Două paralele intersectate, sistemul şi haosul activ

Procedând ca la carte, să începem cu definirea cuvintelor, a conceptelor. Elevi fiind prin clasa a V-a, noi am învăţat la Geometrie că două linii paralele nu se întâlnesc nici la infinit. Cuvântul „linie” poate fi folosit şi în înţeles metaforic, iar în acest înţeles, gânditorul D.D. Roşca a scris cartea „Linii şi figuri”.

Aici, „linie” înseamnă „tendinţă” sau „trend”, cum i se spune mai nou, sub influenţa limbii engleze, iar „figura” este „persoana”, devenită o personalitate. Linia poate fi o „linie de conduită” a unui individ, fie el persoană sau personalitate, dar poate fi şi „linia de orientare” a unui partid, iar aici sunt posibile trei direcţii, Stânga, Dreapta şi Centrul. În titlul acestui articol vorbim de două linii, de două tendinţe, Sistemul şi Haosul activ.

Sistemul este un ansamblu de elemente riguros organizat. Fiind perfect organizat, el exclude întâmplarea, dar exclude şi libertatea, mişcarea lui fiind absolut previzibilă. În acest sens, pe vremea comuniştilor, Bulă, care era un elev instruit la şcoala dialecticii, vorbea despre două contradicţii, cea externă şi cea internă. Contradicţia externă era aceea dintre sistemul socialist şi sistemul capitalist, iar contradicţia internă era aceea dintre sistemul socialist şi sistemul nostru nervos. În pofida „evenimentelor” din 1989, că a fost vorba de o „revoluţie”, că a fost vorba de o „lovitură de stat”, noţiunea de „sistem” a supravieţuit. Astfel, la sfârşitul mandatului de Preşedinte al ţării, Emil Constantinescu mărturiseşte că a fost „învins de sistem”. Potrivit lămuririlor date de dânsul, era vorba de instituţia Securităţii, care este doar un subsistem. La rândul lui, Traian Băsescu vorbeşte despre „sistemul ticăloşit”, fiind vorba aici de noul sistem al democraţiei capitaliste, luat în întregul lui. Este şi nu este surprinzător faptul că, în ultimul discurs ţinut în Parlament, pentru a-şi apăra „cauza”, Elena Udrea invocă în chip repetat, aproape cu obstinaţie, cuvântul „sistem”, acuzându-l de toate relele posibile. Cum partenera politică a lui Traian Băsescu, şi-a calculat bine „curajul” dezvăluirilor, nu prea înţelegem ce anume înţelege dânsa prin „sistem”, rostit de data aceasta cu majuscule, adică SISTEM. Din parantezele făcute, ca şi din exemplele date, ar rezulta că este vorba doar de o parte a „sistemului ticăloşit” despre care vorbea maestrul Traian Băsescu. Iar această parte, la rândul ei, este alcătuită din alte două părţi conjugate, adică Procuratura şi Securitatea, respectiv DNA şi SRI. Cele două instituţii, menite să facă dreptate în această ţară, dânsei îi fac o nedreptate, una chiar strigătoare la cer, urmând să fie arestată a treia oară. Numai că aici  este ignorat („Ignoratio elenchi” îi spun logicienii şi juriştii) un raţionament foarte simplu, care poate fi exprimat aritmetic şi chiar algebric. Adică, la o singură infracţiune, Justiţia intervine o singură dată, la trei infracţiuni, ea intervine de trei ori, iar la X infracţiuni, este datoria ei să intervină de X ori. Adică, intervenţia subsistemului conjugat Justiţie-Securitate este urmarea sau consecinţa  infracţiunilor,  şi nu este  cauza lor. Cauza este una economică  şi ea este îmbogăţirea peste noapte şi cu orice preţ, intrând aici şi preţul gratiilor. Atunci când acuză Sistemul, acuzatorii ar trebui să vadă că ei înşişi fac parte din „sistemul ticăloşit”, pe care îl alimentează cu faptele lor. În contrapuct faţă de „Geneză”, şi Goethe a spus „La început a fost fapta”, apoi vin şi cuvintele, rostul acestora fiind explicaţia şi justificarea faptelor. Iar infractorul va recunoaşte că este vinovat, dar numai atunci când poate profita de avantajele juridice ale autodenunţului, sau ale denunţului, altfel, niciodată, nu.

