a naţionalismului în Ungaria acestor ani, recrudescenţă condamnată chiar şi de organismele europene din care Ungaria face parte; 2. în toiul unui acut conflict teritorial între Ucraina şi Federaţia Rusă (moştenitoarea URSS), pe fondul căruia Pactul Ribbentrop-Molotov este valorizat pozitiv de către unii şi din cauza căruia securitatea graniţelor din regiune este ameninţată. Lăsăm la o parte apropierea ciudată dintre Ungaria şi Rusia, pe care inamicii unirii din 1918 o socotesc pur şi simplu întâmplătoare.

Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1918

Vocile nemulţumite de formarea României întregite se regrupează acum, cu ocazia centenarului şi recurg la forme variate de exprimare. Pe fondul unei crase lipse de cultură istorică a opiniei publice actuale, forţele interne care cultivă relativismul istoriei şi care combat ideea de unitate românească sunt dublate de unele din exterior. Pentru a pregăti sărbătoarea centenarului Marii Uniri, statul român a creat în 2016 un organism guvernamental, condus de un secretar de stat. Între timp, deja s-a schimbat structura acestui „departament”, dar strategia şi tactica sa nu sunt clare, mai ales că nu are încă un buget aprobat şi nici precizate modalităţile de a procura fonduri din alte surse. Între timp, în Ungaria, „Grupul de cercetători ştiinţifici ai Academiei de Ştiinţe Ungare – Elan-Trianon 100”, deşi nu figurează ca un organism guvernamental, este, în fapt, puternic susţinut de autorităţi, este format dintr-o redutabilă echipă de istorici, istorici de artă, istorici literari şi sociologi, beneficiind de un substanţial fond bănesc, eşalonat pe cinci ani. Echipa are scopul să elucideze în principal condiţiile în care s-au încheiat tratatele de pace şi, mai ales cel de la Trianon, tratate care au condus la „pedepsirea” Ungariei, la privarea sa de „două treimi din teritoriu şi din populaţie”. Cel puţin acestea sunt expresiile discursului oficial din Ungaria contemporană, ţară care, deşi aliată cu România în NATO şi membră, ca şi România, în UE, şi-a oprit, în 2016, diplomaţii să participe la celebrarea Zilei Naţionale a României! Din păcate, arsenalul de idei pentru cercurile ungare care deplâng Marea Unire românească de la 1918 sunt oferite, în mare parte, de românii înşişi, de acei români care cultivă blamarea istoriei naţionale, care resping unitatea românească, care cer felurite autonomii istorice, care condamnă „miticismele” şi „balcanismele” cu scopul subminării României. Prevăd că, scoţând lucrurile din context, România va fi criticată pentru naţionalism, pentru preamărirea actului de la 1918 prin politica sa de stat, iar Ungaria va fi lăudată pentru obiectivitate, pentru cercetările istorice critice, pentru elucidarea dezinteresată a umbrelor trecutului.

Denigrarea istoriei şi a vieţii românilor este uşor de făcut şi pentru că datele esenţiale necesare sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească.

Pe fondul ideii că românii au trăit până în secolul al XIX-lea în două ţări distincte şi în provincii istorice cuprinse în imperii străine, se cultivă destul de insistent ideea dezbinării româneşti, a „inventării” numelui de România, a noutăţii ideii de unitate politică şi a civilizaţiei diferite din Transilvania în raport cu ceea ce era în regiunile extracarpatice. Din arsenalul unor epoci pe care le credeam apuse şi al unor ideologii totalitare condamnate de istorie, se revitalizează idei teoretice precum: majorităţile etno-demografice sunt relative şi voinţa lor nu mai contează astăzi; popoarele fără statalitate veche sunt popoare fără istorie şi, prin urmare, au drepturi limitate; autonomiile teritoriale pe criterii etnice au rădăcini vechi, verificate de istorie etc. În mod concret, despre trecutul românilor şi despre realităţile româneşti, se insinuează vechi sloganuri, actualizate prin adaptări recente: românii sunt un popor nou, intrat târziu în istorie; valahii şi românii sunt popoare diferite; Transilvania nu are legătură cu istoria românilor; numele lui Iancu de Hunedoara trebuie schimbat în Ioan de Hunedoara; particula Napoca trebuie scoasă din numele municipiului Cluj-Napoca; imnul de stat – care ar exprima idei retrograde – trebuie înlocuit etc. Unele dintre aceste „îndreptări” par inofensive: a spune Ioan în loc de Iancu nu schimbă mare lucru, decât că ne îndepărtează de esenţa unei forme româneşti diminutivate (Iancu provine tot din Ioan) şi de apropierea de numele unui erou naţional românesc – Avram Iancu; scoaterea particulei Napoca din numele oraşului Cluj-Napoca ar şterge mai mult de un mileniu de istorie, adică tocmai rădăcinile daco-romane ale românilor.