Cât priveşte a doua linie, adică „haosul activ”, el este chiar anularea oricărei linii, a oricărei tendinţe coerente, previzibile. În câteva articole anterioare, am definit  „haosul activ”, care are mai multe surse. În esenţă, după 1989, a venit şi Libertatea, mult visată, mult aşteptată. Numai că, aceeaşi pentru toţi fiind în „Constituţie”, în planul vieţii reale, libertatea are diverse grade. Fiecare ostaş poartă în raniţă bastonul de mareşal, cum spunea Napoleon, numai că doar câţiva ajung mareşali, sau generali cu patru stele, cum este cazul pe la noi. Apoi, neoliberalul Călin Popescu Tăriceanu poate elogia mult şi bine libertatea absolută a indivizilor, fără să vadă că acest caracter  absolut „deschis”, face posibile şi declinaţiile de la libertatea autentică, adică libertinismul şi libertinajul. În condiţiile acestei libertăţi „sans rivages” (adică „fără margini”), cresc abaterile de la Legile juridice şi de la Normele morale, interesele naţionale ale lui Gabriel Oprea se dizolvă în interesele de partid sau de partidă, care, la rândul lor, se reduc la interesele personale, fie ele numărul de zero-uri (0) de după cifrele de afaceri, fie numărul de stele de pe epoleţi, adică de pe „umeri”. Altfel spus, şi la nivel înalt, în diverse cercuri socio-politice, sau administrative, decizia arbitrului devine una arbitrară. Iar la nivelul întregului Sistem, creşte ponderea întâmplării, respectiv a fenomenelor de hazard, a accidentelor.

Bătrânul Aristotel, vorbind despre „întâmplare” , spune că „Norocul este o întâmplare fericită, iar nenorocul este tot o întâmplare, dar una nefericită”. Pentru ceea ce am numit „haos activ”, poate fi invocată şi creşterea interesului pentru jocurile de noroc, inclusiv pentru faimosul Loto. Încâtată de nobilul tătic al dânsei, fiica lui Mihail Vlasov declară fără nici o ezitare că „Jocurile de noroc sunt o îndeletnicire a nobililor”. Dar, mai gravă şi mai semnificativă este creşterea accidentelor care provoacă moartea oamenilor. În acest sens, referindu-mă la motociclistul Bogdan Gigina, arătam că accidentul lui, întâmplător fiind, rămâne elocvent şi denunţător pentru câteva serii de fapte petrecute înainte de întâlnirea lor întâmplătoare. Nenorocirea tragică petrecută recent la Clubul „Colectiv”, intră în acelaşi registru al faptelor care îi denunţă pe mai mulţi vinovaţi, autori ai unor serii de fapte, considerate necesare de către autori şi petrecute separat, înainte de întâlnirea lor întâmplătoare. Calmul nostru Preşedinte, Klaus Iohannis, este profund îndurerat, dar şi adânc revoltat faţă de cumplita tragedie care s-a petrecut acolo, şi care porneşte de undeva, de la nişte interese şi indivizi vinovaţi. Numai că doi dintre funcţionarii oficiali, intervievaţi, dau nişte răspunsuri calme, liniştite, care ne trimit spre nimeni şi spre nimic, în materie de răspundere juridică, sau de responsabilitate morală. Ca pe vremea unui film italian absurd,  cu titlul „Nimeni nu ştie nimic” În astfel de situaţii, intră în joc ceea ce numim, pe bună dreptate, „sistemul mafiot”, adică „mafiile”, fie ele economice,  economico-politice, sau administrative. Mafii care îşi văd doar de interesele lor, acţionând pe lângă Legi, sau încălcând în conţinut Legile, sub aparenţa vicleană a respectării lor formale. În această zonă obscură sau semi-obscură a vieţii noastre, se întâlnesc şi se intersectează cele două linii aparent divergente, chiar paralele, Subsistemul mafiot şi Haosul activ. În faţa situaţiilor tragice, ivite absurd în zona lor de interferenţă, plângem şi deplângem, aprindem lumânări şi adresăm rugăciuni, ameninţăm şi promitem, ceea ce poate că este firesc şi necesar. Dar este oare şi suficient, pentru ca absurdul, nenorocul şi nenorocirea să nu se mai repete, să fie cel puţin limitate, dacă ele nu pot fi complet eliminate din viaţa noastră!?. Se pare că a o lua efectiv de la zero (0), şi a desfiinţa pas cu pas atât Sistemul mafiot, cât şi Haosul activ,  este o unică şi fermă necesitate, una vitală, adică de viaţă şi de moarte.

PS. Dacă încercăm să cuprindem această secvenţă  într-o viziune sociologică mai largă, am putea conchide că aici este vorba de întâlnirea absurdă a două regimuri politice, adică Dictatura, asociată cu Sistemul absolut previzibil, adică ordonat şi coordonat, şi Anarhia, asociată cu Haosul activ. Ele sunt două trădări ale acelei Democraţii care se află încă în stare de tranziţie, adică în curs de căutare de sine, dar pe pielea doar a  unora dintre noi.