Propaganda ungară se desfăşoară în ungureşte şi, mai ales, în limbi de circulaţie internaţională, pe filiere adesea discrete şi indirecte, cu antrenarea unor personalităţi din diferite domenii. Latura denigrării este vizibilă cel mai bine în revista presei ungare din Secuime, unde, în ciuda eludării programatice a limbii române şi a simbolurilor statului român, a negării de facto a dreptului unor cetăţeni români de a se stabili acolo, este clamată autonomia teritorială şi se trimit petiţii spre UE privind încălcarea drepturilor minorităţii maghiare din România. Fireşte, nu toate aceste acţiuni sunt iniţiate de autorităţile ungare sau de instituţiile oficiale ale comunităţii ungare din România. Este vorba şi despre luări de poziţie individuale sau ale unor grupuri marginale, ale unor organizaţii non-guvernamentale etc., dar, privite în ansamblu, dau impresia unui curent general ungar ostil românilor şi României. Deşi paleta acestor fapte este largă şi eterogenă – de la oprirea diplomaţilor unguri de la a participa la festivităţile Zilei Naţionale a României până la primirea cu sloganuri rasiste a sportivilor români în Ungaria –, se impune în conştiinţe impresia de mişcare concertată anti-românească. Evident, aproape de fiecare dată, apar contra-acţiuni similare din partea românilor.

Unele dintre actele de denigrare a românilor prind la publicul larg, mai ales în străinătate, şi datorită neseriozităţii noastre, manifestate prin curentul dacist (tracist), care-i aşază pe daco-geţi şi pe traci la temelia tuturor popoarelor europene, cu o limbă primordială din care s-ar trage latina, cu priorităţi în toate domeniile, de la scris şi astronomie până la arhitectură şi medicină etc. Denigrarea istoriei şi a vieţii românilor este uşor de făcut şi pentru că datele esenţiale necesare sunt oferite de cealaltă extremă din cultura românească, aceea care acceptă doar nimicnicia românilor, spiritul lor gregar, de popor fără voinţă, de masă informă, „umbră fără schelet”, formată din „feţe patibulare”, cu „guri vulgare”, „puturoşi”, cu un „amestec apos” în loc de creier, cu o istorie în care toţi „au urinat” peste noi şi din care a rezultat limba română, „bună numai pentru înjurături” etc. O altă variantă a acestei extreme afirmă că nu ne cunoaştem corect trecutul, fiindcă toţi marii istorici şi oameni de cultură români au operat doar cu mituri naţionaliste. Pe acest fundal trist – pregătit de unii dintre noi înşine – este foarte uşor ca anumiţi factori din afară să combată unitatea românească, actul de la 1 Decembrie 1918, ideea de solidaritate a românilor ca popor şi ca naţiune.

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puţin încă din secolul al XVI-lea.

Dar, oare cum şi de când au vrut românii intracarpatici să facă parte dintr-o Ţară Românească, să trăiască în structuri politice româneşti, sub oblăduirea unor instituţii româneşti? Pentru că sub comunismul nostru original, mai ales în ultimul deceniu de existenţă a regimului Ceauşescu, se exagera cu sloganul „luptei de veacuri a poporului român pentru unitate, permanenţă şi continuitate”, dar şi din alte motive, asemenea idei au fost, după 1989, complet respinse, bagatelizate, ironizate. Cu alte cuvinte, s-a spus şi s-a scris ditirambic că nu au existat niciodată astfel de idei în mintea românilor. De fapt, orice popor, din momentul constituirii sale, tinde să-şi formeze structuri politice proprii, numite generic state, cu scopul organizării şi conservării comunităţii etnice respective. Românii au făcut şi ei acelaşi lucru, începând cu sfârşitul mileniului I d. Hr., făurindu-şi astfel de formaţiuni numite ţări, judecii/cnezate, ducate/voievodate, domnii etc. Popoarele nu erau atunci conştiente de necesitatea unităţii lor politice globale, astfel că unele au rămas să trăiască în mai multe nuclee politice. Altele şi-au realizat unitatea politică prin voinţa elitelor lor, a unor conducători energici. Românii au reuşit în secolul al XIV-lea (ceva mai târziu decât unii dintre vecinii lor) să-şi formeze două voievodate cvasi-independente sau două „libertăţi româneşti” – cum le-a botezat inspirat Nicolae Iorga –, anume Ţara Românească şi Ţara Românească a Moldovei. Restul românilor, deopotrivă la nord şi la sud de Dunăre – în ciuda unor înjghebări politice proprii trecătoare –, au ajuns să trăiască în state străine, în frunte cu stăpâni de altă limbă şi credinţă. Este evident că românii nu au fost „animaţi” permanent de „dorinţa făuririi statului lor unitar, naţional şi independent”, din moment ce atunci erau alte priorităţi de vieţuire şi de supravieţuire. Cu timpul însă, situaţia se schimbă. Pe fondul acestei fărâmiţări, pe la finele Evului Mediu şi la începuturile Epocii Moderne, apar tendinţe de unitate (parţială sau generală), stimulate de conştientizarea comunităţii etnice. Asemenea atitudini nu mai sunt atunci, pe la 1500-1600, rezultatul exclusiv al unor conducători luminaţi, ambiţioşi sau clarvăzători, ci ele provin şi din voinţa poporului de jos, a comunităţilor grupate în anumite nuclee politice.^[2]

Cu alte cuvinte, românii trăgeau la români cel puţin încă din secolul al XVI-lea (sunt mărturii ale unor astfel de acţiuni încă din secolele XIII-XIV). În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche şi Miron Costin, ca şi Constantin Cantacuzino Stolnicul, arată unitatea de origine, de limbă şi de credinţă a românilor extracarpatici cu cei transilvăneni. La începutul secolului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir este primul savant român de talie europeană care face cunoscută latinitatea şi unitatea românilor cu argumente ştiinţifice, în lucrări de mare anvergură, scrise în limba latină. În secolul al XVIII-lea începe lupta de emancipare naţională a românilor din Transilvania, desfăşurată pe plan religios (unirea cu Biserica Romei), pe plan politic (memoriile adresate Curţii de la Viena şi altor cancelarii şi foruri europene; mişcarea Supplex Libellus Valachorum), pe plan social (Răscoala lui Horea), pe plan cultural (Şcoala Ardeleană). În această etapă a luptei naţionale din Transilvania şi poate fi vorba, fireşte, de unirea Transilvaniei cu România, fiindcă nu exista încă România. Este vorba, de aceea, de obţinerea în Transilvania şi Ungaria a drepturilor politice naţionale ale românilor din Transilvania şi Ungaria, numai acolo unde aceşti români alcătuiau majoritatea populaţiei. Nu este vorba despre drepturi preferenţiale ale acestor români, ci pur şi simplu despre egalitatea lor cu membrii naţiunilor oficiale şi ai confesiunilor recunoscute („recepte”). Totuşi, legăturile între românii transilvăneni şi cei olteni, munteni şi moldoveni sunt continue.

În secolul al XIX-lea se desfăşoară mişcarea de emancipare naţională a provinciilor aflate sub dominaţie străină şi de formare a statului naţional unitar. Toată acţiunea era bazată acum pe ideologia daco-românismului. În această mişcare panromânească, românii din interiorul Carpaţilor au jucat un rol fundamental: astfel, îi găsim pe Gheorghe Lazăr, care introduce limba română la Sfântul Sava, în Ţara Românească, pe Florian Aaron ca profesor al lui Bălcescu şi apoi al Universităţii din Bucureşti, pe călugărul maramureşean Gherman Vida, ca învăţător al lui Kogălniceanu şi Alecsandri pe baza cronicii lui Şincai, pe Ioan Maiorescu la Craiova, pe Damaschin Bojincă ca profesor la Academia Mihăileană din Iaşi, pe Bărnuţiu, pe Ştefan Micle, pe Laurian, pe Papiu-Ilarian şi pe toţi care au predat la universităţile României moderne şi au pus temeliile Academiei Române. Mişcarea de unire a Transilvaniei cu România a putut prinde contur abia după formarea României şi mai ales după afirmarea României independente, devenite, la scurtă vreme, regat.

Astfel, dacă românii nu au luptat „de secole pentru unitatea naţională”, ei s-au înscris în mişcarea europeană care promova statele naţionale împreună cu celelalte naţiuni. Nu au făcut acest lucru nici mai bine şi nici mai rău ca alte naţiuni. În secolul al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, cele mai progresiste mişcări erau cele menite să elibereze naţiunile de sub robia imperiilor multinaţionale şi să le îndrepte spre formarea statelor naţionale unitare. Cea mai puternică mişcare de emancipare naţională a românilor din provinciile aflate sub stăpâniri străine s-a desfăşurat în Transilvania. Astfel, se vede clar că ideile de unitate şi lupta pentru emancipare naţională şi unire nu s-au născut între români în mod spontan şi instantaneu, prin imitaţie sau prin efortul unor lideri exaltaţi sau interesaţi. Că nu a fost unanimitate în aceste procese, că au fost şi şuvoaie abătute, că intelectualii şi oamenii politici au potenţat ideile de unitate românească, că poporul a fost dirijat şi condus de liderii săi, acestea sunt lucruri cunoscute, recunoscute şi valabile în istoria tuturor popoarelor. Istoricul însă, înainte de a releva excepţiile, aspectele marginale, curiozităţile din trecut, are obligaţia profesională de a preciza liniile magistrale ale mersului societăţii. Sau, dacă nu se ocupă de aceste constante ori linii predominante, atunci are datoria morală şi intelectuală să le enunţe, pentru a nu da impresia că lumea ar fi putut sau ar fi trebuit să facă ceea ce, de fapt, nu a făcut. Menirea primă a istoricului de meserie este să studieze ceea ce a fost, nu ceea ce ar fi putut să fie, dacă nu s-ar fi întâmplat cutare lucru. Istoria contrafactuală – în vogă astăzi – poate oferi necunoscătorilor convingerea unor realităţi care, de fapt, sunt fictive, imaginate, inventate.

Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertăţii şi al unităţii naţionale, ideal pe care l-au trăit, în forme şi cu intensităţi diferite, începând cu finele Evului Mediu şi cu debutul Epocii Moderne.

Linia magistrală a istoriei românilor la începutul secolului al XX-lea, în ajunul Primului Război Mondial, era făurirea statului naţional unitar român, prin unirea cu România a tuturor provinciilor istorice care aveau majorităţi etnice româneşti. Acelaşi ideal, de făurire a statelor lor naţionale, îl nutreau toate popoarele din regiunea central-sud-est europeană, care se aflaseră de secole sub stăpâniri străine. Românii din Transilvania s-au identificat treptat cu idealul libertăţii şi al unităţii naţionale, ideal pe care l-au trăit, în forme şi cu intensităţi diferite, începând cu finele Evului Mediu şi cu debutul Epocii Moderne. Ca şi românii din Vechiul Regat, ca şi basarabenii şi bucovinenii, românii ardeleni s-au înscris în marea lor majoritate pe traiectoria formării României întregite, considerând, prin educaţia oferită de liderii lor, că cel mai bun cadru de organizare, coordonare şi protejare a naţiunii era statul unitar român. Acest ideal s-a înfăptuit în urmă cu nici un secol, iar realitatea care a rezultat în urma marelui efort de-atunci – România – nu şi-a dat încă măsura deplinei valori în Europa şi în lume[3].

*Ioan-Aurel Pop este academician şi Rectorul Universităţii Babeş Bolyai din Cluj Napoca. Textul a fost prezentat în deschiderea conferinţei de lansare a LARICS din Aula Academiei Române, 26 aprilie 2017.

Bibliografie minimală:

Radu Baltasiu, Gabriel Săpunaru, Ovidiana Bulumac, Slăbirea comunităţii româneşti din Harghita şi Covasna. Raport de cercetare, Bucureşti, 2013.
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, 1997, Bucureşti.
Lucian Boia, Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări, Bucureşti, 2014.
Ioan Bolovan, Sorina Paula Bolovan, Ispititoarea Transilvanie. Multiperspectivitate şi adevăr în istoria unei provincii, Cluj-Napoca, 2017.
Nicolae Iorga, În luptă cu absurdul revizionism maghiar, Bucureşti, 1991.
Liviu Maior, Alexandru Vaida-Voevod între Belvedere şi Versailles, Cluj-Napoca, 1993.
Liviu Maior, Alexandru Vaida Voevod. Putere şi defăimare (Studii), Bucureşti, 2010.
Horia Roman Patapievici, Politice, Bucureşti, 1996.
Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevărul şi miturile (Note de lectură), ediţia a II-a revăzută,  Bucureşti, 2014.
Ioan-Aurel Pop, Transilvania, starea noastră de veghe, Cuvânt înainte de Mircea Muthu, Cluj-Napoca, 2016.
Ioan Sabău-Pop, Ioan Lăcătuşu (coord.), Forumul Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş în slujba dăinuirii neamului românesc în Transilvania: FCRCHM 2005-2015, Sfântu Gheorghe, 2015.
David Prodan, Transilvania şi iar Transilvania, Bucureşti, 1992.
Larry Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al blocului sovietic cu România, prefaţă de Ioan Talpeş, traducere de Alex Cosmescu, Bucureşti, 2011.

[1] Nimeni nu făcea recensăminte exacte, în lumea barbară, înainte de Hristos!

[2] Dacă în privinţa ideilor de unitate, lucrurile sunt încă, în mintea unor necunoscători sau răuvoitori, sub semnul îndoielii, ideile romanităţii românilor sunt atestate clar ca existând în conştiinţa românească în Evul Mediu. Cu alte cuvinte, unii dintre români – şi nu numai dintre cei educaţi – au ştiut mereu că neamul lor se trage din romani, „de la descălecatul dintâi, sub Traian, împăratul Râmului”. Vezi lucrările lui Şerban Papacostea (Geneza statului în Evul Mediu românesc. Studii critice, Cluj-Napoca, 1988), Adolf Armbruster (Romanitatea românilor. Istoria unei idei, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, 1993), Stelian Brezeanu (Identităţi şi solidarităţi medievale: controverse istorice. Bucureşti, 2002), Ioan-Aurel Pop (Naţiunea română medievală. Solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI, Bucureşti, 1998).

[3] Precizez că mesajul meu pe această temă, de la Academia Română, era menit să sensibilizeze factorii de răspundere din România în legătură cu pregătirea inadecvată centenarului Marii Uniri şi să ofere un exemplu de „eficienţă” în tratarea chestiunii secolului trecut de la finele Primului Război Mondial. „Eficienţa” se referea la vecinii maghiari, care, desigur, nu se pregătesc să celebreze unirea Transilvaniei cu România! Este clar, după toate semnalele pe care le avem, că mesajele venite dinspre Ungaria şi chiar din România nu sunt şi nu vor fi prieteneşti. După rostirea unor fragmente din acest text, în 26 aprilie 2914, în Aula Academiei, presa scrisă şi vorbită, unele televiziuni au preluat însă – aşa cum se întâmplă mai nou peste tot – mesajul meu trunchiat şi i-au dat o amploare şi o dimensiune pe care nu le-a avut. Prin poziţia mea nu am jignit pe nimeni, ci am atras atenţia asupra unor realităţi care, netratate la timp şi în mod înţelept, pot învenina şi mai mult raporturile româno-ungare.